Scrie ca o învingătoare. Fragment din „Delicatele frumuseți ale vieții”, de Cheryl Strayed

Cum reușești să scrii atunci când depresia, presiunea și teama de eșec te țin la pământ.

Dragă Sugar,

Scriu ca o fetiță. Scriu despre experiențele mele de femeie în toată firea, iar asta înseamnă de obicei emoții nefiltrate, iu­bire neîmpărtășită și eventual observaţii metaforice cu privire la propriul vagin. Asta când sunt în stare să scriu, ceea ce nu prea mai e cazul.

În clipa de față sunt o tânără patetică și confuză în vârstă de 26 de ani, o scriitoare care nu poate să scrie. Stau trează târziu în noapte și îți pun o întrebare care e de fapt pentru mine însămi. Stau aici, la birou, cu mintea înțepenită, de ore întregi. Mă gândesc la oamenii pe care i-am iubit și mă-ntreb de ce nu m-or fi iubit și ei. Stau cu fața în pernă și mi-e frică. Mă ridic, mă duc la computer, mi-e și mai rău.

David Foster Wallace s-a autointitulat scriitor ratat la vârsta de 28 de ani. Acum câteva luni, când depresia și-a înfipt colții în mine, m-am plâns iubitului meu de atunci că eu n-o să fiu niciodată la fel de bună ca Wallace; el a urlat la mine pe strada Guerrero din San Francisco: „ÎNCETEAZĂ! WALLACE S-A SINUCIS, ELISSA. MĂ ROG LA DUMNEZEU SĂ NU AJUNGI NICIODATA CA EL“.

Înțeleg că femeile asemenea mie suferă și se luptă cu o stimă de sine scăzută, îi disprețuiesc pe cei care au mai mult succes, trebuie să facă față autocompătimirii, dependenței și depresiei, indiferent dacă sunt scriitoare sau nu. Gândește-te la situaţia femeii scriitor: o temă comună e că multe dintre ele sfârșesc punându-și capăt zilelor. Adeseori îi explic mamei că a fi scriitor/femeie/o femeie care scrie înseamnă să suferi cumplit și, în cele din urmă, să te prăbuşeşti spunând „Aș fi putut fi mai bună de-atât“. Ea tot insistă: „Nu se poate și altfel?“

Se poate oare? Vreau să m-arunc pe fereastră fiindcă am ajuns la o concluzie: nu sunt în stare să scriu o carte. De fapt nu vreau să mor, vreau mai degrabă să trăiesc o altă viață. Mă gândesc că ar trebui să-mi aleg o cu totul altă profesie, așa cum sugerează scriitoarea Lorrie Moore: „star de cine­ma/astronaut, star de cinema/misionar, star de cine­ma/educatoare“. Vreau să arunc cât colo tot ce-am adunat și să o iau de la început, să fiu altcineva, un om mai bun.

Nu duc o viață rea. Nu am avut o copilărie chinuitoare. Știu că nu sunt primul scriitor cu depresie. Scriitor cu depre­sie – fiindcă primul termen nu e tocmai exact, iar al  doilea e acut. Am fost diagnosticată cu tulburare depresivă majoră, iau și nu iau medicamentele prescrise, în care am încredere atât cât să nu pară că arunc cu cuvintele.

Acestea fiind spuse, funcționez la capacitate maximă – o nebună funcţională, care glumește suficient de mult cât să nu iasă adevărul la iveală. Adevărul e că mă tem îngrozitor că nu pot – că nu voi putea – să-mi depășesc propriile limite, nesiguranța, invidia și stângăciile astfel încât să scriu bine, inteligent, din suflet și substanţial. Și-mi mai e frică și că, dacă aș reuși totuși să scriu, poveștile pe care-o să le scriu – despre vaginul propriu etc. – vor fi dispreţuite şi ridiculizate.

Cum să ajung la masa de scris dacă nici măcar nu mă pot ridica din pat? Cum să merg mai departe, Sugar, când mă gândesc că poate n-am vână? Cum face o femeie să se ridice și să devină scriitoarea la care visează?

Cu sinceritate,
Elissa Bassist


Dragă Elissa Bassist,

Când aveam 28 de ani, aveam în sufragerie o tablă de scris. Era o tablă cu două fețe, din lemn, în formă de A, care stă în picioare și se poate plia. Pe o față a tablei scrisesem: „Primul rezultat al cunoașterii de sine este umilința“ – Flannery O’Connor, iar pe fața cealaltă scrisesem: „Stătea și se gândea la un singur lucru, la mama lor care îi ținea mereu de mână“ – Eudora Welty.

Citatul din Eudora Welty este din romanul The Opti­mist’s Daughter, care a obținut Premiul Pulitzer pentru ficți­une în 1972. E o carte pe care am citit-o și recitit-o, iar rândul acela despre femeia care stătea și se gândea la un singur lucru era motivul principal. Şi eu am stat aşa, gândindu-mă la un singur lucru. Un singur lucru, sau de fapt două strâns legate, așa, ca cele două citate aşezate spate-n spate pe tabla mea de scris: cât de dor îmi era de mama și că singurul mod în care puteam reuşi să trăiesc fără ea era să scriu o carte. Cartea mea. Aceea despre care știam că există înăun­trul meu cu mult timp înainte să știu că oamenii ca mine pot să poarte cărți înăuntrul lor. Acea carte pe care o sim­țeam bătându-mi în piept ca o a doua inimă, fără formă și de neînchipuit până să moară mama, apărând apoi înche­gată – o poveste pe care nu puteam trăi fără s-o spun.

Faptul că nu am scris cartea până la 28 de ani a fost nespus de trist. Aveam așteptări mai mari de la mine însămi. Pe atunci eram cam ca tine, Elissa Bassist. Nu publicasem nici o carte, dar nu eram complet lipsită de recunoaștere. Câști­gasem câteva burse și premii literare, publicasem eseuri şi vreo două povestiri. Aceste succese minore fuseseră combustibilul ideilor grandioase pe care le aveam referitor la ce voi reuși să fac și pe la ce vârstă. Devoram cărți. Aproape că memoram ce scriau autorii mei preferați. Îmi completam jurnalele cu lux de amănunte și în cuvinte alese. Scriam cu fervoare povestiri, în episoade scurte, intermitente, sperând că ele se vor aduna ca prin minune și vor forma un roman fără ca eu să mă chinuiesc prea tare.

Mă înșelam însă. A doua inimă îmi bătea în piept cu și mai multă putere, dar nu s-a întâmplat minunea întrupării cărţii. Mă apropiam de aniversarea de 30 de ani când mi-am dat seama că, dacă chiar voiam să scriu povestea pe care tre­buia s-o spun, era nevoie să-mi adun absolut toate puterile ca să reușesc. Trebuia să stau și să mă gândesc la un singur lucru mai mult și mai intens decât credeam că e posibil. Trebuia să sufăr, adică să lucrez.

La vremea aceea credeam că între 20 și 30 de ani îmi irosisem viața, fiindcă nu reuşisem să public o carte până la 30 și mă acuzam singură pe tema asta. Gândeam despre mine la fel cum gândești tu acum, Elissa Bassist. Că sunt leneșă și vai de capul meu. Că, deși aveam povestea în mine, nu puteam să o scot de acolo și să o aștern pe hârtie, să scriu, așa cum zici tu, „inteligent, din suflet și substanţial“. Ajun­sesem într-un punct în care ideea de a nu fi scris o carte era mai înfiorătoare decât ideea de a fi scris o carte foarte proastă. Și uite-așa, în fine, m-am apucat serios de lucru.

Atunci când am terminat de scris, am înțeles că lucrurile se întâmplă exact așa cum trebuie să se-ntâmple, că nu aș fi putut scrie cartea mai înainte. Pur și simplu n-aș fi reuşit, nici ca scriitor, nici ca om. Ca să ajung în punctul în care m-am apucat să scriu prima mea carte, a trebuit să fac tot ce făcusem între 20 și 30 de ani. A trebuit să scriu o mulțime de propoziții care nu s-au legat și povești care nu s-au adunat ca prin minune într-un roman. A trebuit să devorez cărți și să scriu note lungi în jurnal. A trebuit să pierd vre­mea și să o plâng pe mama și să îmi accept copilăria și să am relații sexuale la întâmplare, sau plăcute, sau scanda­loase, și să devin adult. Pe scurt, a fost nevoie să ajung la cunoașterea de sine despre care vorbește Flannery O’Connor în citatul pe care l-am scris pe tablă. Și, odată ce-am ajuns acolo, a trebuit să mă opresc când am dat de primul rezultat al cunoașterii de sine: umilința.

Tu știi ce-i asta, drăguțo? A fi umil? Cuvântul vine din latină, de la humilis și humus. Să fii jos de tot. Să fii una cu pământul. Să fii la pământ. Acolo eram eu atunci când am scris ultimul cuvânt din prima mea carte. Direct pe po­deaua rece, unde am plâns. Am suspinat, am bocit și am râs cu lacrimi. Am stat acolo o jumătate de oră. Eram prea fericită și prea recunoscătoare ca să mă pot ridica. Cu câteva săptămâni înainte împlinisem 35 de ani. Eram însărcinată în două luni cu primul copil. Nu știam dacă oamenii vor crede că am scris o carte bună sau proastă, oribilă sau frumoasă, și nici nu-mi păsa. Știam doar că în pieptul meu nu mai bat două inimi. Pe una o smulsesem de-acolo cu mâinile goale. Suferisem. Îi dădusem tot ce aveam.

Reușisem în cele din urmă să-i dau tot fiindcă renun­țasem la toate ideile prețioase pe care le avusesem odinioară despre mine și scriitura mea – atât de talentată şi atât de tânără! Nu mai eram prețioasă. Ajunsesem la nivelul la care gândeam că singurul, dar singurul lucru care conta era să scot din piept a doua inimă care bătea. Asta însemna că tre­buia să scriu cartea, o carte foarte posibil mediocră. Foarte posibil, o carte care n-avea să vadă niciodată lumina tiparului. Foarte posibil, o carte care nu se apropia de cele scrise de autorii pe care-i admiram atât de mult, încât le învățasem practic propozițiile pe de rost. Numai și numai atunci când am capitulat cu umilință am fost în stare să fac ceea ce trebuia să fac.

Sper c-o să te gândești bine la asta, scumpo. Dacă ai avea și tu o tablă de scris cu două fețe în sufragerie, eu ți-aș scrie pe o parte umilință, iar pe cealaltă capitulare. Asta cred eu că ai nevoie să descoperi și să trăieşti ca să scapi de spaima de-acum. Ce m-a fascinat cel mai tare citindu-ți scri­­soarea a fost faptul că, dincolo de toată anxietatea și tristețea și frica și ura de sine, am găsit aroganță pură. Aroganța e de părere că ar trebui să ai succes la 26 de ani, când de fapt majoritatea scriitorilor au nevoie de mult mai mulți ani ca să ajungă acolo. Aroganța se vaită că n-o să fii niciodată la fel de bună ca David Foster Wallace – un geniu, un maestru al artei scrisului –, dar în același timp îmi spune cât de puțin scrii tu. Te urăști și totuși te mistuie ideile prețioase pe care le ai despre propria-ți importanță. Ești și mult prea sus și mult prea jos. Nici una din extreme nu te ajută să faci ceva ca lumea.

Facem treabă atunci când rămânem la nivelul pămân­tului. Cel mai bun lucru pe care pot să-l fac pentru tine e să-ți spun să-ți așezi fundul pe podea. Știu că e greu să scrii, dragă. Dar e și mai greu să nu scrii. Singura modalitate de a afla dacă „ai vână“ este să te apuci de treabă și să vezi dacă o ai sau nu. Singura modalitate prin care îți poți depăși „propriile limite, nesiguranța, invidia și stângăciile“ este să scrii. Limite ai. Există şi stângăcii. Și asta e adevărat pentru orice scriitor, cu atât mai mult pentru un scriitor de 26 de ani. Te vei simți nesigură și invidioasă. Aceste senti­mente vor primi exact atâta putere câtă vrei tu să le dai.

Faptul că te lupți cu o tulburare depresivă majoră duce cu siguranță problemele tale la un nivel superior. Nu am acordat multă atenție subiectului în răspunsul meu fiindcă sunt de părere că – și se pare că și tu crezi la fel – e numai un strat. E de la sine înțeles că viața ta e mai importantă decât scrisul și că ar trebui să vorbești cu medicul tău curant despre felul în care depresia poate adăuga ceva în plus la disperarea pe care o resimți când vine vorba de munca ta. Eu nu sunt medic şi nu-ți pot da sfaturi în această privință. Îți pot spune însă că nu ești singură în lupta cu nesigu­ranța, cu spaimele. Ele apar adesea la scriitori, chiar și la cei care nu suferă de depresie. Toţi artiștii care citesc ce-am scris îți vor înțelege problemele, şi aici mă includ și pe mine.

Încă un filon al anxietății tale pare să izvorască din preocuparea că, în calitate de femeie, scriitura ta, plină de „emoții nefiltrate, iubire neîmpărtășită“, la care se adaugă faptul că faci „observaţii metaforice cu privire la propriul vagin“, va fi luată mai puțin în serios decât cea de sorginte masculină. Da, poate că așa va fi. Cultura noastră a făcut progrese substanțiale în ceea ce privește sexismul, rasis­mul și homofobia, dar încă nu am ajuns unde trebuie. E la fel de adevărat și că operele literare scrise de femei, homo­se­xuali și autori de culoare sunt de regulă considerate lite­ra­tură specifică, și nu universală; sunt considerate mai degrabă opere mici, nu mari, opere personale sau indivi­duale, dar nu semnificative din punct de vedere social. Tu poți face lucrurile astfel încât să pui totul în lumină și să te lupţi cu prejudecățile și ideile depăşite.

Cel mai bun lucru pe care poți să-l faci este să-ți miști fundul pe podea. Să scrii atât de incredibil de bine încât să nu te plaseze nimeni într-o categorie anume. N-o să-ți ceară nimeni să scrii despre vagin, draga mea. Nimeni n-o să-ți dea nimic. Trebuie să-ți iei singură. Trebuie să ne spui ce ai de spus.

Asta au făcut femeile care au scris de-a lungul timpului, asta vom continua să facem. Nu e adevărat că „a fi scriitor/femeie/o femeie care scrie înseamnă să suferi cumplit și, în cele din urmă, să te prăbuşeşti spunând «Aș fi putut fi mai bună de-atât»“. Nu este adevărat nici că „o temă comună e că multe dintre ele sfârșesc punându-și capăt zilelor“, și te încurajez să scapi de aceste idei. Sunt inexacte, melodra­matice și nu te ajută absolut deloc. Oameni cu tot felul de ocupații suferă și-și pun capăt zilelor. În ciuda diverselor mituri despre artiști și despre sensibilitatea lor, statisticile spun că această ocupație nu este în topul celor pe care le au sinucigașii. Da, sigur că putem să fluturăm rapid o listă cu toate femeile scriitor care s-au sinucis și da, putem presupune că statutul lor în societatea în care au trăit a contribuit la depresie și la accentuarea disperării care le-a făcut să-și ia viața. Nu e însă o temă comună.

Știi care e tema comună?

Cât de multe femei au scris minunate romane, și nuvele, și poezii, și eseuri, și piese de teatru, și scenarii, și versuri pentru cântece în ciuda mizeriilor pe care le-au îndurat. Cât de multe femei nu s-au prăbuşit spunând „Aș fi putut fi mai bună de-atât“, ci au mers înainte și au devenit mai bune decât ar fi crezut sau le-ar fi permis lumea. Tema comună este rezistența și încrederea. Tema comună este să fii o luptătoare și o învingătoare. Nu e fragilitatea. E forța. E curajul. „Şi de Curajul te-a lăsat“, spune Emily Dickinson, „De El mai sus să mergi“. Scrisul e lucru greu pentru fiecare dintre noi – chiar și pentru bărbații albi, heterosexuali. Să lucrezi în mina de cărbuni e și mai greu. Crezi că minerii stau degeaba cât e ziua de lungă și se vaită cât de greu le este să scoată cărbuni? Deloc. Ei dau cu târnăcopul.

Și tu trebuie să faci exact același lucru, dragă dulce-aro­gantă-frumoasă-nebună-talentată-chinuită domnișoară licu­rici pe cale să devină stea. Faptul că ești atât de strâns legată de scris îmi spune că misiunea ta este să scrii. Și atunci când oamenii vin pe pământ să facă asta, aproape de fiecare dată ne spun ceva ce avem nevoie să auzim. Vreau să aflu ce ții înăuntru. Vreau să văd conturul celei de-a doua inimi care bate în tine.

Așa că scrie, Elissa Bassist. Nu ca o fată. Nu ca un băiat. Scrie ca o învingătoare.

Cu drag,
Sugar


Acest text este un fragment din cartea Delicatele frumuseţi ale vieţii: Sfaturi despre dragoste și viață de la „Dragă Sugar, de Cheryl Strayed, publicată în iulie 2020 la editura Humanitas.

Cheryl Strayed este autoarea a trei cărți bestseller NY Times, dintre care Wild (Sălbăticie: Pierdută şi regăsită pe Traseul de Creastă de pe Coasta Pacificului) a fost ecranizată într-un film cu același nume, cu Reese Witherspoon în rolul principal. Textele ei au fost publicate în The Best American Essays, The New York Times, The Washington Post Magazine, Vogue și altele, iar cărțile ei au fost traduse în 40 de limbi din toată lumea.

Delicatele frumuseţi ale vieţii reunește o selecție din scrisorile la care Cheryl a răspuns ani la rând în rubrica ei Dear Sugar. În răspunsurile ei, Cheryl oferă mai mult decât sfaturi. Cei care-i scriu trec prin suferinţe cumplite, iar ea îi ajută povestindu-le propriile experienţe – cum s-a simțit învinsă și pierdută și cum a reușit să se regăsească.

În 2016, Cheryl a fost printre cei 13 speakeri invitați la conferința The Power of Storytelling din București, unde a vorbit despre ce înseamnă să îndrăznim fizic și emoțional și cum ne ajută asta în călătoria noastră spre a deveni ce ne dorim să devenim:

Imaginea care însoțește acest fragment pe site-ul DoR și în social media este o fotografie cu Cheryl Strayed la conferința The Power of Storytelling, de Cătălin Olteanu.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *