Vin imediat

Timpul e relativ şi ambiguu. Ca să vezi ce culmi poate atinge această afirmaţie, ajunge să arunci o privire la zigzagurile semantice ale cuvântului imediat prin viaţa de zi cu zi a românilor.

Din aceeaşi zonă cu mai rar folositele acuşi sau îndată, ime- diat e un zgârci care se poate întinde de la câteva secunde la nu‐se‐ştie‐când în funcţie de ce vrei şi de cine eşti. E mai peste tot şi se potriveşte bine şi cu promisiunile, şi cu imperativele. Creştem auzindu‐l şi, de multe ori, învăţăm să‐i luăm peste picior aerele de instantaneitate încă din copilărie.

Imediat transmite eficienţă în anunţuri utilitare şi slogane („Ştiri din [introduceți judeţul], imediat ce se întâmplă”), promptitudine în răspunsuri la cereri („Un operator va prelua apelul dumneavostră imediat”), sau angajament în relațiile comerciale („Vin imediat”‐urile afişate cine ştie când de comercianți). Şi‐a făcut loc şi în ofertele bancare: Bancpost oferă Creditul Imediat, iar BCR, Locuinţa IMEDIAT. Când e spus la televizor ca formulă introductivă pentru pauza publicitară – „revenim imediat” – e o încercare anemică de a te convinge să nu schimbi instantaneu canalul. În baruri şi restaurante, imediat e un biet pansament menit să te ţină pe scaun. Durata lui depinde de prea mulţi factori: memoria chelnerului, comenzile deja existente, rapiditatea şi numărul angajaţilor.

Imediatul nostru provine din adjectivul latinesc „immediatus” – însemnând „nemediat”, „următor” – şi din franțuzescul „immédiat” – „fără intermediar”, „care se petrece în clipa următoare” (Petit Robert). Dicționarul Explicativ Român spune că adverbul ime- diat înseamnă „fără întârziere, numaidecât, îndată, acum, acuşi, acuşica”, iar adjectivul, „care urmează să se producă fără întârziere; care este de primă necesitate sau urgență; care se află la o distanță foarte mică de cineva sau ceva”.

Deşi se pare că în alte țări semnificaţia lui în discurs este mai apropiată de cea din dicţionar decât în România, e clar că, indiferent de limbă, imediat stârneşte confuzie. La jumătatea secolului trecut, uşierii marilor cinematografe americane strigau anunţuri precum: „There will be immediate sitting in half an hour”, sau „Immediate waiting for all seats!”.

Pentru unii străini veniţi în România, relativitatea lui imediat este greu de înţeles, la fel cum e şi faptul că, deşi românii par veşnic foarte grăbiţi, întârzie mai mereu şi folosesc sfertul academic pe post de umbrelă pentru eventualele reproşuri.

Andy Hockley, un britanic care locuieşte la Miercurea Ciuc din 2004, scria anul trecut pe blogul său că a început să considere imediat un false friend cultural. Prima dată când l‐a auzit, l‐a asociat cu „immediately” şi şi‐a imaginat că înseamnă „foarte, foarte curând”, dar şi‐a dat seama că nu e cazul să aibă aşteptări prea mari. Acum zâmbeşte de câte ori îl aude.

Alain Chotil‐Fani, un francez căsătorit cu o româncă şi care, din 1999, vine în România de două‐trei ori pe an, consideră că langoarea uneori agasantă a timpului social din România face parte din farmecul ţării, dar că problema stă în promisiunea falsă a unui serviciu rapid (cum ar fi aducerea unei ceşti de cafea). El spune că pentru francezi să faci ceva „immédiatement” înseamnă să laşi totul baltă si să te ocupi de acel lucru (motiv pentru care cuvântul e folosit destul de rar), pe când imediatul românesc e derutant şi iritant, mai ales dacă nu ştii cum stau lucrurile.

Prin experienţe asemănătoare a trecut şi psihosociologul american Robert Levine, în America de Sud şi Africa. În A Geography of Time el scrie că multe ţări au echivalente care consternează străinii (brazilienii au amanhã, mexicanii au mañana şi ahorita). Ele nu garantează o finalitate, ci mai degrabă confirmă o posibilitate, pentru că acolo timpul nu e ceva ce trebuie drămuit sau fugărit, ci e lăsat să curgă. Punctualitatea nu e necesară, dreptul de a te lăsa aşteptat fiind privit uneori ca privilegiu, iar venirea cu 15 sau 30 de minute mai târziu nu e considerată întârziere.

Levine spune că un factor care influențează percepţia oamenilor despre timp este clima: cu cât e mai frig, cu atât oamenii tind să fie mai punctuali. Dar România are o climă relativ temperată, aşa că proprietăţile trenante ale lui imediat trebuie să aibă o altă explicaţie.

Antropologul Bogdan Iancu spune că lipsa de preocupare a românilor pentru timpul celorlalţi poate fi o urmare a comunismului, amintind de ceea ce cercetătoarea americană Katherine Verdery a numit „etatizarea timpului” în regimul Ceauşescu. Comuniştii au impus un stil de viaţă în care oamenii se supuneau lipsei de repere fixe – lucruri aparent simple, precum spălarea hainelor, cumpărarea mâncării sau uitatul la televizor se făceau după un orar strâmb; nu se ştia când se va lua curentul sau apa. Imprevizibilitatea acapara, iar aşteptarea subjuga. Timpul devenea astfel un bun neglijabil. „Cred că un regim poate afecta percepţia timpului la oameni chiar şi posterior”, mi‐a scris Verdery într‐un mail. „Mai ales dacă unele dintre condiţiile care au dus la crearea acelei maniere de percepţie persistă şi după ce regimul s‐a terminat.”

Chiar dacă nu e neapărat intenţionată, o astfel de deposedare de timp evidențiază raporturile de superioritate. Cei care‐şi permit să provoace aşteptări deţin puterea. Asta explică frustrarea şi neputinţa resimţite când aşteptăm prea mult la ghişeu sau când trenurile întârzie chiar mai mult decât ne obişnuiserăm. (CFR‐ul ar putea primi o medalie pentru anestezierea percepţiei temporale.) Indiferenţa celor care ne fac să aşteptăm anulează importanţa timpului nostru.

Pe de altă parte, în comunism se întâmpla adeseori ca oamenii să meargă la serviciu şi să n‐aibă ce face, de unde şi expresii precum „a freca menta”*, „Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”, sau „Nu lăsa pe mâine ce poţi lăsa pe poimâine, că s‐ar putea să nu mai fie nevoie”. Timpul nefiind decât ceva ce trebuia pierdut până la plecarea acasă, el îşi pierdea complet valoarea.

Reversul capitalist al etatizării timpului e corporatizarea lui, spune Iancu, iar asta se simte în doza foarte mare de timp alocat organizaţiei. Se pune stăpânire inclusiv pe momentele libere (prin telefoanele mobile primite de la serviciu sau cartele cu care se marchează ieşirile şi intrările). „Există o accelerare a timpului, a felului în care se desfăşoară ritmul cotidian din oraşele cu viaţă economică activă. Totul se face pe repede înainte. De aici acest vin ime- diat. E şi o prudenţă. Ţine să arate că există conştiinţa aia că trebuie să facem repede. Poţi să vii peste 20 de minute, în jumătate de oră, important e să anunţi că ştii codul, că ţii cont de faptul că trebuie să vii repede. (…) La ţară tot timpul ştii ce zi e. În oraşe vezi foarte des oameni care spun: ce zi e azi? Chestia asta îţi arată o formă de accelerare cumplită a timpului.”


Totuşi, imediat e un clovn tolerabil, cât timp nu scapă prin documente oficiale, precum textele unor legi, fără să fie clar definit.

Pentru scurt timp în 2006, şoferilor români li se cerea „să se prezinte imediat la unitatea de poliţie pe raza căreia s‐a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare” (în loc de 48 de ore cum se ceruse anterior). Asta a dus la dispute lingvistice şi, în şase luni, imediat a fost înlocuit din nou cu 48 de ore şi apoi cu 24.

Ambiguităţi asemănătoare apar şi în Codul de procedură penală, spune Raluca Moroşanu, judecător la Curtea de Apel Bucureşti, adăugând că cea mai bună soluţie e ca acolo unde poţi pune un termen exact, să‐l pui. În unele cazuri (puţine), imediat poate fi interpretat ca atare, dar de cele mai multe ori e fizic imposibil de respectat, fiind interpretat mai degrabă ca un indicator că lucrul respectiv trebuie făcut cât mai repede posibil. Uneori apar formulări precum „instanţa acordă un termen scurt pentru refacerea imediată a actului”. Alteori, imediat înseamnă niciodată, cum e în cazul articolului care spune că martorilor veniţi din alte oraşe ar trebui să li se plătească transportul, cazarea şi alte cheltuieli, imediat după înfăţişare.

De îndată, jumătatea parcă şi mai românească a lui imediat, creează şi ea confuzii. Sunt situaţii în care legea prevede punerea de îndată în libertate, dar Parchetul depune recurs, iar asta anulează totul. „Noi trimiteam hârtia pe care scria că se dispune «punerea în libertate de îndată», dar dedesubt scriam «cu recurs»”, spune Moroşanu. „La început, cei de la Poliţie au fost foarte şocaţi şi dădeau tot timpul telefon să întrebe: «Noi ce facem? Le dăm drumul sau nu le dăm drumul?»”

Privindu‐l pe imediat de la distanţă, relativitatea lui pare să facă parte dintr‐un ADN al procrastinării la români, al lui e‐ok‐să‐laşi‐pe‐mâine‐ce‐puteai‐face‐ieri atâta timp cât spui că‐ţi îndeplineşti taskul: dai telefonul ăla, răspunzi unei cereri, construieşti poduri şi autostrăzi. În fond, ca să rămânem în aria clişeelor automulţumitoare, intenţia contează.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *