Vacanța în care a venit libertatea

Revoluția nu ne-a adus numai cașcaval olandez tras în țiplă și abolirea bruscă a uniformei.

A venit ca un fulger în viețile noastre – un miracol atât de brusc, încât ne-a trebuit ceva timp ca să-l înțelegem și să ne obișnuim cu schimbarea. Pentru că nu-i chiar de colea să pleci în vacanța de iarnă cu cravată roșie tivită cu tricolor la gât și să te întorci cu blugi prespălați și convingerea că de acum înainte vei putea să bei Coca-Cola oricând ai chef. 

A fost un fel de cadou făcut de un Moș Crăciun întârziat, pe care unii îl așteptaseră de aproape jumătate de secol. Era limpede că cineva se gândise, în sfârșit, și la noi, chiar dacă Revoluția nu fusese în fruntea listei de priorități atunci când îi trimisesem lista de cadouri Moșului. Eu, una, nu cerusem nicidecum căderea regimului și dispariția definitivă a Tovarășului și Tovarășei. Pentru că, pur și simplu, nu credeam că așa ceva ar fi posibil. Am vrut doar un penar chinezesc și o păpușă Barbie „originală”, nu din aia „gen Barbie”, care se mai găsea în librării, dar care n-avea nici părul așa de mătăsos, nici picioarele așa de lungi și zvelte ca suratele ei din țările capitaliste.

De abia începuse vacanța de iarnă, încă nu ninsese și libertatea aștepta după colț. Eu aveam oreion și fusesem trimisă la bunici. Stăteam în pat, cu o carte de aventuri pe noptieră și ceaiuri fierbinți din plante medicinale. Ai mei se dădeau de ceasul morții, pentru că le venise rândul la Dacie, la care erau înscriși de aproape doi ani. Tată fusese chemat să ridice mașina, însă, cum în lot erau numai unele de un bleu spălăcit și fără vlagă, iar mama considera această culoare nesatisfăcătoare, fusese nevoit să refuze și să aștepte lotul următor.

Din ce motive libertatea s-a decis să vină tocmai atunci, numai ea știe – dacă așteptase vacanța de iarnă ca să apară, dacă atunci îi sosise vremea, așa cum vine o vreme pentru orice lucru, sau dacă fusese împinsă de cine știe ce conspirație universală, forță ocultă sau voință divină. La televizor nu s-a văzut asta, s-au văzut doar niște imagini cu oameni agitând steaguri în fața unei clădiri înalte, un elicopter luându-și grăbit zborul către niște zări îndepărtate, tancuri înaintând pe un bulevard. Am deschis televizorul pentru că ne anunțaseră niște vecini că se petrece ceva și ne-am așezat cu toții pe pat, cu picioarele tăiate de emoție. Nu mai era nici o umbră de îndoială: se întâmpla cu adevărat, la televizor, ceva ce se numea „Revoluție” – învățasem la istorie despre ea, dar nu o văzusem niciodată de-adevăratelea, în direct, pe micul ecran. Revoluția adevărată părea a fi o buluceală generală, cu oameni și flori și tancuri și steaguri, un film de acțiune de la care dezertase regizorul și care era filmat de un operator amator. Din când în când, niște personaje necunoscute se apucau să vorbească, pline de înflăcărare și întrerupându-se mereu, de la o masă acoperită în grabă cu o pânză. Toți spuneau cuvinte frumoase, libertatea era pe buzele tuturor, coborâse deodată din neant și se întrupase printre noi, ca o zeitate misterioasă care se lăsase îndelung așteptată și, în cele din urmă, binevoise a-și lumina supușii. Mai era un cuvânt cu rezonanțe la fel de magice, care umplea aerul acelor zile – „democrație”. Habar n-aveam ce însemna aia, așa că a trebuit să-i rog pe bunici să-mi explice. Se pare că era tot o chestie bună, la fel de bună ca libertatea, însemna că de acum înainte nu o să mai avem un singur Tovarăș atotstăpânitor, care să apară pe prima filă a tuturor manualelor de școală și căruia să trebuiască să-i aducem fierbinte omagiu cu fiecare ocazie. Se zvonea și că se vor închide școlile pentru o perioadă, iar vacanța de iarnă se va prelungi până când se vor liniști apele. Era posibil chiar și să nu mai avem uniforme, deci epoca pionierilor și a șoimilor era încheiată! 

În primele zile de după căderea Tovarășului, am trăit cu toții într-un entuziasm nebun. Până și frate-miu, în vârstă de un an jumate, scanda frenetic prin casă „Jos Ceaușescu!”. Pe Ceaușescu, pe care îl știam bine din poza care trona deasupra catedrei, de pe prima filă a tuturor manualelor și de la jurnalele de știri, l-am văzut la televizor murind împușcat, în prima zi de Crăciun. Nu rămăsese din el decât o grămăjoară de haine negre, lângă un zid însângerat și o căciulă, tot neagră, de astrahan. Lângă el zăcea și Tovarășa, purta un palton bej și pantofii îi zburaseră din picioare. În locul cocului ceremonios pe care îl văzusem la televizor de atâtea ori, avea o mână de păr moale și decolorat. Așa cum zăceau acolo, lângă zidul ăla, morți definitiv, nu eram siguri dacă să ne bucurăm sau nu. Pe de o parte, era bine, pentru că astfel scăpa țara de teroriști. (Nu știam exact ce e ăla un terorist, dar înțelesesem de la televizor că e un nene necunoscut, cel mai probabil străin, posibil arab – Ceaușescu era prieten bun cu ei – care se ascundea pe acoperișurile blocurilor și trăgea în oamenii de bine, care făceau Revoluția).  Pe de altă parte, nu era așa de bine, pentru că era chiar ziua de Crăciun și nu era prea frumos să împuști oamenii în ziua aia sfântă – erau de părere bunicii, împreună cu care asistasem la celebrul proces și apoi la execuție. Oricum ar fi fost, în scurt timp totul a intrat într-un ritm firesc, de parcă Tovarășii nici n-ar fi existat de-adevăratelea, de parcă totul ar fi fost numai un vis urât, o vrăjitorie care s-a sfârșit brusc, lăsând în urmă un fel de amintire cețoasă. O vrăjitorie la care luase parte o țară întreagă, timp de aproape jumătate de secol, și care se terminase dintr-o dată cu un proces de o jumătate de oră și o sentință la moarte. 

Viața a mers înainte, și pentru noi, elevii clasei a V-a B, care ne-am reîntors la școală după o vacanță prelungită de iarnă, purtând blugi și fredonând melodiile lui Michael Jackson. 

Singura afacere proastă a fost că am rămas fără Dacie, pierzând astfel unica ocazie de a achiziționa mașina, pentru că după Revoluție, când libertatea și democrația au început să se instaleze, au adus cu ele și o surioară mai mică – inflația – care a făcut prețurile să-și iasă din minți și să crească văzând cu ochii. După vreo doi ani, tata a scos banii de Dacie și i-a luat cu ei mamei o pereche de pantofi. 


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *