Banalii pufuleți

Totul despre gloria, decăderea și reabilitarea unui snack nostalgic.

Sergiu Traian a vrut să se facă avocat. tânărul de 27 de ani din orăștie a absolvit dreptul, și‐a luat diploma de avocat în Barou, dar după doi ani în care a așteptat să apere măcar unul din acele cazuri la care visa, a decis să se reprofileze. viitorul lui, cel puţin deocamdată, sunt pufuleţii. Acei cilindri mici și prăfoși pe care îi cumpăra în copilărie de la chioșcul din satul bunicilor și care îi lăsau pe limbă un gust dulceag de lapte praf; pufuleţii de Baia Mare, un brand‐legendă înlocuit astăzi de amintiri. traian a împrumutat de la bancă 25.000 de euro, a cumpărat două mașini de extrudare din românia, două de împachetare din china, vreo trei mașini de transport și în august a pornit producţia pufuleţilor Pufi Puf.

Pufuleţii au intrat fără surle și trâmbiţe pe piaţa românească predecembristă. Alături de eugenii, pufarine și ciocolata menajeră vândută la kilogram, erau un surogat pentru dulciurile capitaliste, deci o bucurie. O gustare bună (la fel ca sandvișurile sau frigănelele făcute de mama în tigaie), nici prea dulce, nici prea sărată, pe care puteai s‐o consumi cu nemiluita fără să te simţi vinovat (spre deosebire de bananele lăsate la copt în debara și portocalele disponibile doar de crăciun). Lipsiţi de pretenţii gastronomice, pufuleţii aveau un farmec aparte: se lipeau de dinţii din faţă ca o platoșă, rămâneau mult timp fixaţi în măsele, firișoarele de făină și sare stăruiau pe vârful degetelor, puteai să‐i lipești unul câte unul de buzele umezite și să te joci cu firimiturile adunate într‐un colţ al pungii.

Ingredientele de bază erau făina de porumb grunjoasă – necernută –, sarea și apa. Magia se întâmpla în mașinării improvizate, cu niște tuburi lungi de peste doi metri. Tuburile se încălzeau la peste 100 de grade celsius și repezeau făina dintr‐o parte în alta. Apoi se adăuga puţină apă și se amesteca în continuare până se obţinea o mămăligă de consistenţa smântânii. tuburile erau găurite la capăt și comunicau cu niște cazane. datorită presiunii, prin găuri ieșeau bucăţi mici și cilindrice de pastă, care se întăreau în contact cu aerul. În cazane, pufuleţii erau săraţi, apoi luau drumul rampelor de împachetare. Înainte de a‐i băga în pungile transparente de plastic, producătorii mai mari îi dichiseau și cu puţin lapte praf.

Imediat după revoluţie, odată cu retehnologizarea vechilor fabrici de panificaţie, piaţa a fost invadată de pufuleţi. Procedeul a rămas, în mare, același. doar că tuburile au fost înlocuite de mașini de extrudare mai performante, care fac totul automat. iar pufuleţii s‐au îmbrăcat în tot felul de prafuri, de la brânză, la alune, la ciocolată.

Micii producători au văzut în pufuleţi șansa să intre în rândul lumii capitaliste. Mai întâi, s‐a înfiinţat centrul de producţie de la Baia Mare, un con‐ glomerat de zeci de firme micuţe, cunoscute pentru reţeta lor pe bază de lapte praf și pentru pufuleţii care îţi lăsau un gust de cașcaval pe limbă. Apoi pufuleţii au cucerit toată ţara: Ploiești, București, iași, Huși, suceava, constanţa. rar se întâmpla ca un tip de pufuleţi să depășească graniţele regionale; fiecare oraș cu pufuleţii lui.

Apoi au intrat pe piaţă marii jucători, cu mașini de extrudare scumpe și performante, care puteau prelucra tone de făină de porumb. Banalii pufuleţi, poate cel mai ieftin aliment izvorât din comunism, au fost încetul cu încetul detronaţi de snacksurile fabricate după reţetă americană, chipsurile, bom‐ boanele, și alte delicii utopice înainte de ’89.

Făbricuţele de oraș au început să moară. centrul de la Baia Mare a dispărut și el de pe harta princi‐ palilor producători; mai stă în picioare doar sintagma „pufuleţi de Baia Mare”. Pambac, companie înfiinţată în 1968, a renunţat anul trecut la pufuleţi pentru că nu mai erau profitabili – banii încasaţi pe câteva zeci de mii de pungi nu reușeau să acopere cheltuielile cu transportul baloţilor voluminoși.

Astăzi, avantajul îl au cei cu linii de distribuţie puse la punct, adică multinaţionalele, pentru care pufuleţii sunt doar un apendice. (Pentru
star Foods, de exemplu, pufuleţii înseamnă acum venituri de un milion de euro pe an, dar compania nu s‐a chinuit să ocupe o cotă de piaţă mai mare pe acest segment.) Best Foods sau standard & snacks nu vor să‐și riște bugetele cu pufuleţii: chipsurile și snacksurile cu arome se vând de zece ori mai bine.

„Rrebuie să fii nebun să faci doar o linie specializată în asta”, spune sorin Adam, deţinătorul brandului ronţăilă și unul dintre puţinii producători mici rămași pe piaţă. După nici șase ani, Adam este pe punctul de a renunţa la pufuleţi. „Nu se mai caută pufuleţii și oricum nu mai au gustul de cașcaval pe care îl aveau înainte de revoluţie. Cred că sunt conservanţii de vină.”


Nu se știe cine a făcut prima dată pufuleţi în românia, pentru că nu au o clasă specială, ci se înscriu la capitolul „panificaţie”. Purtătorul de cuvânt al oficiului de stat pentru invenţii și Mărci (osiM), Ovidiu Dinescu, ridică din umeri când vine vorba de originea pufuleţilor și estimează că din 1990 până în prezent au existat peste zece mii de firme producătoare.

Se știe însă că originile pufuleţilor se află în sUA (nici nu e de mirare, doar porumbul a fost descoperit pe continentul american). Două companii americane își dispută întâietatea invenţiei. Se spune că edward Wilson a depus în 1939 actele pentru patentarea produsului, care a început să fie comercializat abia în 1946 de Adams corporation. Ceilalţi sunt elmer candy corporation. În 1936, un manager al companiei a organizat un concurs în New orleans, ca să găsească numele potrivit pentru produsul lor extrudat. după îndelungi deliberări, s‐a ajuns la „cheeWees”. Pufuleţii pudraţi cu praf galben de brânză se găsesc și astăzi în magazinele din sUA, iar cele mai cunoscute branduri sunt Cheetos (SUA), Cheezies (Canada) și Wotsits (Marea Britanie). Acestea sunt apariţii mai noi, care s‐au îndepărtat de originarii corn curls – pufuleţii fără e‐uri sau arome, care au intrat și pe piaţa din România înainte de 1989.

Și în România, capitalismul și concurenţa acerbă cu chipsurile au impus diversificarea produsului: pufuleţi cu gust de brânză, alune, ciocolată, cașcaval sau cu surprize. Pe de altă parte, au deschis calea spre noi instrumente de promovare.


Singura companie care se mai poate lupta cu giganţii multinaţionali este PheonixY, o firmă din Băicoi creată și dezvoltată de doi ingineri foști colegi de facultate, pe care tranziţia i‐a transformat în mici antreprenori. Eliodor Apostolescu și Emil Nour au mizat în 1992 pe îngheţată. Au plănuit afacerea în subsolul casei și câteva luni mai târziu vindeau pe străzile din Băicoi, apoi Ploiești. În patru ani au strâns destui bani ca să treacă la pufuleţi. Le‐au zis Gusto. simplu și cu vino‐ncoa’.

Vino‐ncoa’ pe care au reușit să‐l redea și pufuleţilor. Au mizat pe un produs simplu, fără pretenţii de trufanda – pufuleţii lor aduc mult
cu cei predecembriști, de la produsul în sine și până la ambalajul nesclipicios. Cele două spoturi realizate de Publicis au promovat optimismul pe care ţi‐l poate da un aliment care poate suporta și nostalgia, și amuzamentul, și absurdul. A fost prima desfășurare de forţe publicitare dedicată pufuleţilor, o victorie și pentru agenţie (le‐a adus un premiu la ediţia de anul acesta a festivalului de publicitate Ador), și pentru pufuleţi.

Pufuleţii sunt uneori promovaţi și ca un produs hrănitor și 100 % natural. Greșit, răspunde Gheorghe Mencinicopschi, directorul institutului de cercetare Alimentară. „Ori nu știu, ori mint.” Nu se compară cu hamburgerii sau cartofii prăjiţi – nu au sute de calorii la suta de grame –, dar în ochii unui cercetător cu 30 de ani de experienţă în alimentaţie, pufuleţii sunt la fel de nocivi. combinaţia de apă, sare și făină de mălai nu e suficient de hrănitoare ca să menţină organismul la parametrii ideali. consumaţi excesiv, pot epuiza pancreasul, pentru că prin procesare se modifică structura amidonului conţinut din belșug de făina de mălai. Amidonul, conţinut și de cartofi sau orez, e necesar pentru că furnizează energie organismului. dar asta nu înseamnă că un piure încins la peste 140 de grade celsius, uscat și sărat te face un reactor de energie. Mai bine ai mânca mămăligă, spune Mencinicopschi.

Se mai spune că pufuleţii ar ajuta în curele de slăbire. Greșit din nou, spune cercetătorul. Amidonul modificat crește glicemia și face pufuleţii la fel de nocivi ca zahărul. Dulcele cere dulce și așa te trezești cufundat până la coate în pufuleţi. Mencinicopschi ţine să mai adauge că mălaiul produce pelagră, o boală cauzată de incapacitatea organismului de a absorbi aminoacizi esenţiali și vitamine din complexul B. „Cine își imaginează că va slăbi sănătos cu pufuleţi se înșeală amarnic. Se poate îmbolnăvi de altceva.”

Sănătoși sau nu, pufuleţii sunt revigoraţi de apelul la nostalgie și par greu de oprit. Gusto generează o cifră de afaceri de 15 milioane de euro; zilnic sunt livrate în ţară un milion de pungi și cam tot atât se produce și pentru alte opt ţări. Birourile publicitarilor s‐au umplut, din solidaritate sau admiraţie, cu pufuleţi, bloggerii au început să scrie despre cât de minunaţi sunt pufuleţii, pe forumuri se deapănă amintiri cu brandurile de pe vremuri, pe YouTube au apărut demonstraţii de îndesat cât mai mulţi pufuleţi în gură. Până și Andreea Marin e fan – lucru confirmat de fotografia furată de paparazzi Ciao!, în care Zâna descarcă un bax de pufuleţi din portbagaj.

Valul ăsta ar putea să‐l înalţe și pe Sergiu Traian, avocatul‐antreprenor din orăștie. Nu știe încă dacă va reuși, cert e că pe la mijlocul toamnei va crește numărul angajaţilor de la 4 la 20, ca să dea drumul unei linii de pufuleţi cu suprize. „Se cer foarte mult pe piaţă și trebuie să ne gândim și la cei care îi cumpără de obicei: copiii.” Dacă se gândește și la oamenii mari, n‐are cum să dea greș.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *