Totul se așază, baby

Doi oameni încearcă, aproape un deceniu, să facă o relație să funcționeze. Eșuează. Ce spune asta despre ei și despre iubire?

De Ioana Burtea
Colaje de Anna Grozavu
Timp de citire: 79 de minute
19 august 2021

1.

În general, rețin tot. Țin minte și prima zi de grădiniță: aveam trei ani și m-am așezat la masă cu două fete mai mari, am refuzat supa cu morcovi și, ca să le fac să mă placă, am pus în scenă un mic teatru de păpuși. Am înțeles de atunci că, în viață, contează la ce masă te așezi și ce rol îți asumi.

Dar, când mă gândesc la prima zi de facultate, o zi chiar importantă, mi-e greu să-mi amintesc detalii.

Aveam emoții. Mi-am dorit foarte tare să intru, m-am certat cu mama care voia să dau la arhitectură. M-am impus, am intrat la buget, dar eram singura de la mine din clasă care mergea la jurnalism. Când am ajuns acolo în prima zi, îl știam doar pe Alex, un fost coleg de generație, pe care l-am urmat până la Jeg – legendara și răposata terasă din curtea complexului studențesc Leu, unde se adunau în anii 2000 studenți de la jurnalism, psihologie și politehnică din București.

Și noi: șase rătăciți din aceeași grupă, culeși de Alex după cine știe ce standarde, reuniți la aceeași masă pentru o cafea la doi lei. Eram patru fete și doi băieți, fiecare din alt colț al țării, fiecare cu altă muzică în mp3 player, uniți doar de sictirul specific vârstei față de orice însemna profesori, bibliografie învechită și examene din teorie.

Nimeni nu era mai sictirit ca Răzvan.

Nu mai țin minte ce spunea, probabil nu atât de multe. Am în minte o imagine cu el, brunet și costeliv, lăsat pe spate în scaunul din plastic. Purta ochelari de soare? Oricum, senzația predominantă era că ne judeca pe toți, că tot ce spuneam i se părea o prostie. M-ar contrazice – ca atunci, ca mereu.

Mi-a spus, ani mai târziu, că m-a plăcut din prima. Pe mine, inițial, mă irita. Poate mă și intriga un pic. Părea confortabil să fie un morocănos semi-dezagreabil. Își asumase întru totul rolul.

Prietenii lui erau la alte facultăți sau rămăseseră la Craiova, la fel ca iubita lui cu un an mai mică. Eu aveam o gașcă solidă din liceu și un iubit chitarist, cu șase ani mai mare, care îmi spusese că mă iubește în timp ce înfulecam un cheeseburger la Springtime. A fost prima oară când cineva mi-a spus asta și n-am știut cum să reacționez. Am înghițit fără să mestec și am bâiguit un „și eu”, deși știam că mint.

Mă simțeam dislocată și stingheră în propria viață, așa că prietenia cu Răzvan și cu ceilalți era ceva stabilizant. Primul semestru s-a scurs în timp ce făceam mișto de profesori, beam cafeaua mocirloasă de la Jeg sau cafeaua mai boierească, dar tot proastă, de la Club 24 din Regie, sugeam bere la Piranha sau jucam un biliard scurt la Texas. Vorbeam despre știri, despre blogul jurnalistului politic Cristian Șuțu, care ni se părea wow, despre potențialul politic al lui Crin Antonescu dacă s-ar concentra naibii sau măgărismele lui Traian Băsescu. Eram „’telectuali bășiți”, cum glumeam.

M-am smiorcăit pe umărul lui Răzvan când iubitul meu s-a despărțit de mine pentru că aș fi fost „rece și complicățică”. Răzvan se plângea de geloziile prietenei lui, de distanța care se instalase între ei – nu doar cea fizică.

Așa că nu era atât de ciudat să ieșim singuri la un concert. Prietenii fac asta. Însă noaptea din Lăptărie, decedatul bar din clădirea Teatrului Național, unde l-am dus să-mi vadă formația preferată, Kumm, a schimbat totul. 

2.

Era primăvară, părul îmi stătea bine – creț așa cum trebuie – și purtam rochia scurtă, maro cu flori roșii: corset în partea de sus și umflată ca un gogoșar în partea de jos. Aveam cizmele verzi din piele întoarsă, fără toc, pe care le-am purtat până la rupere. Asta e partea cea mai clară: cum arătam și de ce. 

Arătam așa pentru că ieșeam cu el, doar cu el, noaptea. 

Evitaserăm momentele de genul ăsta, stângaci ca-ntr-un balet cu hipopotami. Era cu prietena lui de la începutul liceului. În câteva luni, ea urma să vină la București, la facultate. Îmi lăsase de înțeles că nu mai fusese cu nimeni. Orice se înfiripa între noi n-avea cum să ducă la un final fericit. 

Ne-am întâlnit jos, la lift, doamna cu goblen ne-a urcat până în fața ușilor metalice ale barului, iar în întunericul afumat, brăzdat din când în când de luminile scenei, am cântat, am băut și i-am arătat cum se dansează pe Curse: neapărat în fața scenei, cât mai sălbatic, fără nicio inhibiție. I-a plăcut.

După ce barul s-a golit, ne-am retras la o masă ca să ne privim intens, fără să ne atingem. Dar eram beată, și voiam să-l ating, și mă fixa zâmbind cu ochii mijiți, de parcă eram singura gură de apă care i-ar fi potolit setea.

Doar că mai erau trei tipi la masa de lângă. Foarte, foarte beți. Când m-am ridicat să iau ceva de la bar, s-a întâmplat cel mai rău lucru: m-au observat. Au început să comenteze, să strige după mine. Încercam să continui conversația cu Răzvan și să-i ignor, dar tot aruncau comentarii libidinoase.

După câteva minute, s-au ridicat și s-au așezat cu noi la masă. Am încremenit. Unul dintre ei m-a luat de după umeri și m-a tras spre el să mă sărute. Răzvan era lângă mine și privea masa, nu spunea nimic. Mă zbăteam să-i iau tipului mâinile de pe mine, el mă întreba de ce sunt nervoasă, „ce, e iubitul tău?” și îl tachina pe băiatul împietrit de lângă mine. Mă uitam după barmani, dar nu erau în vizorul meu. Le-am zis să plece, că am prieten. L-au întrebat pe Răzvan dacă e cu mine și nu mai știu ce-a bâiguit, dar le-a aruncat o privire plină de furie care i-a enervat și mai tare. Așa că tipul care mă pipăia aproape a sărit peste mine și i-a tras o palmă lui Răzvan, a cărui singură reacție a fost o tentativă nereușită de a se ridica de la masă.

Abia atunci au apărut și barmanii, care i-au luat pe cei trei de gulere și i-au dat afară în timp ce ei strigau: „Ăla e gagică-tu, mă? Halal!”. 

Nu pot să explic fiorul rece care-ți traversează șira spinării când afli ceva ce pune persoana din fața ta, pe care credeai că o știi mai bine ca oricine, într-o lumină nouă.

Am fugit în lacrimi – de nervi, de spaimă – la baie și i-am scris unei prietene că puteam să fiu violată și Răzvan n-a făcut nimic. Nu voiam să se ia la bătaie sau să fie mascul alfa ca băieții de cartier care îmi ofereau protecție în fața blocului la 14 ani. Dar nu a reacționat deloc. Nu s-a dus după barmani. Nu a schițat niciun gest când tipul ăla mă pipăia. M-aș fi așteptat de la oricine, băiat sau fată, să nu mă fi abandonat într-o situație ca aia.

„Du-te acasă imediat”, mi-a scris prietena mea.

Era furioasă, la fel ca mine. Dar aveam nevoie de răspunsuri, așa că m-am întors la masă și am încercat, pe cât puteam cu mintea de atunci, să înțeleg lipsa lui de reacție. 

„Ce reacție puteam să am?”, mi-a răspuns sec. „Nici nu știam, poate erau cunoscuți de-ai tăi.” 

Clipeam des și nervos. Care parte din toată situația aia l-a făcut să creadă că îi cunoșteam? Parcă spunea lucruri doar ca să spună ceva. Probabil fusese cel puțin la fel de terifiat ca mine, dar mi-a luat mult timp să înțeleg asta și să realizez că, uneori, oamenii îngheață. Pe moment, blocajul său a fost crunt pentru mine. Era defensiv, rece, de parcă era vina mea. Nu mai știu dacă a spus ceva despre rochia mea scurtă, dar țin minte cum a încheiat: „Nu ești gagică-mea! Nu era treaba mea!”. 

Nu eram treaba lui. Doar dacă aș fi fost treaba lui aș fi meritat ajutor.

Multă vreme m-am gândit că trebuia să plec în momentul ăla. Cineva cu respect de sine ar fi plecat, nu? Dar am rămas, blocată în disperarea de a înțelege de ce valoram atât de puțin.  

Spre dimineață, ne-am băgat la metrou. Când s-a eliberat un loc, mi-a făcut semn să mă așez și s-a lăsat pe vine în fața mea, cuprinzându-mi gambele. Părea trist. Părea că mă vrea și că se abține. Părea rușinat. Deja se adunaseră câteva rușini sănătoase între noi, iar relația noastră nici nu începuse.

3.

Eram împreună de două săptămâni și râdeam goi în garsoniera lui din Crângași, într-o seară cu miros de tei.

În cameră pluteau nori de Lucky Strike, pe noptieră zăcea o sticlă goală de vin de Recaș, iar noi stăteam pe marginea canapelei extensibile pe care tocmai o rupseserăm făcând sex. Mijlocul s-a scufundat în forma scândurii frânte și nu mai putea fi folosită pentru nimic, nici pentru somn. Râdeam isteric, el cu capul în palme, eu înfășurată în cearșaful înflorat de la mama lui. Nu ni se mai întâmplase așa ceva în scurtele noastre vieți sexuale. Mă simțeam regina sexului, deși reacția mai realistă ar fi fost să mă îngrijoreze calitatea mobilei. 

Calcula dacă ar putea să pună niște cărți sub scândura ruptă, ca să țină măcar noaptea aia. Atunci a sunat telefonul și mi-a făcut semn că merge în bucătărie, dar a rămas în cameră.

Era gagică-sa, trebuia să răspundă, că n-avea niciun motiv să nu răspundă la miezul nopții. Asta e, trebuia să înțeleg, îmi spusese zilele trecute, că n-are cum să-i dea papucii cu o lună înainte de Bac. Mie un fost mi-a dat papucii cu o lună înainte de Bac. Adică nu mi i-a dat, m-a tărăgănat până când mi-am dat seama că nu mai suntem împreună. Presupun că Răzvan era ceva mai integru de atât, dacă „atât” înseamnă „deloc”. 

S-a așezat picior peste picior în scaunul de birou care se lăsa într-o parte, cu țigara în mână și-și ridica sprâncenele când ea îi mai povestea ceva din rutina fostului liceu. Părea agasat sau cel puțin se prefăcea pentru mine. Nu mai râdeam. Știu ce față am când mă deranjează ceva și, deși încercam să mă abțin, o simțeam. 

Aerul se schimbase în cameră. Mirosea a tutun și a poșircă vărsată pe noptieră și a sex fără prezervativ. După ce-a închis telefonul, ne-am evitat o vreme privirile și am încercat fără succes să dormim. 

Cărțile nu țineau, scândura se tot prăbușea. 

4.

Alte două săptămâni mai târziu, a dispărut de pe radar vreo două zile. Mi-a scris într-o vineri, când eram la birou, la agenția de știri unde lucram din anul I, că s-a dus la Craiova pentru că trebuia „să se gândească”.

Era clar. Abia plânsesem o jumătate de noapte pe un taburet în garsoniera lui, în timp ce Dave Gahan suspina Only When I Lose Myself în Winamp, că nu mai suport să fiu „cealaltă”.

Nu puteam să nu-mi dau ochii peste cap de fiecare dată când vorbea cu ea la telefon. Nu puteam să nu devin glacială și pasiv-agresivă după convorbirile lor. De la început discutaserăm că asta trebuia să fie o situație temporară, dar dura de o lună.

Toată viața mea de aproape 20 de ani auzisem că „bărbații nu-și lasă iubitele sau logodnicele sau soțiile pentru amante” și cred că asta cântărea, la momentul respectiv, mai mult decât orice efuziune de moralitate. „Nu sunt făcută pentru locul doi”, îi spusesem și inițial s-a amuzat, dar vorbeam serios. Iar când a plecat, fără nicio avertizare, eram sigură că urmează să ne pună punct.

La finalul vizitei lui acasă, timp în care nu am vorbit deloc, am mers la gară pentru că m-a rugat să-l întâmpin. „În gară”, m-am gândit. „Vrea s-o termine cum pune piciorul pe peron.”

Mi-am pus rochia cu bretele subțiri și decolteu, cea pe care o purtasem la balul de absolvire a liceului și apoi o scurtasem la croitor ca să-mi devină armă și în timpul zilei. Măcar să fie dificil și pentru el.

A coborât din tren zâmbitor, m-a sărutat rapid și ne-am așezat la o cafenea. I-am întins Cotidianul, cu care l-am așteptat în brațe. „Ce proastă ești”, m-am gândit oferindu-i un cadou când urma să-mi dea papucii.

Apoi a început un discurs șerpuitor și mi-a spus, încurcat, cu mândrie abia mascată, că s-a despărțit de prietena lui. Pentru prima oară, mi-am ridicat privirea din poală. A făcut-o. Ar fi făcut-o oricum, mi-a spus, n-a făcut-o doar pentru că am plâns eu, dar pur și simplu a mers acasă, și era seară, și s-au certat într-un bar, și el n-a mai putut. 

„Sunt un bărbat liber…”, a declarat sarcastic, cu emfază, în timp ce bâțâia din picior de parcă se ambala pentru decolare, „…pentru tine”.

5.

Trecuseră toamna în care am devenit prieteni la cataramă, iarna în care am evitat să rămânem singuri și primăvara în care am spulberat canapeaua. Veniseră vara și ziua lui de naștere, în iunie 2008. A fost primul eveniment pe care l-am găzduit în garsoniera lui, ca un cuplu moral. Am făcut cumpărăturile de la alimentara din colț, unde aveau și hârtie igienică, și salam săsesc, și vin la doi litri, și cele mai bune mini-eclere cu ness din Crângași. Casa s-a umplut rapid de oameni. Tatăl lui Răzvan cumpărase un pat nou, în care ne-am cocoțat patru: eu, Răzvan, colega noastră Laura și iubitul ei, Radu. Ceilalți s-au așezat pe unde au apucat. Seara mergea bine. 

Îi luasem cadou un poster de aproape un metru înălțime cu Ramones, de la Cărturești, pe care l-am căutat o mie de ani. I-a plăcut la nebunie și l-a lipit imediat pe perete, în timp ce din boxe răsuna „I don’t want to be buried in the pet cemetery”.  

Odată ce ne-am abțiguit cu toții, am început să jucăm adevăr sau provocare, iar când mi-a venit rândul am ales a doua variantă. Radu m-a provocat s-o sărut pe Laura. Ne-am uitat una la alta și am zâmbit larg, încurcate. Clasica fantezie masculină. Nu ar fi fost prima oară când sărutam o fată, dar era prima oară când aș fi făcut-o în fața iubiților noștri. Am tras cu ochiul la Răzvan – zâmbea. Așa că m-am relaxat și m-am aplecat spre Laura, care oricum ne povestise că voia să sărute o fată ca să știe cum e.

„Amatoare”, mă gândeam în timp ce-mi lipeam buzele de ale ei. Dar nu săruta ca o amatoare. Ne-am ridicat în genunchi și, cu mâinile una în părul celeilalte, ne-am sărutat câteva secunde, în timp ce băieții ne fixau cu gura căscată. Ne-am dezlipit încet și ne-am privit cu uimire.

Mi-a spus că sărut bine. I-am răspuns că și ea.

Toată lumea a fost fericită, jocul a continuat și probabil aia ar fi fost povestea amuzantă a serii dacă eu și Laura n-am fi avut prea multă chimie. Dar tot trăgeam cu ochiul una la cealaltă și ne bufnea râsul. Nu mă gândisem la ea în sensul ăla până atunci, dar sărutul fusese bombă. Nu mai bun decât cu Răzvan, doar altfel.  

Poate ea a propus, poate eu am propus, poate ne-a dat cineva o nouă provocare, dracu’ mai știe după atâta vin. Cert e că am repetat schema, cu și mai multă intenție. După sărutul nostru, tăcerea din încăpere devenise palpabilă. Radu zâmbea mai puțin ca înainte. M-am uitat spre Răzvan și m-am înfiorat pentru că nu se uita la mine, ci forja salteaua cu privirea și strângea din buze. Pe moment, n-a spus nimic. A rămas o gazdă bună până la finalul petrecerii. Apoi, a răbufnit. 

M-a întrebat ce-i cu mine, dacă sunt „bisexuală sau ceva”. I-am spus că nu și credeam sincer ce spuneam. Nu înțelegeam care era problema, ne simțeam și noi bine. Toată lumea s-a amuzat, numai el s-a crispat. Mi-a mârâit că nu-i adevărat, că l-am făcut de râs, că prietenii lui se uitau la noi ca la felul paișpe și m-am abținut cu tot ce aveam să nu zic ceva despre cât de deschiși la minte erau prietenii lui care se comportau cu iubitele de parcă erau neveste de care s-au plictisit acum 15 ani. 

„Vrei să fii cu femei? Te încurc?”, ridica vocea în bucătărie la șase dimineața, în timp ce spăla vasele. Era prea târziu sau prea devreme pentru cearta aia. Și nu, nu voiam să fiu cu Laura, voiam să fiu cu el. Eram cu el. Doar să nu mă mai privească așa. 

6.

O lună mai târziu, când vara era deja toridă, i-am cunoscut părinții într-un salon de spital. Mama lui urma să intre în operație pentru o tumoră descoperită la un control pentru migrenele de-o viață. 

Am intrat cu flori și un teanc de reviste pentru femei, timidă și zâmbitoare. Nu eram prima oară într-un spital sau în fața unui bolnav. Mama mea era la a doua sau a treia operație pentru cancer, iar bunica murise cu doi ani în urmă, după alți 14 de chin. Dar experiențele de genul ăsta sunt ciudate pentru că, pe de-o parte, te desensibilizează și îți dau un anumit set de abilități – cred că știu și acum să pun o perfuzie –, pe de altă parte te erodează psihic.

În după-amiaza aia, n-oi fi luat-o la fugă, dar îmi tremurau mâinile când mergeam pe holuri. Părinții lui erau însă minunați, calzi, fericiți să mă cunoască. Mama lui a sărit din pat să mă îmbrățișeze pentru că auzise atâtea despre „Yoyo”, cum mă strigau prietenii și cum o instruise Răzvan să-mi spună. Tatăl lui m-a luat în brațe, oftând că dacă ar fi fost mai tânăr m-ar fi furat de lângă fii-su.

Vorbeau despre faptul că urmau s-o radă pe mama lui în cap, iar tatăl lui Răzvan parcă a făcut o glumă despre cântăreața cheală și a mângâiat-o pe creștet, iar ea i-a zâmbit. Era frumos să-i văd împreună. Mă fascinau familiile fericite. Pe-atunci, toți prietenii mei suspinau după peripeții și drame, vieți tumultoase. Eu, care n-am avut cine știe ce stabilitate în viață sau o familie funcțională, eram sceptică față de dorințele astea. Haosul mi-era mult mai familiar.

Să fiu însă martoră la armonia altora – armonia aia pe bune, așa messy cum poate fi ea, nu doar aparența de lipsă a conflictelor – îmi tăia respirația. 

Într-o seară post-operație, a venit rândul lui Răzvan să înnopteze la spital și, ca de obicei în perioada aia, m-am oferit să merg cu el. Eram legați ombilical, dar părea necesar având în vedere situația. Știam ce înseamnă să treci singură prin experiențe similare, fără tată, fără rude și nu voiam să simtă nimic din ce-am simțit eu stând pe paturi de spital și monitorizând respirația mamei la trei dimineața. 

Nu mai țin minte toată seara, dar știu că stăteam pe patul de lângă al ei și încercam să găsim ceva silențios de făcut. Cred că aveam niște Sudoku, pe atunci în mare vogă. Eu îmi luasem o carte, dar ne-am dat seama că lumina aprinsă ar fi trezit-o. Mai ieșeam pe hol să ne plimbăm, dar nu prea mult, pentru că nu voiam să se trezească singură. Fumam pe geamul unei băi. La un moment dat, el s-a dus să cumpere mâncare și s-a întors cu două șaorme pe care le-am mâncat tot într-o baie, ca să nu facem miros în rezervă sau pe holuri. Râdeam că era cea mai ciudată cină din viețile noastre. 

Pe la 1 noaptea, Răzvan s-a prăbușit în patul liber și a adormit. Mama lui s-a trezit și am sărit lângă ea. „Yoyo”, mi-a spus somnoroasă și am fost recunoscătoare că m-a recunoscut, pentru că ne așteptam să fie confuză. I-am dat apă, i-am aranjat perna. Voia să plecăm, să nu ne încurce, era aproape nervoasă că ne-a văzut acolo. M-am așezat pe pat lângă ea, mi-a strâns mâna și am răsuflat amândouă, într-o tăcere afectuoasă.

Îmi plăcea foarte tare de femeia aia și de băiatul pe care-l crescuse. Când a întors un pic capul spre dreapta și l-a văzut dormind cu tresăriri, a rămas cu ochii ațintiți spre el și cu un zâmbet mare. Am petrecut câteva secunde privindu-l în tăcere, cele două femei care-l adorau. În momentul ăla nu-mi doream decât să știe cât e de iubit.

7.

La câteva zile după operație, eram amândoi extenuați. Eu munceam ca reporter, mergeam la facultate și încercam să-i fiu sprijin pe cât puteam, dar aveam și eu o mamă bolnavă și o rutină a vieții complet dată peste cap. El însă nu mai avea viață. Era mereu la spital, făcând drumuri pentru tatăl lui sau furând câteva ore de somn. N-ar fi spus-o, dar era evident că era în primul rând copilul mamei lui. Răzvănel. Nu se destăinuia tatălui extrovertit și volatil; într-o secundă prietenos și glumeț, în cealaltă nervos că i-a răspuns greu la interfon și făcându-l „handicapat”. Mama îi era confidentă, era cea care îi cumpăra cămășile și tricourile pe care apoi i le furam, pentru că „știa ce i se potrivește”. Vorbeau deschis despre tot felul de lucruri, inclusiv despre faptul că eu am ajuns în viața lui înainte să încheie relația precedentă. Nu era ceva ce aș fi conceput să vorbesc cu mama mea, însă mama lui nu ne-a judecat niciodată. 

Doctorul, un mare profesor, le spusese că nu va prinde Crăciunul. Că a venit prea târziu, că probabil avea tumora de ani de zile și că nici n-au cum s-o scoată pe toată la câte încrengături avea. „E clar că moare”, îmi spunea forțând lejeritate. 

În momentele cele mai întunecate, după ce dădea pe gât un PET de Timișoreana, îmi spunea că doctorii l-au sfătuit să se caute și el, să-și facă o tomografie pentru că e posibil să fie ereditar. „Nici nu mă gândesc”, îmi spunea cu dispreț.

Îl rugam să se mai gândească, să merg cu el, că s-ar putea să nu aibă nimic și să fie ușurat. Dar era convins că are deja „chestia”, că nu e ceva din care îți revii, că n-o să lase pe nimeni să-i taie prin cap. „O să-mi trăiesc viața așa cum o fi, cât o fi, fără chin.” Apoi își trăgea gândurile negre înapoi de unde ieșiseră, iar după câteva secunde de privit pe geam se întorcea la mine și-mi zâmbea, mă lua de mână, mă săruta și găsea ceva drăguț, dar cringey de spus – ca porecla pe care mi-o dăduse, honey bunny, după o replică din Pulp Fiction

Însă prognosticul mamei lui s-a înseninat după operație și, odată ce a început lunga recuperare acasă, am putut să ne reconcentrăm pe relația noastră. Au fost câteva luni care, până azi, reprezintă cea mai fericită etapă de relație prin care am trecut cu oricine. 

Susține jurnalismul DoR

DoR e o publicație independentă care face jurnalism de intimitate despre România de azi. Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră.

Vara aia, când am împlinit 20 de ani și am sărbătorit la o terasă de lângă skatepark-ul din Herăstrău, un moment de semi-ceartă alcoolizată s-a transformat într-o discuție de suflet despre nesiguranțe. La final, mi-a spus gâtuit că pentru el există doar două femei pe lume: eu și mama lui. Am plâns cu sughițuri pentru că nici nu visam că cineva ar putea să simtă așa ceva pentru mine. 

Și mama mea era înnebunită după el. Rareori puteam să spun ceva critic la adresa lui, pentru că îmi răspundea mereu să-l las în pace sau îmi căuta mie nod în papură. Nici nu mă deranja sexismul ei vădit. Nimic nu fusese vreodată atât de ușor, în ciuda haosului din jur. Mi se părea paradisiac cum „totul se așază, baby”, cum spunea el când o situație incertă ne ieșea favorabil.

Într-o dimineață, stăteam în pijamale pe balconul camerei mele, fumând o țigară în timp ce mama ne aștepta la cafea în bucătărie. I-am spus amuzată că era prima oară când cineva rămânea peste noapte când era maică-mea acasă. „La mine s-a mai întâmplat, am fost într-o relație lungă”, mi-a răspuns de pe taburet, picior peste picior ca de obicei, luându-mă de mână și trăgând din țigară. „Dar nu a fost așa. Ce se întâmplă acum… nu se compară.” 

Vara aia am fost acasă la ai lui. Mi-a arătat orașul, locurile în care chiulea, parcul în care diverse foste i-au dat papucii. Am fost în Vamă și am nimerit într-o cameră ieftină, invadată de urechelnițe, așa că am ațipit pe scaunele din plastic de pe balcon după ce-am râs copios. În toamnă, am fost cu el la ziua mamei mele într-un restaurant libanez și l-am prezentat prietenilor de familie. Atunci am fumat pentru prima oară de față cu mama, pentru că el deja o făcea. Mă simțeam adultă, nu mai trebuia să mă ascund. 

În weekenduri, stăteam în pat și ne uitam la filme nouvelle vague de Truffaut, Godard sau Buñuel, ascultam Ramones, The Cure, Nine Inch Nails și The Mars Volta, beam vin ieftin, vorbeam până rămâneam fără voce despre istoria filmului, a muzicii, despre filozofie și iubire, despre cărți și jocuri pe calculator. Apoi făceam sex până dimineață. Într-o zi, ne-am evaporat recordurile personale și am făcut sex de șapte sau opt ori – am pierdut șirul – cu o foame de parcă încercam să ne anulăm.  

Eram acești oameni alternativi pentru care fuseseră scrise, de fapt, replicile faimoase de film. Îmi spunea că îi amintesc de Marla din Fight Club pentru că eram ca o zgârietură din cerul gurii pe care nu se putea abține să n-o atingă cu limba. Rea, dar bună. Complicată, dar necesară. Băieții de 20 de ani pe care-i știam nu vorbeau așa.

În restul timpului, găteam și ne învățam unul pe altul rețete. Era pasionat de mâncare, de ingrediente, iar eu eram pasionată să fiu bună la orice. I-am gătit pui cu smântână după rețeta familiei mele și i-a plăcut atât de mult încât a sunat-o pe mama lui la 10 seara să-i spună să ia legătura cu mine, pentru că mie îmi iese așa cum trebuie. 

În aceeași perioadă, a început să joace poker online pentru că descoperise că poți să faci niște bani de buzunar din asta. M-a prins și pe mine microbul, așa că ne antrenam împreună, citeam cărți despre strategie, ne uitam la clipuri cu Daniel Negreanu, românul care obținuse cele mai mari câștiguri din istorie la campionatele mondiale de poker, și grinduiam pe Poker Stars. N-am ajuns niciodată la cine știe ce nivel, dar făceam câteva zeci de dolari pe săptămână dacă investeam timp în asta. 

Chiar și când ne certam, ceea ce se întâmpla rar, era amuzant. Într-o seară de primăvară, când ne apropiam de un an de relație, m-am supărat pentru că nu voia să intrăm în Cișmigiu să ne plimbăm printre copacii înfloriți, din cauza antipatiei lui față de parcuri. „Ți-am zis că toate gagicile cu care am fost mi-au dat papucii în parcuri, nu le suport!”, a început să se răstească la mine în timp ce-i explicam ce irațional sună asta. „Adică eu nu o să pot intra vreodată într-un parc cu tine pentru că în gimnaziu ți-a dat papucii o fetiță în parc?”. 

M-am enervat și am pornit în pas grăbit pe Regina Elisabeta, în timp ce el striga demn: „Să știi că nu alerg după tine!”. Dar a început să meargă la câteva zeci de metri în spatele meu, cu mâinile în buzunar și mormăind: „Yoyo… Yoyo”. M-a bufnit râsul, dar încercam să nu-l las să vadă. La un moment dat, din nu mai știu ce idee cinematico-dramatică, am început să alerg, cu rochia de mătase în culori pastelate fâlfâind în vânt, așa că a început și el să alerge după mine. Lipsea doar Sofia Coppola care să strige „Acțiune! Camera pe faldurile rochiei!”. Dar el bolborosea ceva în urma mea și mi-a luat câteva secunde să înțeleg ce vocifera: „Nu mă pune să alerg după tine că e o mașină de poliție pe stradă și o să creadă că vreau să te violez”.

M-am oprit brusc și am erupt într-un râs isteric, încovoiată cu mâinile pe genunchi, în vreme ce el râdea cu lacrimi la câțiva pași de mine. Mașina de poliție s-a oprit lângă noi, ofițerii m-au întrebat dacă e totul în regulă și, după ce le-am răspuns că danescuzați printre sughițuri, s-au îndepărtat leneș cu un semn de lehamite.

Momentele astea în care se spărgea bula idealizărilor, în care descindeam din scenariile din capetele noastre pe asfaltul prăfuit care ne susținea relația, erau într-un fel și mai frumoase decât ce ne închipuiam că ar trebui să fie. Nimic nu era perfect, nimic nu era ca-n filme, dar era real și eram fericiți. Iar pentru sentimentul ăsta, că viața bate filmul și râsetele cu muci pot fi romantice, mă simțeam cea mai norocoasă fată. 

Nicicând nu m-am simțit mai norocoasă ca la primul Revelion împreună, într-un bar afumat, înconjurați de prietenii mei. Într-o exaltare de după miezul nopții, mi-a spus că nu-și închipuie cum ar putea fi cu oricine altcineva și că vrea să-și petreacă restul vieții cu mine.

„Tu vrei?”

Eram beată, dar unele lucruri nu se uită. I-am spus că da, ne-am îmbrățișat prelung și apoi am decis să fugim în Vamă cu primul tren de dimineață ca să vedem marea pe 1 ianuarie. N-am făcut-o, pentru că am realizat că nu mai avem bani, dar ne-am dus acasă consolați de gândul că avem toată viața să facem tot ce vrem împreună. 

8.

Nu pot să spun dacă lucrurile au început să meargă prost brusc sau dacă s-au înrăutățit treptat, până când n-am mai putut să le ignorăm. Poate hormonii s-au calmat după vreun an de relație, ochelarii cu lentile roz au căzut de pe nas și am rămas dezorientați unul în fața celuilalt. 

„Nu mai sunt bărbatul de care te-ai îndrăgostit”, rostea batjocoritor când ne contraziceam prea mult pe o anumită temă. Eu râdeam inconfortabil și schimbam subiectul. 

Poate a început când i-a promis mamei mele că se duce la bancă să-i rezolve o problemă, pentru că eu munceam și nu aveam timp de nimic, iar când l-am întrebat dacă a fost, mi-a zis că n-a avut chef. 

Sau poate când au venit prietenele mele în vizită la noi, pentru că eram practic mutată în garsoniera lui, și am simțit că ne judecă pentru că eram prea gălăgioase și voiam să facem rost de niște iarbă. 

Sau când beam o vodcă tonică în Controlul vechi de pe Academiei și a lăsat să-i scape că, de fapt, nu se culcase doar cu fosta lui, cu care și-a petrecut tot liceul, ci și cu alte tipe. Și nu asta era ciudat, că și eu mă culcasem cu alții, dar de ce-ai omite informația? O parte importantă din imaginea lui, parțial construită de mine și parțial fundamentată de el, era acest băiat oarecum fraier și mai puțin experimentat sexual decât mine, care a făcut toate aceste nebunii și lucruri periculoase cu mine. Pentru mine. Nu cu altele. 

Nu pot să explic fiorul rece care-ți traversează șira spinării când afli ceva ce pune persoana din fața ta, pe care credeai că o știi mai bine ca oricine, într-o lumină nouă. Era ca-n replica aia din Doamna Bovary: când descoperi prea multe despre persoana iubită, îți rămâne poleiala pe degete. Simțeam că nu am dreptul să mă supăr, dar eram furioasă. Pe el? Că, fără să mintă direct, a omis o parte din povestea lui? Pe mine? Că mă interesează cu cine s-a culcat prin liceu, când acum e cu mine și mi-a demonstrat că mă vrea? La urma urmei, de asta mă îndrăgostisem de el – că se culcase cu o singură fată?

Nu. Clar nu. Dar asta mă făcea să mă simt în siguranță.

Eram cu un băiat cu capul pe umeri, căruia nu-i fugeau ochii, pentru care eram zeiță. Aveam nevoie de siguranța asta după o copilărie marcată de violență și abuzuri sexuale repetate din partea tatălui meu, primul apropiat care mi-a trădat încrederea. Raportul de putere între mine și Răzvan îmi garanta, în mintea mea traumatizată, că n-am cum să fiu rănită. 

Certurile s-au înmulțit. Nu legat de acea seară în Control, ci de o mie de alte lucruri. Relațiile nu mor în drame zgomotoase – deși au existat –, ci după o lungă comă a sâcâielilor cotidiene.

Ne-am certat la petreceri acasă la prietenii lui, în fața blocului, la mare, la un concert în Fabrica, unde a apărut și fosta lui prietenă. Am plâns mai mult decât plânsesem în toată viața mea – ceea ce poate pentru alții n-ar fi o cantitate semnificativă, dar eu eram faimoasă pentru poker face – și nu-mi plăcea când Răzvan mă făcea să dau pe dinafară în public, în situații care puteau fi evitate: când se îmbăta atât de tare încât trebuia să-l car la taxi cu ajutorul prietenilor, când mă făcea să par o iubită dificilă în fața băieților lui care mă întrebau acuzator: „de ce nu-l lași pe Răzvan să stea cu noi?”.

Am aflat că le spunea că nu iese mai des cu ei pentru că mă supăram eu, deși n-am avut niciodată conversația asta. Am avut conversația opusă, când îl încurajam să le dea un semn, să bage niște băiețeală, iar el îmi răspundea că nu are cu ei relația pe care o am eu cu fetele mele și că n-are chef să iasă.

Simțeam că nu am cum să câștig, că mă distribuie fără voia mea în rolul iubitei agățate de gâtul lui. Poate dacă m-aș fi comportat așa i-aș fi confirmat așteptările, aș fi fost ca fetele alea cu care prietenii lui împărțeau apartamente, care stăteau în alt colț decât băieții la grătare.

Cel mai tare mă rănea când, într-un moment amuzant sau când vorbeam despre viitor, spunea cu zâmbetul pe buze: „Mamă, să vezi cum o să fie când ne despărțim. O să ne distrugem”. 

Subiectul apărea din ce în ce mai des, mai ales când era într-o stare întunecată la finalul primului an de relație. Asculta Joy Division non-stop, se îmbăta și suspina cu amuzament fals „Love will tear us apart, pe bune. O să ne despărțim de prea multă iubire”. Când îl întrebam ce l-a apucat, îmi răspundea că nu avem ce face, asta se întâmplă când îți găsești iubirea vieții la 19 ani, e inevitabil să fuck it up

Îl întrebam de ce nu se concentrează pe a face lucrurile să meargă. Viața ne dădea destule – părinți bolnavi, muncă multă, probleme cu banii –, nu aveam nevoie și de auto-sabotaj. Răspundea că totul se termină la un moment dat, iar mie mi se umezeau ochii de nervi pentru că eram convinsă că, dacă avea mentalitatea asta, nici nu avea să încerce cu adevărat.

„Dacă nu ai grijă de chestia asta, o să regreți la un moment dat”, îi spuneam didactic, mascându-mi frustrarea și evitând să pronunț cuvântul „relație”. Nu voiam să fiu fata care pronunță mereu cuvântul „relație”, voiam să fiu o fată relaxată. „Ce avem noi e rar. I wouldn’t fuck it up.” 

„De unde știi c-o să regret?” 

9.

Mă durea stomacul de câteva săptămâni. Nu puteam să mănânc nimic în afară de iaurt. Rămâneam blocată în aceeași poziție în pat, iar dacă Răzvan încerca să mă mângâie, mă răsteam la el să nu mă atingă ca să nu-mi schimbe poziția. 

Mama s-a speriat și m-a programat la gastroenterologul ei, care îi diagnosticase cancerul de colon. Nervii mi-erau întinși la maxim. Munceam mult ca reporter de teren, iar Răzvan îmi tot repeta că șefii mă exploatează pentru că sunt carne tânără. El nu voia să lucreze niciodată la un patron, voia să „se bucure de viață și atât”. Spunea că în trusturi oricum nu se face jurnalism adevărat. Nimic din ce făceam nu era atât de important.

A venit cu mine la doctor pentru că urma să fiu adormită în timpul colonoscopiei și trebuia să fiu preluată de cineva. La final, eram amețită și slăbită, dar mă simțeam vinovată că a trebuit să stea după mine, să intre într-un spital după ce i se întâmplase mamei lui. Nu voiam să fiu o povară, mai ales că se dovedise că nu aveam nimic grav, ci ceva „pe fond nervos”. Așa că am încercat să fac restul serii distractiv: ne-am comandat pizza și ne-am uitat la CD-ul colonoscopiei mele, râzând în hohote. „Nu mi-am dat seama că ai un colon atât de lung!”, chicotea în timp ce mânca. Apoi, mi-am pus un neglijeu negru cu dantelă și i-am șters amintirea colonului meu. Am oferit și distracție stupidă, și fantezie sexuală, veșnic atentă la nevoile lui, veșnic stresată să bifez toate căsuțele. 

M-am trezit fleșcăită. Ar fi fost ideal să nu mă fi agitat cu o seară înainte. I-am spus că aș sta toată ziua în pat, dar dacă vrea să ieșim pot să fac un efort. Era irascibil, nu voia nimic. Nu mai știu, parcă nici nu mă privea. Nu înțelegeam ce făcusem. Mi se ridica în esofag o senzație familiară de greață și contracție, când îți ții țipetele neputincioase în tine. 

Între timp, l-a sunat unul dintre băieți să li se alăture la un biliard și le-a spus că ar veni. Probabil greața m-a făcut să spun ceva ce am regretat chiar în timp ce deschideam gura: „bine că ai chef să stai cu ei”. Nici nu era nevoie de mai mult. A sărit din pat, a pufnit, a trântit, m-a acuzat că nu sunt rezonabilă. I-am amintit că mă simt rău de câteva săptămâni și că făcusem niște investigații în urma cărora mă resimțeam, că n-am nici eu nevoie de toată drama asta. Să facă ce vrea, să se ducă, dar măcar să terminăm cu nervii pentru că am nevoie de compania cuiva care vrea să fie acolo, care poate să-mi fie sprijin. 

„Și dacă eu n-am chef să-ți fiu sprijin azi? Dacă n-am chef să fiu drăguț?”, a răbufnit. 

M-am blocat câteva secunde, ca o pisică pe care o plesnești brusc, apoi am sărit din pat și m-am închis în baie. Voiam să mă evapor.

Cruzimea acelei întrebări a rămas cu mine ani de zile, pentru că a părut că vine din niște adâncimi reprimate. Dar mai era un motiv pentru care m-am închis: nu voiam să verbalizez ce-mi trecea prin cap, de exemplu: „poate nici eu n-am avut chef să stau cu maică-ta în spital, dar am făcut-o pentru că asta faci pentru oamenii dragi”. N-am verbalizat-o niciodată, dar o scriu aici pentru că nu vorbim adesea despre cruzimea care se naște între doi oameni de-a lungul unei relații, mai ales când își cunosc butoanele sensibile. Răzvan știa că aveam nevoie de confirmări că totul e OK și că, la prima ezitare din partea lui, mă speriam și mă stresam să compensez. Și apoi răbufneam, și apoi mă izolam. Era însă prima oară când el n-a avut răbdare cu nesiguranțele mele, iar eu am vrut să pocnesc din degete și să dispar, pentru că știam că era un precedent care avea să ne îngroape. 

A încercat să intre în baie. Voia să mă calmez și să vorbim, eu plângeam în hohote și îl rugam să mă lase în pace. Nu era o reacție nouă, știu că vine din traumă, știu că e o reacție de păstrare a controlului. Dar pe vremea aia el nu știa că fusesem abuzată sexual și psihologic de un tată tiranic, și nici nu cred că încerca să asculte ce spuneam. A început să bată cu pumnii în ușă. Nu i se părea normal să refuz orice interacțiune cu el. Doar că eu nu puteam să concep că, într-un conflict, cealaltă persoană ar putea să se gândească și la bunăstarea mea. Credeam că e o luptă care trebuie câștigată, că celălalt se gândește doar la interesul propriu, iar dacă eu nu mă simt în stare să mă lupt, mai bine fug. E genul de strategie care îți asigură supraviețuirea într-o criză – ca o agresiune fizică sau sexuală –, dar care, aplicată la nesfârșit în relațiile cu alți oameni, îmi asigura singurătatea.

Am stat așa vreo jumătate de oră, el amenințând că sparge ușa, eu amețind de la plâns. I-am spus să plece, pentru că altfel nu ies. Am început să respir normal când am auzit ușa de la intrare trântindu-se. 

Apoi am ieșit, mi-am strâns bagajele și am convocat adunare de grup. Prietenele mele se distanțaseră un pic, aveau propriile vieți, iar dramele noastre deveniseră obositoare. Dar când le-am chemat, au venit fără să stea pe gânduri. M-au întrebat dacă mi-a ajuns. Le-am zis că da.  

10.

Ne-am împăcat rapid, în câteva zile. Însă devenea din ce în ce mai dificil să existăm în același spațiu. Nu pot să vorbesc pentru el, dar în ceea ce mă privește, când îmi pierd încrederea într-o persoană, e un proces în general ireversibil. Nu e o trăsătură de care sunt mândră sau care îmi face viața ușoară, e ceva de care am devenit conștientă mai ales în ultimii ani. Credeam foarte tare – și încă tind să cred – ce spunea Maya Angelou: când oamenii îți arată cine sunt, crede-i din prima. Răzvan îmi arătase niște părți întunecate ale personalității lui încă de dinainte să fim împreună și începeam să mă întreb dacă nu le-am ignorat (sau scuzat) prea mult timp.

Mă enerva că era mizerie în garsonieră și nu făcea curat. Mă enerva că era pasiv, cu berea lui în pat murmurând versurile de la Disintegration: „Songs about happiness murmured in dreams/ And we both of us knew how the ending would be”. Oare de la The Cure își lua replicile?

Mă enervau gesturile lui. Mă uitam la el într-o seară și mi se părea insuportabil cum mestecă, cu o plescăială atotsuficientă. Ne enervam reciproc, pentru că eu munceam de la nouă dimineața până seara și, când ajungeam acasă ruptă, el abia se trezea din somn și se pregătea să plece la noul lui job, la un matinal la radio. Acceptase până la urmă un patron.

El dormea ziua, eu speram să dorm noaptea și nu puteam pentru că mă deranjau tastele și lumina laptopului. El simțea că trebuie să se facă mic în propria casă. Însă încercam să nu aducem vorba despre nimic din ce nu mergea. Poate dacă îndesam totul sub preș, cum îndesa el farfuriile în chiuvetă până când tăbărau gândacii, puteam să ne prefacem că nu miroase a hoit.

În același timp, se plângea că am avea mai mult timp împreună dacă eu n-aș munci atâta. Ce mare lucru fac eu acolo oricum? Completa rapid că nu mă desconsideră, eu sunt cea mai inteligentă persoană pe care o cunoaște, doar că nu-mi investeam eforturile acolo unde merita. Iar când cineva bate apa-n piuă cu aceeași idee, parcă îți intră în cap. Eram pregătită să-mi dau demisia, vorbisem și cu mama. Ea îmi spusese să mă gândesc, să nu dau cu piciorul jobului pentru un bărbat, însă era de acord că trebuie să pun niște limite la birou.

Voiam să-mi salvez relația și mă simțeam extenuată. I-am spus editoarei mele că vreau să vorbim. Și ea voia să vorbească cu mine. M-a chemat în parcare la o țigară și mie mi s-a uscat gâtul de emoție urmând-o pe scări. Mi-a spus, înainte să deschid gura, că vor să-mi dea Ministerul de Interne – adică să fiu reporter acreditat pe o instituție, nu doar un reporter care face ce rămâne în plus de la alții. Era o promovare și o dovadă de încredere pentru o studentă în anul II.

Am acceptat pe loc, pentru că era ceea ce voiam. Pentru asta muncisem. Când i-am spus, Răzvan m-a felicitat cu un zâmbet trist. 

11.

În aceeași perioadă, reapăruse în viața mea Adi, o fostă iubire din liceu. Povestea noastră fusese complicată, plină de nesincronizări și îndoieli (mai mult ale lui), de suferință (mai mult a mea), de experimente cu open relationships care mi-au făcut creierii ferfeniță pentru că eu, de fapt, nu voiam asta și nu știam să zic „nu” la 17 ani. Dar pe Adi era greu să te superi, mai ales că fusese mereu sincer cu mine. Era carismatic, senin în nesimțire, cu zero intenții rele, găștile noastre se înțelegeau, ne distram. Și aveam nevoie de distracție când a apărut pe ecran fereastra de Yahoo! Messenger.

Întâmplător sau nu, și Răzvan reluase legătura cu fosta. Ai fi zis că eram în competiție pentru premiul „cel mai prieten cu ecșii”. Nu ne-am dat seama că era o situație care urma să ne explodeze în față, pentru că în continuare nu vorbeam despre lucrurile care ne ardeau. Vorbeam despre visul meu de a deveni o mare jurnalistă, vorbeam despre visul lui de a scrie un scenariu avangardist. (Iar când a scris unul, despre care l-am avertizat cât mai delicat cu putință că e leit Legături Bolnăvicioase, a aruncat manuscrisul și a pus lacăt pe discuție.) Dar niciunul nu vorbea despre a treia entitate din încăpere: relația noastră și ce voiam de la ea.

Cu puțin timp înainte de ziua lui Răzvan, am decis că o să mă culc cu Adi. Nu eram doar nefericită în relație, eram realmente confuză. De când reapăruse, Adi se purta cu mine așa cum visasem: flirta, era consecvent, mă făcea să râd. Mi-a comandat un vinil cu Pink Floyd din SUA – formația „noastră” – și când mi l-a dat, pe terasa La Motoare, mi s-au tăiat genunchii.

Am stabilit să ne vedem la o zi după petrecerea de ziua lui Răzvan. 

Cred că mă simțeam vinovată anticipativ, pentru că am făcut un efort real să mă înțeleg bine cu toată lumea. Era o aniversare dublă – Răzvan și iubita unuia dintre prietenii săi –, într-un apartament la Gorjului și mă simțeam ca o intrusă printre oamenii ăia care se știau de-o viață. Am făcut tot posibilul să-i fac să vadă că nu sunt o scorpie. Am vorbit cu Octav, unul dintre foștii colegi de clasă de-ai lui Răzvan, despre moldovence versus oltence și i-am explicat răbdătoare și chiar amuzată că moldovencele – ca mine – nu sunt curve, așa cum îl învățase mama lui.

Apoi, m-am oferit să merg cu Vlad, alt prieten, să cumpărăm băutură și am ajuns să stăm pe treptele blocului o jumătate de oră, timp în care l-am consiliat în viața amoroasă. A spus că i-a făcut bine discuția.

În tot timpul ăsta, am băut și am devenit din ce în ce mai dezinhibată, glumeață și veselă. Eu sunt foarte veselă la beție. Ca o iubită mișto și ne-lipitoare, am stat cât mai departe de Răzvan toată noaptea, pentru că de aia ești la petrecere, nu? Să socializezi cu alții. Mai ales dacă iubitul tău nu se ridică de pe canapea. L-am întrebat la un moment dat dacă e OK și a insistat că totul e în regulă. 

Când s-a terminat petrecerea, la patru dimineața, am rămas un pic în ușa apartamentului cu noii mei prieteni, luându-ne rămas bun. Când a venit liftul, am simțit mâna lui Răzvan strângându-mi încheietura și trăgându-mă în cabină. M-a smucit atât de tare că m-am oprit cu umărul în oglinda liftului, cât pe-aci s-o sparg. Cred că am înțeles atunci cum unii oameni se trezesc brusc din beție.

„Dă-mi drumul”, i-am spus tăios, încercând să-mi scot mâna din strânsoare. Liftul aluneca spre parter în timp ce ne uitam unul în ochii celuilalt într-o tensiune care nu mi s-ar fi părut posibilă cu câteva luni în urmă. Când am ajuns jos, mi-a dat drumul, dar a început să înșire toate reproșurile pe care le ținuse sub capac: că m-am comportat ca o curvă (sau târfă?), că m-am dat la Octav toată noaptea, că am flirtat cu băieții, că l-am făcut de rușine. Am țipat unul la altul în mijlocul străzii. I-am spus că e nebun, că nu înțeleg cum a putut să vadă asta în scenele de mai devreme. Dar verdictul era clar: făcusem totul greșit. 

Într-un final, a plecat și m-a lăsat în stradă. Nu mi-am dat seama, dar portofelul meu era în rucsacul lui, așa că rămăsesem doar cu telefonul în mână. Erau zilele pre-Uber, pre-aplicații, deci nu puteam decât să comand un taxi și să mi-l plătească cineva la destinație. La garsonieră nu intenționam să mă duc, iar dacă apăream la mama în starea în care eram, cred că i-aș fi provocat un infarct. Așa că am sunat-o pe Alina, colega noastră de facultate care locuia într-o mansardă boemă la Piața Rosetti și care-mi devenise prietenă apropiată. S-a trezit la 5 dimineața și m-a întâmpinat cu bani, coniac și un joint, ca să-mi calmeze plânsul. 

Deși eram praf după atâta băutură, agitație și iarbă fumată când chiar nu era cazul, țin minte perfect a doua zi, pentru că era duminica alegerilor europarlamentare din 2009 și trebuia să merg la birou după ce dormisem două ore.

Am fost un dezastru: stăteam cu ochelari de soare în fața ecranului, îmi ascundeam încheietura învinețită, am vomitat de două ori la baie și am greșit câteva știri. Toată lumea credea că mă distrasem prea tare noaptea precedentă. La prânz, șefa mi-a spus să mă duc acasă pentru că „n-are ce să facă cu mine”. M-am întors la Alina și am dormit până a doua zi, cu pauze de mers la baie și mâncat, sperând să mă trezesc și să realizez că totul fusese un coșmar sau să nu mă mai trezesc deloc. 

Am refuzat orice contact cu Răzvan câteva zile.

Weekendul următor, mi-am dus planul la bun sfârșit și m-am văzut cu Adi. În mijlocul nefericirii, am petrecut cu el una dintre cele mai distractive nopți din viața mea. Serile erau calde, eu purtam o rochie albă cu flori albastre. Am băut vodcă și suc de portocale pe bancă în Cișmigiu, amintindu-ne de peripeții din liceu. Când ne-am plictisit de vorbit, am sărit unul pe celălalt și am făcut sex prin toate cotloanele parcului, cu pauze de țigară și de băut: pe bănci, pe iarbă, într-un loc de joacă. Spre dimineață, am luat un taxi spre casă, soarele era deja sus pe cer.

Abia atunci am observat cum arătam: rochia agățată în diverse vreascuri, zgârieturi și vânătăi pe brațe și picioare, nisip și frunze în păr. Am început să râd singură pentru că, deși arătam de parcă mă trezisem într-un șanț, nu mă mai simțisem atât de bine și de liberă de mult timp.

12.

M-a surprins și pe mine că m-am împăcat cu Răzvan o săptămână mai târziu. Presupun că, după ce adrenalina s-a consumat și băutele s-au terminat, îmi lipsea. Mă rănise în niște unghere în care foarte puțini oameni au reușit să pătrundă, dar odată ce-a pătruns, a devenit complicat să-l scot de acolo. Nu puteam să adorm, pentru că nu mai eram obișnuită să dorm singură. Când auzeam o glumă bună, primul instinct era să-i spun. Iar când s-a anunțat un concert Kumm într-un bar din Centrul Vechi, i-am scris că „vreau să ascult niște muzică cu cel mai bun prieten”. 

Ne-am văzut la concert, am băut bere, și-a cerut (din nou) scuze pentru noaptea aia, iar în mijlocul concertului m-a luat în brațe și m-a întrebat dacă merg cu el acasă. I-am spus că da. 

A mai stat câteva minute și mi-a șoptit o completare la ureche: că în timp ce eram certați s-a culcat cu fosta lui prietenă și că, dacă ar fi după el, nici n-am discuta despre asta vreodată pentru că n-a însemnat nimic. 

Am scăpat sticla de bere pe jos și odată cu ea s-a spart și restul de imagine pe care o aveam despre el, despre relația noastră. Din fata pentru care-și părăsise iubita, ajunsesem fata pe care o înșela cu acea fostă iubită. Ironic.  

Deși, era înșelare dacă fuseserăm certați două săptămâni? Și eu nu făcusem fix același lucru? Nu mi-am putut explica de ce mă simțeam atât de trădată. Nu eram într-un punct al vieții în care eram conștientă de sentimentele mele, de impulsurile pe care le aveam și de unde veneau. Știu doar că a trebuit să mă duc la baie să mă spăl pe față și să mă gândesc la opțiunile pe care le aveam: să-i spun că și eu m-am culcat cu Adi și că suntem chit sau să nu-i spun nimic și să-l pun să-mi recupereze încrederea pierdută. M-am uitat la restul de vânătaie de pe încheietură. M-am gândit la satisfacția pe care trebuie să o fi simțit fata aia la întoarcerea în patul lui, patul pe care-l revendicasem eu. 

Am decis să nu-i spun. 

Relația a mai durat vreo trei luni, cu intenții bune și insuficiente, dar mai puține scandaluri. Obosiserăm. Eu am avut o tentativă de a nu mă mai vedea cu Adi, ușurată de plecarea lui din oraș pe timpul verii. Dar spre toamnă s-a întors și am început să ieșim din nou. Nu mă mai abțineam nici de la combinații prin cluburi. A fost tipul din Expirat care mi-a spus că sunt cea mai frumoasă fată de acolo. Tipul din Club A, care îmi ținea mâna pe sân în timp ce vorbeam la telefon cu Răzvan și îi spuneam că nu vin acasă noaptea aia. Au mai fost multe seri cu Alina și prietenii ei care luau diverse substanțe, seri în care am încercat și eu chestii mai light – niște haș, niște shrooms. Au fost multe petreceri cu colegii de birou, cu prietenii și multe nopți în care uitam de mine. Cred că asta și voiam. 

Nu era niciunul dintre noi prost sau orb. Răzvan se uita la spirala mea petrecăreață și îmi spunea, mai în glumă, mai în serios, că o să ajung o „junkie pe bordură”. Eu mă uitam la posomorârea lui detașată și îi spuneam unei prietene: „Sunt sigură că și el mă înșală. Trebuie doar să am dovada”. 

Într-o seară, i-am spus că nu vin acasă pentru că „mă duc la Adi să jucăm șah”. Răzvan îmi luase de Crăciun un set de șah, pentru că voiam să învăț să joc. Iar Adriana, prietena mea din liceu, avea un superb set cu piese în forme de samurai, din lemn alb și vișiniu, așa că mai jucam la ea acasă. Doar că în seara aia nu mergeam la Adriana, ci la Adrian. Eram atât de mândră de găselnița asta. Mi se părea o sfidare. Mi se părea c-o merita.

Am mers în camera lui de cămin – era veșnicul student la Politehnică, repetând anul III de câteva ori –, am băut, am făcut sex lipită de geamul ușii de la parterul clădirii, în ploaie. Mai presus de orice, am râs. M-a făcut să mă simt dorită. Nici nu era nevoie să fie mai romantic de atât, nu voiam declarații de iubire. Doar să simt că persoana de lângă mine vrea să fie acolo, nu că îmi tolerează existența. 

Pe la 10 dimineața, am ajuns acasă. Răzvan s-a trezit când m-a auzit. Mi-a zâmbit somnoros. Afară începuse o ploaie deasă de septembrie. Era aer închis în cameră, aș fi vrut să aerisească. Am făcut un duș și m-am pus în pat. Am făcut cel mai plictisitor sex. Apoi s-a dus el să facă duș. Și-a lăsat telefonul pe noptieră. M-am gândit ce nefericiți suntem, ce trist e totul, dar preferam să fiu furioasă. Nu mai făcusem asta, așa că am stat un pic cu telefonul în mână și m-am întrebat dacă sunt genul „ăla” de iubită. Whatever. Nu avea parolă, mă invita. 

Am trecut prin mesaje și, preț de câteva ecrane, nu am găsit nimic grav. Apoi a apărut un nume pe care mi l-am amintit din poveștile lui. O fată cu care se culcase în liceu pe când era „într-o pauză care părea definitivă” cu fosta. Era clar că se întâmpla ceva și nu doar sexual. Îi cerea scuze că fusese distant într-o seară, îi spunea că se gândește la ea. Mie nu-mi mai cerea scuze nici când se împiedica de mine prin bucătărie. 

Simțeam cum adrenalina îmi face inima să pompeze tot mai rapid sângele prin vene. Asta-i faza: furia te împinge la acțiune. Poate fi folosită constructiv. Tristețea e pasivă, rareori îți dă imboldul de a acționa. 

I-am pus telefonul pe noptieră, am sărit din pat și m-am îmbrăcat. L-am așteptat cu zâmbetul pe buze. „Auzi, tu mă mai iubești?” l-am întrebat în timp ce se ștergea cu prosopul. Mi-a aruncat un zâmbet încruntat, nu înțelegea.

„Pe bune acuma, mă mai iubești? Adică, de ce suntem aici?”

S-a crispat, nu cred că era greu de simțit amenințarea din vocea mea. Nu mai știu ce a spus, ceva din zona „de ce întrebi?”. I-am spus că i-am văzut mesajele cu ființa aia, a fost profund jignit că i-am invadat intimitatea. Mi-am dat ochii peste cap și am început să-mi fac bagajele. El s-a mutat de pe scaun pe pat, cu capul în mâini. Părea pierdut. Nu am plâns și nu am țipat nicio secundă. Ploaia care bătea la geam și umerașele bruscate erau singurele zgomote. Mi-am scos cheile de pe breloc și i le-am lăsat pe birou. Am ieșit pe ușă și, când eram pe holul blocului, am auzit în spatele meu un „îmi pare rău” leșinat. Am continuat să merg.

13.

Eram euforică după despărțire.

Aveam promovarea mult visată la muncă. Urma să-mi iau o garsonieră din moștenirea de la bunici. Propria mea casă, fără rate, la 21 de ani. Mai mult decât orice, aveam cale liberă să fiu cu Adi, să avem în sfârșit relația pe care o visasem în liceu: și cu stabilitate, și cu distracție, cu cineva care nu mă minte și care nu se mai satură de compania mea. Mă scosese la cină după despărțire, la un restaurant în toată regula, nu bar sau cafenea. Nu mai făcuse asta.

„Îmi pare rău că ți-am distrus relația”, mi-a spus pe un ton grav și am bufnit amândoi în râs. 

Zece zile mai târziu, eram în taxi cu prietena mea, Andreea. Ieșisem de la doctor și țineam în mână rezultatul analizelor, dar nu înțelegeam nimic. Am sunat-o pe mama și i-am spus precipitat ce scria, sperând să mă lămurească. „Într-o coloană scrie ceva cu negativ și pozitiv, dar apoi sunt niște valori și nu înțeleg nimic. N-ar trebui să le facă ușor de citit?”. M-a lămurit. Eram însărcinată. 

Nu era posibil. Era din gama concepției imaculate. Luam anticoncepționale de la 18 ani. Era o glumă proastă să aflu că am rămas însărcinată pe pilule, la puțin peste o săptămână de la despărțirea de prietenul meu, când începeam altă relație. 

Nici nu știam, în punctul ăla, cine era tatăl. Viața mea devenise o telenovelă. 

N-a fost nevoie să am o discuție cu mama pe tema asta. De dinainte să aduc eu vorba, mi-a spus că am opțiuni. Pe vremea comunismului, mama a trecut prin două avorturi făcute acasă, ilegal. „Unul pe covorul din sufragerie”, mi-a spus tristă. Știa ce însemna să n-ai opțiuni, să îți pui sănătatea în pericol. Era ușurată că eu nu trebuie să trec prin asta. 

Decisesem că, dacă era al lui Răzvan, nu le-aș fi spus nimic nici lui, nici lui Adi. Dacă era al lui Adi, probabil i-aș fi spus. Din fericire sau nu, aparatele din 2009 erau surprinzător de exacte. Era al lui Răzvan, fără îndoială.

Cu o seară înainte de chiuretaj, am fost cu Adi și cu mai mulți prieteni de-ai mei la ediția 2009 a festivalului de film Anim’est, la Patria. Proiectau The Simpsons Movie, iar Adi era înnebunit după Simpsons, așa că a fost încântat când i-am spus că am invitații. Încercam să mă comport normal, dar eram vraiște. Luam niște pastile să mă pregătesc pentru intervenție, iar ginecoloaga îmi spusese să o sun cu o seară înainte, ca să confirmăm ora. În pauza de la festival, am ieșit să vorbesc cu ea. Când m-am întors, Adi m-a luat de mână și ne-am așezat pe o canapea. „Știi că dacă se întâmplă ceva poți să-mi spui, nu?”. 

Să-i spun ce? Că acum, când în sfârșit ne merge bine, am aflat că sunt însărcinată cu fostul? Chiar voia să avem discuția asta?

A doua zi, m-am prezentat la cabinet cu o chitanță de 150 de lei, cu mama și cu două prietene care m-au așteptat pe hol. „Nu multe vin cu așa alai”, mi-a spus asistenta zâmbitoare. Trei ore și câteva complicații mai târziu, am pășit pe același hol ținându-mă de mama. Voiam doar să mă prăbușesc într-un pat.

Lui Adi nu i-am dat niciun semn vreo săptămână, nu i-am spus nimic. L-am evitat și am inventat tot felul de pretexte. Devenea clar și pentru el, și pentru mine, că atunci când venea vorba de experiențe reale de viață, nu de seri cu filme și vodcă, eu nu puteam să mă deschid și să-l las prin preajmă. Chiar și când credeam că îmi protejez relația cu el, nu făceam altceva decât să-l îndepărtez. Câteva luni mai târziu, ne-am despărțit.

14.

Am numit 2010 „anul canapelei”, pentru că zilele se desfășurau similar: mă trezeam la 7 dimineața și începeam să lucrez înainte să mă dau jos din pat. De multe ori, suna telefonul înainte să sune alarma. Dădeam câteva știri de acasă, făceam un tur al televiziunilor ca să nu mă ia nimic prin surprindere, iar pe la 10 plecam spre redacție sau la vreo conferință. Lucram până seara, fumam un pachet și jumătate de țigări pe zi, beam multiple cafele pentru că doctorul colegei mele Mona i-a spus că trei cafele pe zi e cantitatea ideală. O ascultam pe altă colegă plângându-se de purtătorii ei de cuvânt (eram posesive cu purtătorii „noștri” de cuvânt), evitam politicos flirturile unui coleg, eventual dădeam pe gât un pahar de vin cu șefa după ora 17 și, dacă era vineri, rămâneam până la 22 în redacție pentru că eram „de serviciu” – cea mai tânără, fără partener sau copii.

Indiferent la ce oră ajungeam în noua mea garsonieră – decorată fix după gusturile mele complet inspirate din reviste și site-uri artsy, cu un perete roșu, doi verzi și unul lila, cu un disco ball în dressingul mov –, seara decurgea la fel: mă trânteam pe canapea și mă uitam la peretele verde din fața mea.

Atât. 

Aveam nevoie de certitudini, dacă nu despre alții, măcar despre mine. Era un inconvenient că mă dovedisem cel puțin la fel de instabilă și de incoerentă ca oamenii pe care-i disprețuiam pentru asta.

Ultimii doi ani se derulau ca o tragi-comedie cu Anna Karina și Jean-Paul Belmondo. Doi protagoniști imperfecți și imaturi se îndrăgostesc, fug împreună în lume și declanșează un haos cu împușcături, curse de mașini și rimel scurs pe obraji. Sau cu părinți bolnavi, prea multe responsabilități deodată, traume nevindecate, infidelitate, avort și un du-te-vino obositor. Nu e la fel de glam, dar e cu siguranță palpitant. 

Am realizat în serile alea de nimic nimicitor că nu făcusem altceva decât să mă surprind pe mine însămi de luni întregi. Credeam că știu cine sunt și cum aș reacționa în situații de viață. Credeam că n-aș înșela niciodată, că nu aș ascunde o sarcină de partener. Că n-aș minți cu zâmbetul pe buze. Că n-aș fi simultan atât de geloasă și atât de dispusă să rănesc. Nu îmi înțelegeam reacțiile, nu știam să-mi identific sentimentele decât mult după situațiile în care apăreau. O fi avut dreptate Zadie Smith în On Beauty, o carte despre povara femeilor de a fi mereu conturate și condiționate de societate: este o afecțiune tipic feminină să ajungi la maturitate și să simți un lucru, în vreme ce faci fix opusul. Să fii o străină pentru tine.

Însă aveam nevoie de certitudini, dacă nu despre alții, măcar despre mine. Era un inconvenient că mă dovedisem cel puțin la fel de instabilă și de incoerentă ca oamenii pe care-i disprețuiam pentru asta. Deci mă disprețuiam și pe mine. 

Am renunțat la cursuri în anul III, pentru că aveam prea multe restanțe din cauza muncii și nu voiam să depun niciun efort pentru diploma aia. Prieteniile din facultate s-au dizolvat rapid. Boala mamei a recidivat și a avut nevoie de încă o operație – a treia sau a patra? Am primit vestea dând pe gât o sticlă de vin în garsoniera mea și plângând pe podea. Tot ce credeam stabil se năruise. Au urmat nopțile cu dormit pe scaun în rezerva ei de spital, așa cum dormisem și cu mama lui Răzvan câțiva ani mai devreme. Când s-a externat, s-a mutat la mine. 

Apoi, într-o noapte, la ceva timp după, în Controlul vechi, când purtam cizme roșii cu toc, a apărut Răzvan și am depănat amintiri, am băut, ne-am sărutat. Ne-am dat seama că mamele noastre ne ocupă garsonierele – venise și a lui la analize – așa că am ajuns într-un motel la capătul tramvaiului 21, în cartierul Andronache. A fost un one night stand ca-n filme, eram foarte mândră de noi. Dar a doua zi dimineață n-am făcut the walk of shame, ci m-a întrebat dacă vreau să bem o cafea și să mâncăm ceva. Voiam. N-am înțeles de ce. 

Cel mai important, nu înțelegeam că o relație poate să eșueze chiar dacă doi oameni se iubesc până la lună și înapoi. Așa cum ne iubeam eu și Răzvan. Nu înțelegeam cum a fost posibil să ne facem tot ce ne-am făcut. Îi spusesem, la scurt timp după avort, acrită și ranchiunoasă, că l-am înșelat. I-am spus că nu-mi pare rău, pentru că voiam să fiu cu cineva care mă făcea să mă simt dorită, nu cu un închistat care se simțea „emasculat” dacă inițiam prea des sexul. Care era atât de antisocial încât avea impresia că mă prostituez cu prietenii lui dacă nu sunt la fel de morocănoasă ca el.

Nu mai știu dacă atunci mi-a spus că am fost o greșeală, dar a zis-o, cu siguranță, în lunile alea. 

Însă ranchiuna n-a ținut niciodată mult între noi. După ce ne-am calmat, mi-a spus că era sigur că și eu îl înșelam. Nu mă ura pentru asta. Mi-a zis că am fost femeia perfectă, pentru relația perfectă, pentru care nu era pregătit. 

15.

În era nopții de la motel, am început să merg la terapie și îmi făcea bine. Pentru prima dată în viață, vorbeam despre lucrurile care mă țineau trează noaptea, care-mi făceau relațiile să plesnească sub presiune. Vorbeam despre abuzul sexual, despre mama absentă în copilărie, despre cum am devenit îngrijitoare pentru adulți bolnavi. Cum mă validez prin muncă. Cum am tendința să suport totul singură și să nu „împovărez” pe nimeni cu problemele mele, ceea ce, de fapt, îndepărtează oameni. Cum las vampiri emoționali să profite de mine. Ca Răzvan – el era un vampir emoțional, conform terapeutului meu. Iar faptul că în anul de după despărțire am mai petrecut timp împreună, am mai făcut sex și țineam legătura de parcă eram cei mai buni prieteni era ciudat, spunea terapeutul. Dar nu puteam să stau departe de el. 

În perioada aia, am fost la o petrecere împreună la Sala Berlin, care urma să devină Controlul de azi. Am arătat senzațional într-o rochie căzută pe umeri și am băut multă vodcă, iar Răzvan a fost un participant răbdător, deși nu era omul petrecerilor. Apoi am mers acasă la el, unde am plâns cu genunchii la gură în pat, în timp ce el mă consola. Mă izbise că futusem relația cu Adi, că meritam să fiu părăsită. Dar Răzvan îmi vorbea calm și mă făcea să mă simt în siguranță din nou. Am realizat că, în ultimii trei-patru ani, a fost acolo când mi-a ajuns cuțitul la os. Poate nu când voiam să dea cu aspiratorul sau să-mi comunice sentimentele lui, dar când eram în cădere liberă mă prindea mereu.

Atunci i-am spus despre tata, despre abuzul sexual. A rămas în scaunul de birou, strângând din buze. „Mereu m-am gândit că se întâmplase ceva de genul ăsta, dar n-am vrut să cred”, a spus. „Nu vorbeai mai deloc despre el. Când aduceai vorba erai furioasă.” A spus că dacă l-ar avea în fața ochilor, l-ar omorî. Apoi mi-a sărutat genunchii și m-a tras lângă el. 

În 2011 era clar că aveam nevoie de o schimbare. Simțeam că stagnez și nu-mi dădeam seama dacă relațiile mele mă ajutau să cresc sau deveniseră niște cârje emoționale care mă țineau în loc: cea cu Răzvan, cea cu mama, cea cu jobul. Terapia m-a ajutat să mă detașez un pic de toate dramele și să realizez că era momentul să plec, să încerc să trăiesc măcar o perioadă în altă parte, să-mi termin studiile, să cunosc alți oameni. Am aplicat, pe nepusă masă, la facultate în Anglia și am fost acceptată la școala de jurnalism de la Universitatea Worcester, în anul III. Am aflat de ziua mea. 

Pe deasupra, se întâmpla ceva necomplicat și plăcut cu Cristi, colegul meu de birou. După un one weekend stand iarna precedentă, încercam să petrecem niște timp împreună cu mai multă consecvență, dar rămânând realiști. Urma să plec din țară, speram eu, de tot. Într-o seară, eram acasă la Cristi cu niște prieteni, la o partidă de poker. Era de la sine înțeles că o să rămân peste noapte. Doar că m-a sunat Răzvan. „Răspunde-i”, mi-a spus Cristi calm, știind toată povestea dintre noi. Nu voiam, n-aveam chef de drame. Umbla după o tipă mai mică și mă înnebunea cu detalii, nu voiam să știu cât de tare o dorește pe aia.

„E 11 noaptea. Dacă te sună acum, poate e important”, a insistat Cristi. Așa că am răspuns. 

Nu mai țin minte exact conversația, dar era beat. Fusese la un festival cu fata respectivă. A încercat s-o sărute. Ea l-a respins, i-a spus că-l vede ca pe un prieten. Și ceva în el a crăpat. Nu mai știu prin ce spirală ajunsese la concluzia că viața lui e o mizerie. Că habar n-are ce face. Că a futut totul. Și că nu mai vrea să trăiască. Luase deja decizia, dar voia să vorbească cu mine înainte s-o facă. Puteam să mă văd cu el într-o jumătate de oră?

Am simțit că-mi cade tavanul bucătăriei în cap. I-am închis și i-am spus să aștepte să-l sun înapoi. I-am povestit totul lui Cristi în timp ce hiperventilam. Nici azi nu știu cum a fost capabil de atâta calm. Mi-a spus că nici în ruptul capului nu mă lasă să plec nicăieri cu Răzvan, dar să-i spun să vină acolo și să vorbim fie în apartament, fie la intrarea în scară, unde era un părculeț. Astfel, Cristi putea să intervină oricând. Nicio clipă nu a luat în considerare opțiunea să-l ignorăm. 

Răzvan a venit la scara blocului, unde l-am așteptat cu două căni de Pepsi și țigări. Încerca să pară vesel și detașat. Ne-am așezat pe o bordură, nu voiam să urce sus. Nu voiam să-i dau peste cap și viața lui Cristi, aveam senzația că ăsta e haosul meu de gestionat. Am început să vorbim și mi-a povestit ce se întâmplase cu fata aia. Nu înțelegeam, abia o cunoștea, nu avea sens ca ea să fie catalizatorul. Era poate aceeași goliciune interioară care-mi dădea și mie târcoale de atâtea luni, care mă făcea să mă uit la carambolul din spatele meu și să nu-mi închipui nimic bun în față. De altfel, creaserăm amândoi acel carambol. Poate de asta m-a sunat pe mine.

Eu găsisem o portiță de scăpare, părea că viața mea se reconturează. A lui era blocată în marșarier. Renunțase și el la facultate, dar nu știa ce să facă în continuare. Mama lui era altă persoană după operații succesive. Era absentă, departe. Tatăl lui era stresat cu banii, avea probleme în justiție. Mai important, Răzvan nu știa ce fel de viață voia și se lupta cu acel întuneric pe care-l văzusem și eu în el, care mă atrăsese, dar care începea să-l consume. Și nu era genul care să meargă la terapie. 

Așa că m-a sunat pe mine, „persoana care îl știa cel mai bine și cea mai bună prietenă”. Așa îmi spunea. Toți anii anteriori îmi spusese că n-are nevoie să-l salvez și acum fix asta îmi cerea. Nu știam ce să fac sau ce să-i spun, așa că l-am pus pe el să vorbească. Îi puneam întrebări, îi ceream detalii. L-am întrebat cum ar face-o și mi-a spus. M-am cutremurat, dar încercam să par glumeață. I-am spus că-l pârăsc lui taică-su. 

Nu mai știu prin ce tornadă de circumstanțe, a apărut și un tip la vreo 40 de ani, beat, care ne-a anunțat că e polițist. Răzvan încremenise, fix ca patru ani mai devreme în Lăptărie. Așa că am rezolvat problema în mod clasic: vorbind până l-am plictisit pe bețiv și explicându-i cu lux de amănunte cum putem urca la etajul 4, apartamentul nuștiucare la iubitul meu Cristi, care a fost boxer și să-i demonstrez astfel că și eu locuiesc în acel bloc, doar că de puțin timp, iar ăsta e un coleg de facultate care avea nevoie de un sfat la ceas de noapte și, da, e cam fraier, nu vă uitați la el?

Ne-a lăsat în pace. Din nou, rezolvasem o situație dificilă fără niciun ajutor din partea lui Răzvan. 

„Vii cu mine acasă?”, m-a întrebat jovial în timp ce chemam liftul. 

„Nu.”

16.

Era vară și venisem în țară după primul an de Anglia, unde urma să mă întorc în toamnă la master. Îmi făcuse bine să iau distanță, să construiesc ceva nou. Mi-am făcut prieteni, am avut peripeții pe care doar noi le înțelegeam, școala mi-a deschis mintea și orizonturile, am făcut pace cu tocilara din mine și am lăsat-o să zburde liberă prin biblioteca facultății, încetinită numai de teancul de cărți din brațe. Nu venisem acasă nici de Crăciun, nici de Paște, iar când am aterizat în București în iunie 2012, am simțit că plonjez înapoi într-un vis repetitiv. 

Nu voiam să fiu acolo. Mama m-a anunțat că boala a avansat și nu mai e nimic de făcut. Mai avea în jur de un an. Prietenii nu mă recunoșteau cu noile idei progresiste și cu aroganța față de ce lăsasem în urmă – aveam un blog pe vremea aia unde, în ziua alegerilor pentru primăria Capitalei, am scris o postare cu titlul „10 motive pentru care nu votez cu Nicușor Dan”, care mi-a atras o ceartă monstru cu cea mai bună prietenă.

Mi se părea că, orice aș fi făcut, distanța dintre mine și oamenii de acasă se căsca pe zi ce trecea. 

Răzvan a avut mereu un al șaselea simț în perioade când mi-era greu. Eram oarecum la curent cu viața lui, dar mă țineam la distanță. Știam că lucrează la un site de știri despre tehnologie, i se potrivea. Se combinase cu o tipă de la muncă și lucrurile păreau să devină serioase. Era cu doi ani mai mare decât el și nu-i mai tăcea gura despre cum e să fii cu o „femeie matură”, care nici în vis n-a simțit sentimentul geloziei. Așa că nu mi s-a părut ciudat să-i accept invitația la cafea și să stau la povești cu cineva la fel de hater ca mine. 

Nu a durat mult să ajungem din nou în același pat, dar circumstanțele exacte îmi scapă. Am o amintire cu noi în patul meu, într-o dimineață (sau poate era prânz) și telefonul lui sunând. Era iubita. Clar mă blocasem într-un vis repetitiv. 

S-a dus în bucătărie să-i răspundă și îi vorbea mieros. Îi spunea „iubire”. Nu eram neapărat rănită, ci confuză. Avea o abilitate unică de a compartimentaliza, de a trece dintr-un rol în altul fără să clipească. Credea tot ce făcea. Îmi spunea că e îndrăgostit de ea, că vede treaba dintre ei ca o relație de lungă durată. Eu râdeam și-l întrebam ce tot caută cu mine atunci. 

„Adică, o iubești, dar o minți. Și, apropo, în mod oficial ți-ai înșelat toate iubitele din viața asta. Ești un serial cheater”, îi explicam cu superioritate. 

„Nu-i adevărat”, răspundea serios. „Am înșelat doar cu tine.”

„Greșit. M-ai înșelat și pe mine.” 

„Și tu pe mine!”

„Nu câștigă nimeni.” 

Ceva din cât de pe față devenise relația noastră îi dăduse o nouă energie. Era clar: amândoi eram fucked up și capabili de niște mizerii de care anterior nu ne-am fi crezut în stare. Dar, cum zicea el, nimeni nu ne cunoștea mai bine. Cel puțin așa credeam.

Mă gândeam că ar fi minunat să putem păstra o relație bazată pe prietenie și afinități, iar când vin în țară să ne mai combinăm. Dar, într-o noapte, o nebuloasă de entuziasm, orgasm și alcool l-a făcut să-mi spună că mă iubește și parcă mi-a spart balonul cu un ac. Nu pot să spun exact de ce m-a zdruncinat atât de tare declarația asta, probabil pentru că părea aruncată la nimereală.

Nu se gândea de zece mii de ori înainte să deschidă gura, ca mine. Îi venea atât de ușor să spună lucruri care pentru mine aveau greutate. Mi-am amintit că e egoist, că totul trebuie să se petreacă după programul lui. Că abia îmi împuiase capul despre cât de mult își iubește prietena. Și nu era Răzvan vreun adept al poliamoriei; se considera monogam.

Cred că i-am spus în perioada aia – sau cel puțin am gândit – că el nu se poate uita în oglindă. Eu măcar îmi asum că sunt amantă, că mă piș pe sentimentele celeilalte, că atâta pot și atâta mă duce capul. Că toate ideile progresiste și bruma de terapie pe care am făcut-o până la 24 de ani nu mă conduc la un comportament echilibrat. Că am atâtea traume încât nici nu știu unde o să ajung și cât de tare o să-mi fut viața. 

Dar el pretindea că știe ce vrea. 

17.

Am luat distanță pe măsură ce se apropia toamna. Apoi, în drum spre aeroport, când plecam la master, m-a sunat. 

„Ce faci? Aștept să mă întâlnesc cu un prieten și mă plictiseam, așa că am zis să te sun. Entertain me”, mi-a spus cu o seninătate care mi-a provocat un vertij de furie. 

Eram conversația lui de umplutură? Nu cred că i-am spus atunci tot ce-mi trecea prin cap și n-am luat nicio secundă în considerare posibilitatea că inventase un pretext penibil ca să vorbim înainte să plec din țară, pentru că asta nu se încadra în cum ajunsesem să văd eu relația. Eram convinsă că am de-a face cu un manipulator și un cinic.

Am ajuns la Londra, unde m-am instalat în noul meu apartament din apropiere de Notting Hill, într-o casă prost izolată, cu un geam care nu se închidea de tot. Acolo, mi-am lăsat entuziasmul pentru experiențe noi și furia față de Răzvan să crească ca niște buruieni. Nu puteam să mă împac cu gândul că eu alesesem acel bărbat, că-l lăsasem în viața mea atâta timp. Cineva care mă scoate din buzunar când se plictisește. Care se minte pe sine și îi minte pe alții. Care spune „te iubesc” de parcă ar spune „e cald afară”. 

Apoi, Răzvan a făcut o mișcare și mai neinspirată. M-a contactat din nou, chipurile, pentru că se plictisea fără conversațiile noastre. N-am auzit decât cuvântul „plictiseală”. 

Am aruncat telefonul și am stat nemișcată la masa mea din sufragerie, privind strada liniștită și încă însorită. Simțeam o furie tăcută față de tot și senzația că niște mâini mă sugrumă și nu pot să respir ca lumea. Nu atât de rău încât să ajung la urgențe – deși, sfinte, aș fi vrut să am un motiv să ajung la urgențe –, dar suficient cât să trec prin zi într-o stare de amețeală, și frică, și furie. 

Prietenii mi-ar fi spus „ia-o mai ușor, privește lucrurile în perspectivă”. Fuck them. Fuck toată lumea. Voiam să-l fac să sufere. 

I-am scris un mail de patru pagini în care i-am explicat, cu liniuțe, cât de tare îl urăsc. I-am scris că e un simptom al depresiei mele. Cea mai mare greșeală pe care am făcut-o în viața asta. I-am scris că nicio tipă întreagă la cap nu și-ar pierde vremea cu un ratat și-un laș ca el. Și apoi i-am scris că, deși obiectiv vorbind știu că nu e vina lui, n-am cum să nu-l urăsc că am rămas însărcinată cu el și că am făcut un avort în urmă cu trei ani, pentru că acea experiență mi-a aruncat în aer relația cu Adi și aia fusese șansa mea la o relație sănătoasă. 

Răzvan nu știa despre sarcină și felul în care i-am spus este acțiunea de care mi-e cel mai rușine în viața asta. Nu era o declarație de ură față de el, ci față de mine.

În aceeași zi, mi-a răspuns. Mi-a spus că am dreptate să-l urăsc. Că îi pare rău că am trecut fără el prin avort. Că ar fi fost acolo dacă l-aș fi lăsat. Că trebuie să fi fost oribil să țin asta în mine atâta timp și că nu știe de ce îmi fac chestiile astea. 

Nu puteam să înțeleg de ce nu mă ura. 

18.

Nu mai știu dacă ne-am văzut de Crăciun sau de Paști. Vara următoare, în 2013, parcă am băut o cafea împreună – am o imagine cu noi la o cafenea în Piața Presei. Se angajase într-o redacție cu sediul acolo și eu îmi băteam joc de el că a ajuns să lucreze la moguli.

Era tot cu tipa aia, se mutaseră împreună. Se simțea așezat. Nu mai era ca la început relația, dar ținea la ea, îi adusese lucruri bune în viață, îl maturizase. Sigur, se culcase cu șefa lui, dar a fost un act de caritate. Femeia avea probleme în relație, voia să rupă logodna, dar, după ce „s-a babardit de două ori” cu Răzvan, s-a calmat, și-a dat seama că logodnicul ei e minunat și s-au împăcat. 

„Deci practic tu apari în viețile femeilor ca să își aprecieze foștii”, am râs. 

Nici nu se punea problema să se mai întâmple ceva între noi. Decisesem să nu-mi mai complic viața. Abia îmi revenisem după vara precedentă și nu voiam să repet istoria. Și-așa mi se părea un miracol că, după tot ce s-a întâmplat, puteam să stăm la o cafea și să râdem despre babardeli.

Ceva din cât de pe față devenise relația noastră îi dăduse o nouă energie. Era clar: amândoi eram fucked up și capabili de niște mizerii de care anterior nu ne-am fi crezut în stare.

Realizasem că mi-era rușine că-l iubeam, pentru că am considerat asta un semn de slăbiciune din partea mea. Cine ar iubi o persoană care n-o tratează bine? Mersesem la terapie în Londra și ajunsesem că înțeleg că nu mai pot să continui ca înainte, că am nevoie de noi mecanisme de interacțiune cu lumea, inclusiv cu Răzvan, pentru că eu trecusem prin niște schimbări și nu știam cum să le manifest fără răbufniri.

În plus, toată atenția mea era concentrată pe mama, care era la pat. Se deplasa în scaun cu rotile. O scoteam afară, în curtea blocului, o dată pe zi. Nu mai putea să mănânce decât shake-uri proteice și slăbise mult. Iar noaptea dormeam pe canapea, în aceeași cameră, ca s-o ascult cum respiră. Încercam să mă pregătesc.  

Nici mama lui Răzvan nu era mai bine. Era semi-paralizată de câteva luni. Nu mai putea comunica. Era doar o chestiune de timp.

Nu știu cum ne-am sincronizat mereu la tragedii. 

Vara aia, prin august, mi-a trimis mesaj să-mi spună că mama lui a murit. Nu mai știu ce i-am spus, probabil păreri de rău. Înmormântarea a fost la Craiova și n-aș fi ezitat să mă duc dacă nu era mama în starea în care era. Plus că nu știu cum mi-aș fi justificat prezența față de iubita lui. Două luni mai târziu, stăteam în fund pe holul blocului, plângând cu sughițuri, și îl anunțam că a murit și mama mea. În seara aia, fără să-i cer nimic, a venit la priveghi cu un buchet mare de crizanteme și m-a luat în brațe. 

Am petrecut, în următoarele luni, nopți întregi vorbind cu el despre viață și moarte. Doar vorbind, pe net. L-am întrebat cum putea să fie atât de funcțional după ce-a murit mama lui. Eu eram praf, făceam numai tâmpenii. Mi-a spus că nu mai putuse să aibă o conversație normală cu ea de un an. „Am pierdut-o demult, nu acum.”

Curând, am revenit în țară și am fi putut relua foarte ușor legătura, dar mă obosea cum mă trăgea în viața lui chiar și când eram praf, când aveam nevoie de spațiu. Devenise omniprezent după ce muriseră mamele noastre. Îmi povestea despre despărțirea de iubita lui, care ar fi încercat să-l șantajeze cu o sarcină. I-am spus că ori și le alege pe toate nebune, ori în continuare nu e în stare să-și asume nimic.

19.

Pe 31 octombrie 2015, m-am trezit cu mesaje de la prieteni care mă întrebau dacă sunt OK. Arsese Colectiv. Am pus mâna pe telefon și m-am gândit dacă să-i scriu. 

Mi-a trecut prin cap, razant, că nu voiam să dau eu primul semn de viață. Nu mai vorbiserăm de câteva luni. În același timp, dacă i s-ar fi întâmplat ceva în incendiul ăla și eu nu l-aș fi sunat din cauza orgoliului, nu știu cum aș fi trăit cu mine. Așa că i-am scris și mi-a răspuns imediat: era OK, nu fusese acolo. Era furios, ca toată lumea. Mi-a spus că și el voia să mă sune, pentru că incendiul l-a dus cu gândul la o noapte în care eram împreună. Nu mai știam la ce se referea, dar mi-a amintit că, în urmă cu câțiva ani, am ieșit în B52, pe vremea când clubul era într-un subsol lângă Cișmigiu. Era o noapte aglomerată și cineva a aruncat cu gaze lacrimogene. S-a creat o busculadă pe scara în spirală care ducea la ieșire, lumea s-a panicat. Am ieșit relativ teferi de acolo, dar Răzvan rumega un gând: „Dacă în noaptea aia nu erau lacrimogene, ci un incendiu ca la Colectiv? Acolo muream”. 

Am început să vorbim mult după asta. Ore în șir, zi de zi, făceam schimb de link-uri și de știri, vești despre cunoscuți sau despre victime, discuții filozofice despre cum țara asta e o bombă cu ceas. El lucra atunci la site-ul unui cotidian, în tura de noapte, așa că devenise sursa mea primară de știri nocturne. Încet-încet, am trecut și la alte subiecte: noi, viețile noastre, faptul că vrem să ne vedem, că ne e dor unul de celălalt. Iar după câteva săptămâni, am stabilit că trebuie să vină la mine.

Așa că a venit. 

Am încercat să privesc relaxată situația. Cu resemnare. Asta e, am ajuns iar în același pat. Are o iubită nouă pe care o înșală cu mine. Măcar suntem consecvenți. Nici nu mi-era clar dacă mai aveam sentimente pentru el sau erau niște reziduuri care se activau când vorbeam. Speram doar să evităm dramele.

Dar a fost suficient să se strecoare un moment de ambiguitate în comunicarea noastră. Urma să ne întâlnim într-o seară și a anulat în ultima clipă, cu un motiv atât de dramatic încât am amețit dându-mi ochii peste cap: „viața mea e foarte complicată”. 

Să mori tu. 

Decisesem să nu mai țin frustrări în mine și să vorbesc imediat ce simt că mi se ridică sângele la cap, așa că ne-am întâlnit într-o stație de autobuz. L-am întrebat la ce complicații se referă, ce vrea de la noi, dacă e doar sex. Iar Răzvan, cu degetele pregătite pe butoanele mele greșite, a livrat: „Da? Nu. Da. Nu!”. Fără cuvinte, am făcut un 180 de grade și am plecat.

M-a căutat a doua zi dimineață și am ajuns să vorbim trei ore. Mi-a spus că îl enervasem cu întrebarea mea adolescentină despre noi – „Evident că nu e doar sex!” –, dar că înțelege că a dat un răspuns stupid. Spunea că trebuie să fim realiști, că nu știm niciunul unde duce chestia asta, că ar trebui să ne bucurăm de momentul prezent. 

„Eu tot timpul o să-mi pun întrebări”, i-am spus calmă, „pentru că așa sunt construită. Iar tu va trebui să mă asculți și să mă lași să le verbalizez fără să reacționezi cu nervi”. A fost de acord. Mi-a spus că noaptea anterioară era doar obosit și și-a amintit că îi promisese unui prieten că trece pe la el. „Mi-era frică să nu te superi dacă îți spuneam asta.” 

„Ești un prost”, am început să râd. 

Lucrurile au mers bine câteva săptămâni. Înnopta des la mine. Îmi spunea că viața lui a ajuns o rotiță de hamster, că nu-l interesa ce făcea la muncă, voia să plece din țară. „Nu mă simt bine decât aici”, îmi spunea cocoțat la mine în pat, cu spatele sprijinit de perete, întinzând mâna după a mea.

Am fost și eu la el, în noul lui apartament. Dimineața, mi-a gătit un mic dejun englezesc. Spunea că ar vrea să mergem undeva un weekend, poate după sărbătorile de iarnă. Iar când venea vorba despre iubită, zicea că ar trebui să-i spun „fosta”. N-am întrebat de ce, cum, când. N-am întrebat cum ar trebui să-mi spun mie. Speram că, dacă nu agit apele și mă concentrez pe fapte, nu pe cuvinte, lucrurile or să meargă în direcția bună. 

Pe la Crăciun, fumam la mine pe balcon și i-a scăpat că e din nou cu fata aia. Când l-am încolțit, a ripostat că e „o relație stabilă” și i-am spus că nu înțeleg cum se poate repoziționa continuu față de oamenii din viața lui când îi convine. De obicei, fără să se consulte cu ei. Mi se luase de felul în care invoca „relații” la ore fixe, când voia să mă pună la punct și să-mi amintească locul meu în viața lui. I-am zis că ăsta e momentul în care am putea s-o terminăm dacă vrea altceva. Mi-a spus că gândesc prea mult și că oricum el nu crede în lucruri definite rigid: relații, sentimente.

L-am întrebat cum rămâne cu onestitatea pe care o tot trâmbițează de câteva luni, cu încercarea de a fi mai sincer. Poate fata aia are dreptul să știe că el e super flexibil în definiții și că și-o trage cu mine, că îmi face micul dejun, că vrea să plecăm în vacanță. A bolborosit posomorât că a renunțat la ideea de onestitate.

După revelion, mi-a întârziat ciclul și am intrat în panică. Nu avuseserăm grijă. M-am înfuriat pe mine, pe el. Mai ales pe el – era un bărbat de 27 de ani, ar fi fost a treia oară când i se întâmpla asta și nu era în stare să folosească un prezervativ. El, adeptul trăirii clipei, complica viețile tuturor femeilor cu care se încurca. El era numitorul comun, nu eu sau ele. 

A făcut greșeala să-mi scrie în momentul ăla despre cum a agățat o doctorandă de 35 de ani pe Tinder. Nu știam că iese și cu alte tipe. Trebuia să întreb, trebuia să mă aștept. I-am trântit-o că mi-a întârziat și nu-mi stă mintea la fetele de pe aplicații. 

Oh fuck!”, a exclamat. O săptămână n-am mai auzit de el. 

Între timp, s-a dovedit că a fost alarmă falsă, dar am decis să n-o las așa și l-am întrebat cât intenționează să țină capul în nisip. „Așa, și ce mi-ai spus? Ești însărcinată sau ce? Și, te rog, nu mă lua de sus”, mi-a răspuns rapid. 

Mă așteptam la lașitate, nu mă așteptam la reacția agresivă. I-am spus că nu înțeleg cât tupeu poate să aibă și să stea liniștit că nu aveam nicio așteptare de la el. Cât despre întrebarea lui, i-am urat să se lămurească singur la un moment dat, să vadă cum e să ai de-a face cu cineva atât de ambiguu ca el.

Când credeam că nu mai avem ce să scoatem rău unul din celălalt, ne depășeam recordurile.

20.

A trecut o jumătate de an până la următorul lui mesaj: „Bei o bere mai încolo? Știi tu, ca să avem discuția de «îmi pare rău că am fost un nenorocit»”. M-am gândit că merit scuzele alea. Să-i punem punct așa cum trebuie.

Ne-am văzut într-o seară de vară, la o terasă pe lângă Cișmigiu. Și-a cerut iertare, mi-a spus că s-a tot gândit la cum a reacționat. Că era traumatizat din relația aia mai veche, când o fostă ar fi încercat să-l blocheze cu o sarcină nedorită. Că nu are nicio scuză, că he’s a mess, dar că ia măsuri. Am zâmbit cu incredulitate. 

„Mă mut în Anglia. Plec săptămâna viitoare”, mi-a spus apoi. Tot timpul vorbea despre plecat din țară – mai ales în Germania –, dar niciodată n-o făcuse. Până la urmă, s-a decis fix pe Anglia, fix în prag de Brexit, ca să prindă „ultima barcă”.

Voia un început nou. Voia să fie pe cont propriu, să-și termine studiile, să facă bani. Poate să scrie cartea aia pe care o visa. 

Eram fericită pentru el. „În sfârșit”, mă gândeam. „În sfârșit, mișcă și el ceva.” În ultimii ani, nu făcuse decât să alunece dintr-un job de birou în altul, fără să fie pasionat de nimic, fără să vrea nimic în afara unui salariu, apărându-se că el nu vrea multe de la viață, e un om simplu. 

I-am spus că o să fie experiența vieții și îl ajut cu sfaturi oricând. Apoi am ciocnit un pahar și am continuat să vorbim ca doi vechi prieteni. Am realizat după câteva ore că era ziua lui. 

Ne-am împăcat virtual după câteva săptămâni, când era deja în Anglia. Adică am început să vorbim zilnic, să ne spunem că ne e dor unul de celălalt și să facem un sexting transeuropean care cu siguranță mi-ar pune în pericol candidatura la o funcție publică. Nu știu dacă, prin el, îmi dădeam o nouă șansă cu Anglia, la care mă uitam cu dor pentru că acolo am simțit că devin cine sunt azi. Era greu de înțeles și pentru mine, și pentru prieteni, și pentru terapeuta mea, de ce am mai băgat o fisă în păcăneaua relației. Raționalizări se pot face câte-n lună și-n stele: istoric de traumă, stimă de sine scăzută, convingerea că totul în viață trebuie să fie greu.

Am devenit ghidul turistic numărul 1 de la distanță. Toate experiențele pe care le trăisem în Anglia i le-am împărtășit și lui, iar el era recunoscător și entuziasmat. L-am împiedicat, la limită, să locuiască cu un camionagiu de 40 de ani pe care-l cunoscuse pe Reddit. I-am făcut o selecție de apartamente în bugetul pe care-l avea la dispoziție. Nu-mi mai respingea orice sugestie. Era concentrat, activ, curios.

Scopul lui era să lucreze într-un depozit, ca să facă bani rapizi și a reușit să se angajeze din prima. După ture, își deschidea o bere în parcul din drum spre casă și mă suna, îmi povestea despre colegii lui pestriți și planurile de viitor. 

„Abia aștept să vii, odată ce mă așez un pic aici”, îmi spunea. 

Și eu voiam să-l vizitez, dar, ca niciodată, această nouă etapă a relației noastre mă umplea de anxietate. Poate era creierul meu obișnuit să caute probleme. Dar mi se părea că totul se mișcă prea repede. În același timp, nu era o relație nouă. Să ne mișcăm mai încet pentru ce? După nouă ani nu eram lămurită? Îi știam fiecare obicei, fiecare schimbare de dispoziție. 

Mi-era frică. Am încercat să vorbim despre asta și, în majoritatea cazurilor, au fost discuții rezonabile. I-am spus că, pur și simplu, nu am încredere în el. S-au adunat prea multe. Iar dacă el vrea mai mult de la mine, trebuie să depună niște efort să-mi recâștige încrederea. El răspundea că i-ar plăcea ca relația să evolueze, însă nu știa cât putea să-mi ofere. Încerca să ia viața de la zero. Voia să-i fiu alături, dar îmi lăsa de înțeles că în viitorul apropiat ar trebui ca eu să fiu aia flexibilă.

Mă simțeam singură, pentru că el se dădea după cum bătea vântul. Nu prea aveam cu cine să discut despre asta, în afară de terapeută. Separasem de mulți ani viața cu Răzvan de viața cu prietenele mele. Până la urmă, i-am spus uneia dintre fete, Emi, că anxietatea mea e la cote record și că o parte din motiv e că simt că nu pot să vorbesc cu ele. Dacă aduc vorba de Răzvan, primesc ochi dați peste cap. Mi-a spus că îi pare rău, că nu intenționa să mă simt judecată, dar că o înfurie toate chestiile pe care mi le-a făcut. I-am amintit că ele aud mereu doar versiunea mea, care de multe ori vine din suferință sau confuzie. Nu încercam să-i scuz nimic, făcuse lucruri oribile, dar și eu făcusem câteva. Dezastrele în relații nu se întâmplă unilateral.

21.

Prima oară când ne-am revăzut a fost în gara din orașul industrial în care locuia, la începutul toamnei. Ne-am sărutat cu pasiune și m-a dus la el acasă, un apartament mic, fără sufragerie, pe care-l împărțea cu alt tip. Am făcut cumpărături împreună, mi-a gătit. Ziua mă plimba prin oraș, unde descoperise niște parcuri drăguțe, puburi neturistice, un cimitir vechi cu pietre mortuare parcă scoase din Stăpânul Inelelor. Seara beam vin, ne uitam la filme și făceam sex în patul lui de o persoană, care ne obliga să dormim lipiți unul de celălalt. Când eram lângă el, anxietățile mi se diminuau. Era ceva tangibil, puteam să pun mâna pe el, să-l văd cum se uită la mine, cum se întinde după mine, să-l aud cum îmi geme în ureche. Îl vedeam entuziasmat, spunea ce frumos o să fie la vară. Într-o zi, mergeam de mână pe stradă și mi-a spus că s-ar putea obișnui cu asta.

Acasă, la București, mă lovea realitatea sau nebunia. Eram din ce în ce mai rău. Mă simțeam mereu obosită, deși dormeam. Simțeam că îmi bate inima neregulat. Parcă niciun organ nu era în sincron cu celelalte. Când trăgeam aer în plămâni, simțeam că cineva stă cu picioarele pe pieptul meu. 

Răzvan îmi spusese că ar vrea să mă mut la el. Inițial părea că glumește. Apoi, a devenit din ce în ce mai serios. Spunea că îmi lasă timp de gândire, dar aducea mereu vorba despre mutare. Într-o conversație de 35 de minute la telefon, am numărat că m-a întrebat dacă mă mut de șapte ori. Eram în bucătărie și, după ce am închis telefonul, am rămas blocată cu mâinile pe chiuvetă. Simțeam că mi se oprise inima. Îmi amorțise brațul stâng. Nu puteam să-mi mișc membrele. Oricât aș fi încercat să respir, nu reușeam să-mi fac inima să pornească.

„Ai un atac de panică”, mi-am spus și am încercat să mă ghidez în deblocare. Am reușit să-mi dezlipesc mâinile de pe chiuvetă și să-mi rotesc corpul spre ușă. Apoi am reușit să deschid ușa și să-mi mișc picioarele. Am mers încet pe hol spre dormitorul meu, ținându-mă cu o mână de perete. M-am trântit în pat, dar atunci inima mi-a luat-o la goană și o simțeam și-n urechi. M-am ridicat și am rămas în picioare. A durat vreo jumătate de oră să-mi revin.

Am vorbit cu el despre asta – nu i-am spus că am făcut un atac de panică monstru, doar că sunt foarte anxioasă – și mi-a spus că a observat. Că, de când facem planuri, mă simte speriată, că e îngrijorat. M-am simțit jignită: „n-am nevoie de un frățior care să mă bată pe umăr”, i-am spus. Mi-a răspuns că, unu la mână, ar fi bine să-i spun clar ce am nevoie de la el și, doi la mână, probabil fix de un frățior îngrijorat aveam nevoie. 

I-am spus că vreau să știu cum vede el situația odată ce m-aș muta acolo. Care ar fi scenariul ideal? Mi-a răspuns că vede o „relație exclusivă, am locui împreună și am încerca să construim o viață”. 

Era tot ce-mi dorisem să aud de nouă ani. 

Am acceptat să mă mut, deși era clar că priveam diferit decizia. El nu înțelegea de ce mă îngrijora mutarea. Dacă mergea, bine. Dacă nu, nu. Mie mi se părea că miza e prea mare după nouă ani și că trebuie să știu dacă am pe cine să mă bazez, cu cine să construiesc. El răspundea: „Nu știu dacă sunt o stație în viața ta sau destinația finală, dar sunt OK cu oricare variantă”.

În toamna aia, am fost intervievată de o revistă pentru prima oară în viață, iar Răzvan a fost primul căruia i-am trimis materialul. M-a felicitat în treacăt, dar l-a bufnit râsul și era nerăbdător să treacă la alt subiect. Se angajase la Amazon și lucra în depozit pe tură de noapte. Dimineața, eu eram la birou și el se întorcea de la muncă, pregătit de somn. Dar în dimineața aia nu avea chef să se culce, așa că și-a deschis o bere, apoi alta. Era amețit și răutăcios. Mi-a spus că nu înțelege ce mare lucru cu interviul, că nu-l interesează lucrurile astea superficiale. Carieră, ambiții. El înțelesese ce merită în viață și ce nu. El era OK să citească o carte pe săptămână și să lucreze într-un depozit, apoi să bea bere la micul dejun. Dar dacă pe mine mă încălzesc activitățile astea capitaliste, bravo mie. 

I-am spus că e nesimțit și că nu mă susține în nimic dacă n-are legătură directă cu el. 

Mi-a spus că sunt „cam nefutută”. 

Și-a cerut scuze când s-a trezit din beție, ca de obicei. Devenise bun la scuze, iar eu eram epuizată de anxietate și greu de surprins. Mă afundam în pasivitate. Văzusem și auzisem mai rele. Mă gândeam că suntem prea aproape de a reconstrui relația aia din primul an ca să mă ambalez. Îmi găsisem și eu la cine să mă laud după opt beri.

22.

Una dintre scriitoarele mele de suflet, Carson McCullers, a scris la un moment dat că „adevărul tăios e că, în profunzime, în secret, pentru mulți oameni condiția de a fi iubit e intolerabilă”. Începeam să mă întreb dacă nu mă număram printre ei. Și nu mă refer la faptul că respingeam ideea de iubire, dar poate nu metabolizam bine conceptul de iubire „așezată”. Îmi dădea cu virgulă dacă persoana de lângă mine nu era atât de consumată de relație cum eram eu, dacă putea să-și vadă de viață chiar dacă nu eram prin preajmă. Sau dacă nu mă trecea prin foc și sabie, dacă nu mă punea să demonstrez că merit iubire. Știam rațional că nu e OK, dar nu înțelegeam, la modul ăla profund, de ce totuși nu s-ar putea.

Nu s-ar putea să fiu eu o excepție?  

Pentru mine, iubirea era ceva tare încurcat. Dacă nu avea potențialul să distrugă, degeaba. Dacă la final n-ai mai fi la fel niciodată, înseamnă că a fost iubire. Dacă poți să-ți revii, dacă poți să-ți regăsești vitalitatea, atunci poate n-a însemnat nimic. 

Știu că nu e așa. Încă nu înțeleg multe legate de iubire și poate, dacă iubirea e ceva sănătos și generos, care îți încurajează independența, nici n-am simțit-o vreodată. Singura persoană din familia mea care mi-a spus că mă iubește a fost tata – nu mama, nu bunicii care m-au crescut. Știam că mă iubeau, dar n-au verbalizat-o niciodată, nu mi-au înrămat conceptul. Dacă mi-am definit prima oară conceptul de iubire prin tata și comportamentul lui abuziv, la ce să ne așteptăm de la mine? Iubirea lui a fost sufocantă, egoistă și distrugătoare. Apoi mă uitam la Răzvan, la berile de dimineață, la ieșirile agresive, la cum nu mă lăsa nici să plec, nici să stau liniștită, și mă întrebam dacă am ajuns ca tata sau cu tata. 

În perioada aia, citeam o carte de Toni Morrison, Sula. La un moment dat, două femei care au fost prietene până când una dintre ele s-a culcat cu soțul celeilalte, au o conversație. Sula (infidela) e pe patul de moarte, iar Nel (integra) îi spune:

„Întotdeauna am înțeles cum poți să furi un bărbat. Acum înțeleg de ce n-ai putut să-i și păstrezi.”

Sula răspunde: „Asta trebuia să fac? Să-mi petrec viața păstrând un bărbat?”.

„Merită să-i păstrezi.”

„Nu merită niciunul mai mult ca mine.” 

Mi s-a părut cea mai puternică declarație de independență. Sigur, personajul duce o viață pe care n-aș dori-o nimănui. E egoistă, îi rănește pe ceilalți. Dar am admirat partea cu netrăitul unei vieți pentru a păstra pe cineva. Era un respect de sine pe care-l căutam de mult timp și, oricât ar încerca prietenii, familia, partenerii, terapeuții să ți-l pompeze, nu vine ușor odată ce ai trăit niște lucruri urâte la o vârstă fragedă. Mă gândeam ce tare ar fi să mă simt la un moment dat atât de confortabil în propria piele. Chiar dacă nu ar fi nimic de admirat la mine.

23.

Răzvan era fericit că acceptasem să mă mut cu el. În afara incidentului cu berile de dimineață, era drăguț, îmi spunea că îi e dor de mine, că abia așteaptă să mă vadă pe băncuța de lemn din bucătăria lui fără masă, în timp ce gătește. La finalul unei conversații, mi-a strecurat un „te iubesc, Beavis”. Nu ne mai spuseserăm „te iubesc” de câțiva ani. Urma să-l vizitez în vacanța de 1 decembrie din 2016, apoi să petrecem sărbătorile acolo, cu tatăl lui. Înainte de plecare, am avut un coșmar. 

Mă trezeam în camera mea, dimineața devreme, când afară era întuneric. Mă uitam la ceas și mă gândeam că era timpul să mă pregătesc pentru birou, dar mi se părea ciudat că e liniște. De ce nu s-a trezit mama? Am pășit încet spre bucătărie, dar pe hol am observat că nu mergeau întrerupătoarele. Am intrat în bucătărie și mama era acolo, la masă, cu niște lumânări aprinse. Dar mama arăta ca mine, era ca și când mă întâlneam cu mine însămi. Am întrebat-o dacă e OK, iar ea (eu) șovăia. Mi-a spus că nu e „prea OK”, moment în care am luat-o razna. Am început să plâng isteric, de parcă retrăiam momentele în care aflam vești proaste despre sănătatea ei. Cumva, mi-am dat seama că era un vis și m-am forțat să mă trezesc. Câteva secunde mai târziu, m-am trezit în patul meu, ușurată. Afară era tot întuneric. Ceasul arăta aceeași oră de trezire. Și iar m-am întrebat de ce nu s-a trezit mama. Am ieșit din cameră, întrerupătoarele nu mergeau. Mi-am dat seama că sunt tot în vis. Am intrat terifiată în bucătărie, unde era mama – de data asta arătând ca ea – pe întuneric. Am luminat-o cu lanterna telefonului. Plânsese. N-am apucat să-i spun decât „nu ești OK, nu?”, pentru că m-am trezit. Primul gând care mi-a venit în cap a fost „pe ea am pierdut-o deja”. 

Am ajuns în Anglia în aceeași zi, pe seară, când Răzvan se pregătea să plece la muncă. Mi-a spus de îndată ce am intrat pe ușă că își cere scuze pentru dezordinea din cameră, dar a fost super ocupat. Când am intrat acolo, am crezut că leșin. Erau haine murdare aruncate pe jos. Doze goale de bere. Farfurii cu resturi de mâncare uscată. Rotocoale de praf, ambalaje de mâncare. Haine care abia fuseseră scoase din mașina de spălat și aruncate peste mizeria aia, așa că se murdăriseră din nou. Iar pe placa laterală a biroului părea că cursese foarte mult sos roșu, la un moment dat. Se uscase între timp.

A zis că n-a avut când să facă curat, că muncește foarte mult și și-a dat peste cap bioritmul, ceea ce puteam să înțeleg. Dar era șocant peisajul, orice bioritm ai avea. Mi-au venit în cap flashback-uri de când mai traversa el perioade întunecate și se înconjura de dezordine și de gunoaie. Mereu cercul ăsta vicios. Nu i-am reproșat nimic. L-am lăsat să plece și m-am apucat să fac curat, deși îmi spusese să nu fac asta. 

Dimineață, când s-a întors, și-a deschis o bere la micul dejun. Am încercat să-l tentez cu ceai, dar n-a fost chip. Seara, am ieșit într-un pub cu un nou prieten de-ai lui, tot român, și Răzvan s-a făcut pulbere. A băut nu numai ce-și comanda el, ci și ce era în paharele mele. A devenit zgomotos. Până și noul lui prieten i-a spus că poate ar fi bine s-o lase mai moale. Ne-am dus acasă până la urmă și s-a pus pe gătit, continuând să bea. Nu îl văzusem punând gura pe apă de când venisem. 

A doua zi, când avea liber de la muncă, i-am spus că vreau să avem măcar 12 ore în care să nu bem alcool și să ne bucurăm de puținul timp pe care îl avem împreună. I-am spus că a exagerat noaptea precedentă și mi-a dat dreptate. Apoi, pe după-amiază, și-a deschis altă bere, promițându-mi că n-o să se mai îmbete. Cumpărase un iepure jupuit de la piață și voia să mă impresioneze cu o rețetă nouă. De entuziasm, au urmat și a doua, și a treia bere. Pe când stăteam în bucătăria lui, pe băncuța de lemn, i-am spus că cred că traversez o depresie. Anxietatea, coșmarurile, gândurile pesimiste. S-a oprit din gătit, ușor abțiguit, și a ridicat din umeri. 

„Asta e tot ce pot să-ți ofer. Fix ce vezi cu ochii tăi. I can’t entertain you”, mi-a spus cu glas scăzut. 

Problemele de intimitate și de comunicare se rezolvă în relație. Nu în singurătate. Nu pedepsindu-te cu lipsa iubirii și nu pedepsindu-l pe celălalt pentru că te-a rănit.

I-am răspuns că nu de entertainment am nevoie. Problemele erau altele, dar nu voiam să deschid conversații interminabile despre încrederea pierdută, despre cum totul se petrecea după nevoile și programul lui, iar eu atârnam de portieră cu un zâmbet recunoscător. 

Am mâncat un pic din iepurele gătit de el și mi s-a făcut rău. Mi-era rău de când am ajuns. Nu puteam să țin mâncare în mine, mă durea stomacul, mă simțeam amețită. A încercat să mă facă să mă simt mai bine, așa cum știa el. Mi-a arătat ce meșterise pe pervazul lat al dormitorului: pusese luminițe colorate pe geam, niște perne și își făcuse cuib de citit. Așa cum mi-ar fi plăcut mie. Ne-am înghesuit amândoi acolo, am tras draperia și de la etajul 11 părea că suntem suspendați deasupra orașului. 

„Am vrut să-ți arăt my special place. Aici stau, citesc. Mă gândesc la tine”, mi-a spus. 

„Mulțumesc că mi-ai arătat asta”, i-am spus și mi s-au umezit ochii. 

Dimineața următoare, plecam spre București. M-am trezit în zori. El dormea. M-am dus în bucătărie, am pornit filtrul de cafea și m-am uitat la răsăritul portocaliu peste parcul industrial de lângă bloc. 

Lacrimile nu au venit treptat, ci brusc, exploziv.  

Plângeam incontrolabil, cu sughițuri. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Era un plâns disperat, dar nu murise nimeni, nu se întâmplase nimic. Am sunat-o pe Emi, prietena mea, care a trecut printr-o spaimă de milioane văzând că o sun atât de devreme. Abia puteam să vorbesc, dar știu că repetam într-una „sunt atât de nefericită, sunt atât de nefericită…”.

Mă uitam la orașul ăla și nu voiam să-l fac acasă. Mă uitam la bărbatul de lângă mine, care spunea că mă vrea, și nu puteam să-l cred. Mi-era frică să stau, mi-era frică să plec și să rămân singură. Nu voiam să fiu orfana care nu are propria relație sau propria familie și care trebuie invitată de sărbători acasă la prieteni. Însă mă pierdusem pe mine în timp ce mă gândeam cum să fac relația să funcționeze, cum să-l ajut pe Răzvan, cum să-l fac să bea mai puțin. 

„Nu înțelegi de ce ești nefericită?”, m-a întrebat Emi cu căldură. „De când ai reînceput relația asta, pari mai degrabă prinsă în capcană.” Mi-a spus că nu sunt nebună pentru că am îndoieli, însă Răzvan nu e genul care să-mi ofere asigurările de care am nevoie sau care măcar să nu îmi amplifice nesiguranțele. După nouă ani, eu tot mă luptam pentru fiecare centimetru pe care-l primeam. Era o relație grea, spunea ea, dar poate n-ar trebui să semene cu o tortură. 

Am plâns vreo două ore dimineața aia. Am plâns la baie, când mă spălam pe dinți. Am plâns în timp ce-mi beam cafeaua. Am plâns când m-am îmbrăcat și mi-am strâns lucrurile, ca să mă îndrept spre aeroport. Plângeam când s-a trezit Răzvan, am plâns și mai tare de față cu el.

„Îmi pare rău”, am început. „Credeam că aș fi fericită așa, că de asta am nevoie ca să fiu fericită…” 

„Și nu ești, înțeleg”, mi-a spus dând din cap. „Înțeleg că nu te simți satisfăcută”, mi-a spus ca un operator într-un call center. „Suntem oameni munciți, ocupați, poate îți lipsește scânteia.” 

I-am zis că nu vreau să-l învinovățesc de nimic, pur și simplu trebuie să mă retrag ca să mă gândesc la nevoile mele. Mi-a spus că nu e complet surprins, că vedea că eram nefericită. 

„Și tu erai fericit?”, l-am întrebat. 

„Da, eu eram fericit cu ce aveam. Eu sunt un om simplu.”

Spre deosebire de mine, cea complicată. El voia doar să se vadă așezat la 30 de ani, îmi spusese cu câteva nopți înainte, cu o parteneră mișto și să-și îndeplinească „datoria biologică” de a se reproduce. Eu îi spusesem de la 19 ani că nu vreau copii, el se gândea că poate mă răzgândesc.

Repeta, la tot ce spuneam: da, sigur, înțeleg, e în regulă. Îi înghețase zâmbetul pe față. 

L-am sărutat, am ieșit pe ușă și am continuat să plâng în autocar, apoi în avion. Ne tot conversam prin mesaje pentru că era disperat să se comporte de parcă nu s-a întâmplat nimic, doar o mică nebunie à la Ioana. Nu puteam să-l învinovățesc complet, nu era prima oară când puneam punct ca să ne împăcăm peste câteva luni. A încercat toate tertipurile: să vorbească despre nimicuri, să aducă vorba despre o fostă ca să-mi activeze gelozia. Când am ajuns acasă, nu voiam decât să dorm o veșnicie. 

Aș vrea să spun că atunci s-a încheiat totul și că a fost o ruptură curată, dar în viață rareori e așa. El mi-a mai scris, eu l-am rugat să mă lase în pace. El insista să rămânem prieteni, cu sau fără beneficii. Eu l-am avertizat că-l blochez peste tot.

„N-ai obosit după nouă ani de roller coaster?” l-am întrebat ultima oară când am vorbit. 

A recunoscut că da.

24.

De atunci, au trecut aproape cinci ani. Nu mai știu nimic despre el din secunda în care am încheiat ultima conversație. Când i-am scris să-l anunț că urmează să public un eseu despre noi, mi-a spus doar că e bine și că speră că sunt bine.

Nu sunt o persoană cu regrete și am convingerea că, în ciuda greutăților, viața mea s-a dus într-o direcție bună. Fac munca pe care mi-o doresc, care îmi dă sens, dar am învățat să nu mă identific doar cu ea. Am oamenii pe care-i vreau lângă mine. Am reușit să-mi confrunt traumele și să le transform în ceva constructiv – un eseu, o piesă de teatru. Încheierea relației cu Răzvan a fost un eveniment din care au rezultat lucruri pozitive. Nu e nicio părticică din mine care se întreabă „cum ar fi fost să mai încercăm?”.

Însă realizez și cât de confuză am rămas în legătură cu ce s-a întâmplat și ce am de spus altora când vorbesc despre noi. Vorbesc despre o relație toxică sau abuzivă? O relație în care pur și simplu s-au întâmplat chestii nasoale, cum se întâmplă în viață? Unde se încadrează în ierarhia relațiilor posibile la 20 și ceva de ani? E tipică, atipică? 

Aproape că mi-aș da extemporal – așa îmi funcționează creierul. Vreau să pot articula ce-am învățat.

Parțial, pentru că înțelepciunea din citate inspiraționale a erei în care trăim ne spune că n-ar trebui să fim într-o relație dacă nu suntem „întregi/e”, dacă nu ne-am corectat greșelile trecutului. Nu trebuie să aduci bagaj în relație. Asta m-a făcut, o lungă perioadă după Răzvan, să evit orice fel de interacțiune amoroasă, pentru că mă simțeam ca un flacon cu nitroglicerină. Într-un fel, nu mi-am permis să trec mai departe dintr-o frică să nu perpetuez „greșeli”.

Însă cine e întreg vreodată? Cine ia 10 la extemporalul relațiilor? Sunt o mare fană a lucratului la sine și sunt ferm convinsă că a-ți vărsa problemele nerezolvate pe altcineva e egoist. Dar e o linie fină între a vărsa și a fi vulnerabil și asumat în a spune „asta aduc eu în relație, o să lucrez în continuare la mine, ajută-mă și tu pe drum”.

Dacă am înțeles ceva după șapte ani de terapie, introspecții și lecturi despre relații, este că problemele de intimitate și de comunicare se rezolvă în relație. Nu în singurătate. Nu pedepsindu-te cu lipsa iubirii și nu pedepsindu-l pe celălalt pentru că te-a rănit. Asta n-am înțeles eu și Răzvan, pentru că unul dintre noi mereu sărea din barcă atunci când lucrurile o luau razna.

Totuși, am o nevoie de a clarifica mai mult de atât, de a trage linie, de a arăta că am evoluat. E unul dintre motivele pentru care scriu. Și e înnebunitor pentru că știu cât am încercat – eu una am investit în relația asta până am ajuns de neapărat pentru toți apropiații; sunt convinsă azi că și el a făcut ce-a putut, că și-a dorit să meargă. Atunci de ce n-a mers? Și de ce n-am un răspuns pentru asta?

Mai mult, una dintre cele mai importante experiențe formatoare ar trebui să-mi furnizeze și cele mai revelatoare concluzii despre mine și despre viață, nu? Dar nu pot să-mi așez gândurile.

M-am întrebat obsesiv ce spune lipsa asta de concluzii despre mine, iar primul instinct a fost să cred că spune ceva rău: că sunt incapabilă să înțeleg sau că ne-am futut la creieri atât de tare încât nu mai poate nimeni să descurce ițele. Sau că am trăit ceva, într-un fel, ireal. Că am trăit o poveste în propriul cap și când încerc s-o extrag de acolo se destramă și se dispersează ca puful de păpădie. Că mi-am pierdut timpul și tinerețea. Am 33 de ani, încă sunt tânără, dar nu mai am nici 20, nici 25, nici 28 și n-o să-i mai am niciodată. Și pe toți i-am investit emoțional în ceva din care nu știu cu ce am rămas. 

Mai e o opțiune, însă, pe lângă pesimismul meu utilitarist. Am descoperit-o lucrând la acest text, văzând că mă afund tot mai tare în dispreț de sine și de lume. Mai e opțiunea că, dacă totul e lipsit de sens și de semnificație, experiența în sine merită. Cum spune terapeuta mea când o întreb „ce rost are?” nu știu ce acțiune: „n-are niciun rost și, deci, are tot rostul din lume”.

There’s no glory in love, only the gore of our hearts”, cântă Julien Baker pe una dintre melodiile care mi-au devenit soundtrack al vieții în timp ce încercam să-mi descâlcesc gândurile legate de Răzvan. Albumul ei, Little Oblivions, a ieșit la începutul primăverii. Să zici că e trist e limitativ. E de ascuns obiectele ascuțite prin casă și, simultan, incredibil de frumos și de puternic. Ce spune, printre altele, e că iubirea nu e această utopie care salvează suflete, ci poate să fie o sursă de și mai multă inadecvare. Că unica opțiune pentru finalul iubirii nu e pacea interioară combinată cu înțelepciune. Că, uneori, nu are niciun rost, deci are tot rostul din lume.

În mai multe cântece de pe album, Baker povestește cum e beată, plesnită peste față, lungită pe covor după o ceartă violentă cu fosta ei iubită. Sună groaznic, dar mesajul nu e că asta e tot ce se poate extrage din experiența aia, că altceva mai optimist n-are de spus. Sau că azi e în același loc. Însă misiunea albumului nu e să prezinte soluții și concluzii, ci „să fie o documentare în timp real a unui proces de învățare, o catalogare a unor schimbări de perspectivă și a durerii care vine cu acestea”, cum explică elocvent într-un interviu.

Nu e o idee apetisantă pentru mine, ba chiar m-am întrebat dacă nu e un pic iresponsabilă – cânți despre violență, adicție și ideații suicidare fără să dai o cheie de interpretare pozitivă nicăieri, pe nicio melodie? Fără să-mi zici: „acum sunt OK și mă gestionez mult mai bine?”.

Dar am realizat, trecând peste fricile mele apocaliptice, că ceea ce spune Baker nu e că viața e o mizerie, ci că inclusiv experiențele cele mai confuze, umilitoare și insuficient procesate merită spațiu să fie exprimate, pentru că au valoare umană și artistică.

I try to express / I can’t understand / I beat at the keys / I bloody my hands” cântă Baker aproape fără pauze pe finalul melodiei Relative Fiction. Versurile astea cuprind cel mai bine ideea albumului despre micile și marile ficțiuni care ne ușurează existențele, poate mai ales iubirea și viziunea romanțată pe care o avem mulți despre ea. Dar să trăiești blocată în acele ficțiuni înseamnă să ratezi felul în care te marchează cu adevărat experiențele prin care treci. Să tragi o concluzie prematură sau confortabilă înseamnă că situația aia o să-ți dea un șut peste ceva timp, când castelul de cărți se va prăbuși inevitabil.

Înainte de Little Oblivions, Baker a scris în 2017 un album despre izbăvire, despre cum a învins adicția și cum a făcut pace cu îndoielile sale legate de credință. În 2019, revista GQ a prezentat-o alături de Steven Tyler de la Aerosmith și de alți grei ai muzicii drept unul dintre rockstarurile care nu mai au nevoie de droguri sau alcool ca să fie creativi. Un model. Până să iasă revista pe piață, Baker alunecase înapoi pe panta adicției.

A spus într-un interviu că atunci când a citit articolul din GQ s-a simțit „strivită” de rușine și de sindromul impostorului. Dar, până la urmă, realizarea că orice concluzie optimistă în arta ei e o sentință prematură a fost eliberatoare. I-a permis să scrie un album greu și apăsător, alarmant pe alocuri, care te încurajează să accepți că ce auzi nu e tot și că n-ai cum să știi tot.

I’m finished being good / Now I can finally be okay / And not the way I thought I should”, insistă Baker, pledând pentru demitizarea unor experiențe ca iubirea sau vindecarea, pe cât de frumoase, pe atât de destabilizante.

Asta nu înseamnă o renunțare la viață, la experiențe sau iubiri noi. Din contră. E un fel de acceptare – nu resemnare – încă nouă pentru mine. E acceptarea că o să ți se întâmple lucruri oribile, că o să faci lucruri oribile, că n-ai cum să eviți asta de fiecare dată, oricât ai încerca să fii o persoană bună. Că niciun progres nu e liniar. Că unele relații eșuează oricât ai încerca să le salvezi. Că, la final, nici nu poți să spui concret ce-au însemnat sau ce urme au lăsat în tine.

E dificil de interiorizat. Uneori simt că am avut suficientă durere în viața mea și nu încape și mai multă. Trebuie să se tragă linie undeva, trebuie să capăt un control mai bun asupra experiențelor mele, să înțeleg mai multe, să învăț cum să evit probleme. Dar acei nouă ani de suișuri și coborâșuri mi-au arătat că așa ceva e o iluzie. Răzvan nu avea dreptate. Nu se așază totul, cel puțin nu în felul în care își imagina el.

Nu știu dacă fundația ține, dacă e suficientă pentru mine, dacă gândul ăsta e tot o mică ficțiune, dacă avem cum să trăim cu totul în afara lor. Pare, deocamdată, ceva cu care pot să învăț să coexist, mai răbdătoare față de înțelepciunea care întârzie, concluziile care mă ocolesc și iubirea care n-a rezistat.


NOTA AUTOAREI: Numele reale ale persoanelor din eseu au fost schimbate pentru a le proteja identitatea. Mulțumiri speciale Ceciliei Laslo pentru discuții despre text, scheme lipite pe bibliotecă și înghețată.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


24 comentarii la Totul se așază, baby

  1. Nu am cuvinte să spun cât de frumos și de dureros a fost eseul Ioanei. M-am recunoscut și m-am regăsit, și sper ca într-un final să mă și găsesc.

  2. dureros si profund si frumos!

  3. Felicitări pentru curajul de a-ți publica povestea!

  4. Între 21 și 28 de ani și eu am avut o relație toxică. A fost oribil și am plâns toate lacrimile din lume. Nu știu ce rost au lucrurile, dar iubirea nu este despre atât de multă suferință, nu știu. Iubirea este despre evoluție și susținere în doi. Și despre a nu face rău celuilalt. Asta am învățat. Din păcate, toți ne spun despre viață și despre iubire cum ar trebui trăită, însă nimeni nu știe exact ce și cum. Nu există o rețetă despre cum să ne trăim viața, despre ce e normal sau nu… Trăim realități diferite. După relația toxică mi-am dat seama cu greu că merit să fiu fericită.
    Anyways, îți mulțumesc am citit cu sufletul la gură și povestea ta mi-a amintit de mine și de rănile oribile pe care le aveam și care ar fi supurat până la moarte dacă după 7 ani nu aș fi avut curajul să pun complet punct.

  5. Frumos si profund

  6. Speechless. Atat de emotionant si profund si real. M-am regasit in trairi, mi-au dat lacrimile, am si ras.
    Am simtit.
    Iti multumesc.

  7. Greu.

    Iti recomand cartea lui Amos Oz – “Aceeași mare”.

    Succes!

  8. Mulțumesc Ioana! A fost profund, dureros, pe alocuri m-am regăsit.

  9. E o parte din adolescenta mea tumultoasa, doar ca au trecut 27 de ani, eu m-am casatorit cu „Razvan”. Acum, la 46 de ani mă redescopăr. Probabil, Ioana ar fi trăit ceva similar cu ce am trătit eu, dar fiind unici, nu ne putem compara în totalitate. M-a acaparat eseul. Minunat scris.

  10. Minunat scris, multumim Ioana!

  11. Absolut minunat de crud, de fragil, de sensibil ! Felicitări pentru talentul tău, Ioana, până la urmă poate ăsta a fost rostul experiențelor tale, să ajungă la noi ceilalți în felul ăsta sublim în care ni l-ai oferit. Te voi urmări în continuare, succes, să-ți găsești împlinirea în si prin scris nu e poate ultima dintre opțiuni !

  12. Excelent scris, multumesc!
    Si eu o lalai cu Razvanul meu in mod izbitor de similar. Inca nu am implinit cei 9 ani, dar zilnic ma intreb daca vreau sa ajung si in punctul ala. Am totusi o speranta infinit prosteasca cum ca „totul se asaza, baby”

  13. Like „Normal People”. Only infinitely better. ♡

  14. Minunat text, extrem de acaparator si profund. Ma voi gandi mult la ce am citit. Multumesc!

  15. Frumos scris,Ioana! Pe langa subiectul in sine, modul tau de exprimare e acaparant si placut de citit. Si unele persoane merita sa fie in viata ta problema e cat si pentru ce vor sta acolo. Cred ca asta era marea dilema a voastra si intr-adevar nu toate experientele trebuie sa se finalizeze in tiparul de happy ending, dar macar sa iti ofere ceva benefic. Cred ca multe femei se pot identifica cu multe din trairile exprimate de tine si sper ca tu sa iti definesti mai bine tie ce vrei intr-o relatie pe viitor.

  16. A fost ca și când aș fi mâncat o felie de tort cu vată de zahăr și cioburi de sticlă, diafan și abraziv. Și da, m-a dus cu gândul la „Normal People”, cum mai remarca cineva pe aici. Mulțumesc pentru dar. Un baiețel de zece ani mi-a spus că știe care este rostul vieții. Să-l cauți. Și al iubirii. Să o cauți. Nici o garanție despre aflare lor.

  17. Multumesc

  18. Mi-ar placea sa citesc si eseul lui:)

  19. Ioana,
    asa fain ti-ai expus sufletul fragil cu noi incat fiecare se regaseste, pe ici pe colo, prin cate o felie. Si mai mult pe alocuri imi vad franturi si din copilarie, si din familie, si din prieteni.

    Felicitari pt calmul si luciditatea textului. Nu stiu cati suntem atata de fluizi ca tine, nu doar in scriere (pt ca, totusi, esti ziarista) dar mai ales in intins emotiile si indoielile pe sfoara la uscat.
    O sa fii bine. bravo pt terapie, juma de romanie are nevoie…

  20. Mi-ar plăcea să îl citească 23ani-eu. Bucata asta de viață, cu acest final real și liniștitor că poți să coexiști cu durerea și să nu ai concluzii, ci să keep on moving, ar fi cuprins în brațe mult tumult din 23ani-eu, 26ani-eu. Ce adult frumos ești. Recunoscătoare că ni te arăți cu profunzime.

  21. În perioada de curtare, barbatul are un rol activ, femeia rol pasiv.După ce s-au mutat împreună , pentru femeie, povestea de iubire de abia atunci începe, iar barbatul se relaxează și ia un rol pasiv. Discrepanța asta poate distruge complet povestea de iubire. In viața femeii apar incertidudinile si nesigurantele.

  22. Povestea asta mi-aminteste de un videoclip de a lui Osho, Being in love(https://youtu.be/8LfUvi1bof8), când doi oameni care nu cunosc iubirea se comportă ca doi cerșetori care își cersesc iubire unul altuia, crezându-l pe celălalt Împărat.

  23. Exista 3 mari cosmaruri din care trebuie sa ne trezim, zice shamanul antropolog Alberto Villoldo:

    – Cosmarul sigurantei
    – Cosmarul mortii
    – Cosmarul iubirii

    „Cosmarul Sigurantei – e iluzia ca putem sa gasim siguranta in exteriorul nostru. Nu o vom gasi niciodata. Siguranta nu vine nici din contracte beton semnate, nici din mancatul vegan, nici din relatii aparent perfecte, nici din conturi bancare grase, nici din masina noua, nici din admiratia multimilor. Siguranta vine din certitudinea ca totul curge si e fluid, totul este in permanenta schimbare si ca esenta noastra ramane neschimbata indiferent pe ce rauri involburate, fluvii uriase si oceane furtunoase ne vom gasi la un moment dat.

    Cosmarul Mortii – vine si ne face sa traim permanent cu frica si cu sentimentul ca orice facem este inutil. Doar cand ne vom experimenta si trai adevarata natura, cine suntem noi dincolo de invelisurile noastre, vom stii cu siguranta ca „moartea” nu e decat o poarta spre o noua existenta a noastra in alta forma si atunci vom trai in aceasta viata si in acest corp fara frica. DOAR cand ne vom experimenta macar odata natura reala.

    Cosmarul Iubirii – vine din iluzia ca iubirea e o ” moneda de schimb”, ceva ce dam si primim si ca exista o persoana pe pamant care e atat de compatibila cu noi încât odată intalnita, putem uita de toti ceilalti si de intreaga existenta pentru ca acum avem pe cineva care ne face completi si suferintele noastre sunt alungate pentru totdeauna. Mare iluzie, care provoaca multa suferinta.

    Iubirea este materialul din care este creata realitatea. E o energie care curge. SI pe care o blocam cand inchidem inima cu frica. IUBIREA n-are nicio treaba cu relatiile de cuplu, care sunt minunate de altfel.
    Si iubirea poate sa se manifeste SI in relatii de cuplu, asa cum se poate manifesta in toate aspectele vietii.

    Cand muncim cu energia iubirii se cheama vocatie, cand ne bucuram de viata cu energia iubirii se cheama stare de prezenta, cand ne incarcam bateriile cu iubire se cheama conexiune.”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *