Rămas bun Danei

Dana Ene a pierdut lupta cu cancerul, dar nu fără a lăsa în urmă niște lecții.

În februarie, când am împlinit 26 de ani, am scris într-o agendă o listă de dorințe. Prima era: „Dana să se facă bine”.

Pe Dana Ene am cunoscut-o în 2010, când m-am înscris la un curs de tango argentinian în București. Avea 35 de ani și era printre cei mai maturi cursanți. Avea însă o poftă de viață fantastică. Se îmbrăca mereu colorat, uneori cu pantaloni bufanți, alteori cu rochii din mătase, și îi întâmpina pe cei din jur cu un zâmbet călduros. Într-o seară am stat la aceeași masă și mi-a spus că fusese diagnosticată cu cancer la sân, că a încercat de trei ori să se opereze și nu s-a întâmplat (din diverse motive legate de programări, dotările spitalelor etc.), și că hotărâse să o ia pe alt drum.

Mi-a spus că s-a apucat de tango ca să reînvețe să se apropie de oameni, că și-a reluat studiile de avocatură, și că învață să privească viața cu încredere și recunoștință. Tot ce-mi spunea și tot ce-mi transmitea contrasta cu ideea de boală. Intuiția mea jurnalistică îmi spunea că am dat peste o poveste minunată. I-am propus-o, într-un mail, editorului meu. El mi-a spus să încep să petrec timp cu ea și să văd ce se întâmplă.

Așa am început, cu acordul Danei, să petrec timp cu ea. După orele de tango, uneori îmi notam vreo scenă sau un schimb de replici pe care mă chinuisem toată lecția să-l rețin. Ieșeam la interviuri o dată la două-trei săptămâni. Am început amândouă să ne împrietenim cu cei de la tango și să ieșim împreună. Cu timpul, a început să mă ia cu ea la vizitele la doctor. M-a invitat acasă, unde i-am cunoscut cei 11 căței, în frunte cu preferata ei, Becky, un dog german care avea și ea cancer la buză.

Nu m-am îndoit niciun moment că Dana se va face bine. Toți oamenii din jurul meu cărora le povesteam de ea, de la mama, la editor, la prieteni îmi spuneau că ce face ea – amânarea operației și încercarea a tot felul de tratamente alternative – va duce la un final tragic. Asta îi spuneau și Danei cei din jur. Dar eu o vedeam înflorind, descoperindu-se, întrebându-se, încercând tot felul de lucruri și având încredere că se va face bine. Nu discredita medicina tradițională; credea doar că nu e singura cale și că cea mai potrivită cale pentru ea i se va arăta. Cel mai mult o chinuia pe Dana tirania ilogicii cancerului. „Boala perfectă”, după cum a numit-o scriitorul american Siddhartha Mukherjee, n-o lăsa să câștige nicio mână. Schema de tratament a medicilor presupunea mastectomie totală, radioterapie și chimioterapie. Dacă se opera, trebuia să aștepte în jur de un an și jumătate pentru reconstrucția sânului pentru că aparatele de radioterapie din România erau vechi și i-ar fi ars siliconul în timpul tratamentului post-operatoriu. Bani de operație în străinătate nu avea. Terapia de substituție hormonală necesară recuperării ar fi dus la îmbătrânirea accelerată și la posibila recidivă a cancerului la ovare.

„[Le-am zis doctorilor] dați-mi un lucru bun, ceva de care să mă agăț”, mi-a spus într-o seară. „«Trăiți». Am zis OK, contează și calitatea vieții, nu numai faptul c-o trăiesc. Și mi s-a spus că sunt inconștientă. Că sunt nebună.”

„Chiar dacă mă operez, chiar dacă nu mă operez, șansele mele să trăiesc sunt aceleași. Că Dumnezeu mi-a dat niște zile și alea o să fie. Eu nu pot să le lungesc, indiferent de ce-o să fac mai departe.” Dana alterna între teamă și speranță. Mi-a spus că a început să se vindece interior, s-a iertat pe sine și pe cei din jur, și că va urma vindecarea exterioară, completă.

La începutul lui 2011 am fost împreună să-și facă ecografie. Medicul i-a arătat cum tumoarea – care fusese în scădere în urmă cu câteva luni – crescuse mai mult ca niciodată. În holul spitalului, Dana a fost dărâmată. Ne-am așezat amândouă pe o băncuță și atunci i-am spus prima oară: „Poate ar trebui totuși să te operezi”.

Sunt multe opinii despre câtă distanță ar trebui să ia jurnaliștii față de cei despre care scriu. Până în acea zi nu i-am spus niciodată Danei ce părere am despre boala ei. Când mă întreba ceva, îi răspundeam printr-o întrebare. Regula mea a fost, și continuă să fie, iubește-i pe cei despre care scrii, dar fii corectă și echilibrată în documentare și-n scris. După ce articolul e publicat, puteți fi prieteni în toată regula.

Articolul din DoR #5 (Primăvară 2011) a generat zeci de reacții în comentarii, emailuri și oameni care au contactat-o pe Dana direct. A decis să încerce să strângă bani pentru o operație în străinătate și, în toamna aceea, a început ședințele de radioterapie.

În august 2011 am plecat la master în Statele Unite. Cu puțin timp înainte, eu și Dana am fost să-și aleagă un pui de dog german după ce Becky murise: l-a numit Tango Wish Comes True. Ne-am scris o dată la câteva săptămâni și ne-am văzut de fiecare dată când eram în țară.

Cu timpul, mesajele ei au început să arate mai puțin entuziasm și mai multă dezamăgire. Mi-a spus că prietenii au început să se îndepărteze. În octombrie 2012, când am vizitat-o la spital, făcea deja de 13 luni chimioterapie. Cancerul nu se retrăgea din oase, unde se extinsese între timp, și începuse să-i mănânce din șold. Mi-a spus că își pierde încrederea că va fi bine și că cel mai mult o doare distanțarea de cei din jur.

Cu toate că era supărată, emailurile ei veneau pline de încurajări „Sunt convinsă că o mare dragoste te așteaptă” – când i-am spus că m-am despărțit de prieten. „Lumea e a ta. Bucură-te de viață și de experiența pe care o trăiești” – când i-am spus că nu știam pe ce drum s-o apuc în următoarea perioadă. Și mereu: „Te îmbrățișez cu drag și te așteptăm acasă. edc & tango & teroriștii”.

Cu cei din jur, Dana alterna între speranță și deznădejde. În luna mai, a fost la o vizită medicală la Munchen în care își pusese multe speranțe. Medicul i-a schimbat tratamentul. În iulie, s-a internat la Spitalul Universitar de Urgență Elias, unde a făcut transfuzii de sânge. Începuse de câteva luni să tușească sec și îngrijorător. Prietena ei, Brîndușa Olaru, care o vizita la spital și de două ori pe zi, a întrebat-o de ce tușește. Dana i-a spus că e de la candida în gât, pe care o făcea de la chimioterapie. Mai târziu, Brîndușa a aflat că Dana știa că a făcut metastază la plămâni și la ficat, dar nu voia să o îngrijoreze. I-a spus doar că abia așteaptă să iasă din spital ca să meargă împreună la Barcelona. Dana a murit pe 29 august la spitalul Elias. De la diagnosticul din 31 iulie 2009, se înhămase la o muncă uriașă – aceea de a se reconstrui într-un fel în care să poată onora cât mai bine viața. De la Dana am învățat ce importantă e munca asta, și că trebuie să se întâmple și în lipsa unei boli terminale. Am învățat că e important să ne bucurăm de oameni și de locuri, să ne căutăm rănile și să ni le vindecăm. Să ne onorăm visele, și să trăim zgomotos, cum vrem noi, nu cum credem că se așteaptă de la noi. Să ne înconjurăm de câini, dacă asta ne face fericiți. Să ne punem dorințe.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #18

5 ani
Iarnă, 2014

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *