Perspective

Cum a căzut și s-a ridicat un aventurier al Deltei Dunării, al stâncilor și al păsărilor.

Alexandru Luchici stătea întins pe fundul bărcii acostate în portul Sfântu Gheorghe şi se uita la zecile de oameni care se vânzoleau deasupra lui. Zâmbea, în ciuda feţei împietrite a medicului care tocmai îl consultase. Era vineri, 18 august 2006, şi Alex, un student la geografie de 21 de ani, venise cu patru zile în urmă în Deltă, la Festivalul de Film Independent Anonimul. Nu dormise deloc în noaptea dinainte, stătuse de vorbă până în zori cu un tip pe care îl cunoscuse acolo, fiindcă aşa era la Sfântu Gheorghe, puneai cortul în camping, schimbai câteva vorbe cu vecinii şi simţeai că vă ştiţi de-o viaţă. Când a răsărit soarele, o gaşcă de bucureşteni însoţiţi de un barcagiu localnic au propus o excursie la Insula Sahalin. Alex a sărit imediat în picioare, fericit că ştia zona unde braţul Sfântu Gheorghe avansează în mare şi ar fi avut multe să le povestească despre vegetaţia şi păsările de acolo.

Cerul nu era umbrit de niciun nor, vântul abia adia şi soarele începea deja să-i încălzească pe cei şase aventurieri. Toţi aveau obrajii arşi şi zâmbeau la aparatul de fotografiat, în timp ce se îndreptau cu barca roşie cu motor spre o zonă protejată a Deltei Dunării, care adăposteşte peste o sută de specii de păsări, dar şi epava unui remorcher. La vreo oră şi jumătate de la plecare, s-au hotărât să facă o pauză de înot.

Cu părul blonzit de soare, în pantaloni lungi şi fără tricou, Alex şi-a scos portofelul şi pachetul de Marlboro roşu din buzunar, l-a rugat pe barcagiu să verifice fundul apei cu vâsla, aşa cum îl învăţase tatăl său în copilărie, şi a mai tras câteva fumuri din ţigară. Când omul i-a spus că apa e bună, Alex şi-a luat avânt împingându-se în picioare şi a plonjat marinăreşte, cu braţele înainte.

Când a dat cu capul de fundul nisipos al apei, a văzut o lumină puternică de blitz şi a auzit un sunet de os fracturat. Bulele din aerul expirat îl mângâiau pe faţă. Simţea că se sufocă. Nu se mai putea mişca, spatele i se ridicase la suprafaţă şi îşi vedea mâinile şi picioarele atârnând în jos. Şi-a dat seama că apa fusese prea mică.

Apoi totul s-a făcut negru.

Tinerii din barcă l-au văzut plutind şi au crezut că glumeşte. După câteva clipe şi-au dat seama că e inconştient şi câţiva dintre ei au sărit în apă, l-au întors cu faţa în sus, l-au apropiat uşor de barcă şi l-au urcat înăuntru.

Următorul lucru pe care l-a văzut Alex, când şi-a recăpătat suflul şi a deschis ochii, au fost feţele tuturor uitându-se speriaţi la el. Nu putea să se mişte. Îşi amintea că a sărit în apă, simţea o durere puternică la gât, dar nu ştia cum a ajuns întins pe fundul bărcii.

Grupul a decis să se întoarcă urgent la Sfântu Gheorghe. Unul dintre băieţi a-nceput să-i butoneze prin telefon şi l-a întrebat pe cine să anunţe că a avut un accident. Alex le-a spus să-l sune pe Titi, unchiul cu care venise la Sfântu Gheorghe şi cu care împărţea cortul în camping. Titi l-a sunat pe Andrei, fratele lui Alex, care era la serviciu, în Tulcea. Andrei a sunat la Salvare şi la SMURD, iar Salvarea a alertat punctul medical din Sfântu Gheorghe.

O oră şi jumătate a durat drumul înapoi, iar lui Alex, întins pe fundul bărcii, îi era tot mai somn. Toţi îl rugau să nu închidă ochii, să rămână conştient. Când închidea ochii, simţea că pluteşte.

Când barca a ajuns în portul din Sfântu Gheorghe, prieteni şi necunoscuţi care prinseseră vestea îl aşteptau. Ajunsese şi medicul din comună, care s-a urcat cu grijă în barcă, apoi l-a zgâriat pe umăr, pe piept şi pe picior – primul test în cazul unei suspiciuni de fractură a coloanei. De la piept în jos, Alex nu simţea nimic. Medicul a concluzionat că e vorba de o leziune la nivel cervical. După figura lui împietrită, Alex şi-a dat seama că e grav, dar era încrezător că lucrurile se vor rezolva la spital. I se părea că poate să mişte mâna stângă.

Până la 21 de ani, Alex sărise de sute de ori în Dunăre şi în mare, fără să se lovească vreodată. Voia să ajungă cât mai repede la un medic care să-i explice ce s-a întâmplat şi ce e de făcut. Pentru o clipă, s-a gândit la Christopher Reeve, actorul care l-a jucat pe Superman, eroul copilăriei lui, care în 1995 a rămas paralizat după un accident la călărie.

Dar Alex n-a fost niciodată un tip panicos. În cele vreo 40 de minute cât a durat să vină ambulanţa şalupă care urma să-l ducă aproape 90 de kilometri până la Murighiol, cea mai apropiată localitate cu acces la şosea, chiar a încercat să destindă atmosfera cu glume despre feţele îngrozite ale celor adunaţi în port, pe care le privea de pe fundul bărcii – o perspectivă pe care n-avea s-o uite niciodată.

Kinetoterapie la Spitalul Clinic de Recuperare Medicală Băile Felix unde Alex merge de două ori pe an pentru întreţinerea musculaturii.

Alex e acasă în Deltă. S-a născut în Tulcea, într-o familie de ruşi lipoveni, cu mama electrician şi tatăl tâmplar, şi a copilărit căţărându-se pe stâncile granitice din munţii Măcin, înotând în mare, mereu cât mai în larg, şi vâslind neobosit pe Dunăre, în lotca lui neagră cu margini mov, acostată în Portul Tulcea lângă şalupele Ambulanţei.

Părinţii îl vedeau rareori vara, le era imposibil să ţină închis în casă un copil care spunea că se îmbolnăveşte de claustrofobie. La 14 ani s-a înscris într-un club de elevi de la toate şcolile din Tulcea şi, sub îndrumarea profesoarei de biologie, a observat plantele din Grădina Botanică şi a sădit arţari, mimoze şi pomi fructiferi în grădina din faţa blocului. La 15 ani, l-a cunoscut pe ornitologul Eugen Petrescu, preşedintele filialei din Tulcea a Societăţii Ornitologice Române (SOR), descoperind lumea observării de păsări. Vară de vară, a început să meargă cu cortul în tabere de biologie la Sulina, Istria, Maliuc, Vadu, întrecându-se cu zeci de tineri din toată ţara la estimat numărul de exemplare dintr-un stol şi la recunoscut specii din zbor, cu numele dat în latină: stârci cenuşii (Ardea cinerea), cormorani (Phalacrocorax carbo), dumbrăvence (Coracias garrulus) şi egrete (Egretta garzetta).

Alex a devenit membru oficial al SOR, capabil să se uite la un punct pe cer şi să-i spună numele în latină, iar Petrescu a prins încredere în el şi i-a dat echipamente, lunetă, binoclu şi l-a trimis pe teren, pentru monitorizările oficiale ale Societăţii. Alex se întorcea mereu cu carneţele pline de informaţii despre păsările pe care le observase – cel mai mare stol l-a văzut în 2003, când circa 16.000 de gâşte au înnegrit cerul Dobrogei.

În aceste expediţii şi-a cunoscut unii dintre cei mai buni prieteni, gaşca „păsărarilor”, între care Alex era cunoscut ca „Piţi”, pentru că într-o zi a imitat cântecul piţigoiului (Parus major) atât de bine, încât Petrescu a exclamat: „I-ascultaţi, piţigoii!”. Alex mai era cunoscut pentru cafeaua bună pe care o făcea la ibric, dată în clocot de trei ori, şi pentru muzica rock pe care începuse s-o asculte deja de pe la 10 ani, avându-l ca ghid pe unchiul Titi.

Cu plete arămii, cioc şi un corp sculptat de căţărări şi tras la rame, la 15-16 ani lui Alex i se spunea că seamănă cu Jim Morrison. Multe fete suspinau după el. Profesoara de matematică de la Colegiul Economic „Delta Dunării” îl tachina uneori când îl scotea la tablă şi, cu ochii la pantalonii lui de camuflaj, îl întreba câte raţe a împuşcat. Băieţii îl apreciau pentru disponibilitatea de a destinde mereu atmosfera, rămânând ca una dintre legendele găştii seara de vară cu concertul trupei dance Demmo, când Alex, pletos şi cu bocanci, a ţâşnit în faţa solistului şi i-a cerut serios un autograf, în timp ce prietenii se tăvăleau de râs.

În vara de după clasa a XII-a, în 2004, Alex a trăit una dintre cele mai frumoase aventuri din viaţa lui. Cinci buni prieteni au făcut turul litoralului pe jos, dotaţi cu o barcă pneumatică pentru zonele inundate şi rucsaci burduşiţi cu cele necesare pentru traiul la cort vreme de nouă zile. Au pornit din Sulina şi au mers pe jos 120 de kilometri, până în Vama Veche. S-au adăpostit de ploaie în cherhanale abandonate, au văzut cai sălbatici, au mâncat brânză Poieniţa cu mărar şi au mers de şi-au făcut încălţările ferfeniţă. Imaginea bocancilor munciţi pe poteci noroioase îi plăcea atât de mult, încât multă vreme a avut pe desktop Les Souliers, tabloul lui Van Gogh, pe care îl apreciază cel mai mult pentru picturile cu încălţări.

În primăvara lui 2005, la o întâlnire a comunităţii ruşilor lipoveni din Iaşi, Alex a cunoscut-o pe Gentilia Zenovei, o tânără cu ochi verzi-albaştri din Jurilovca, satul bunicilor lui Alex. Erau amândoi studenţi în Iaşi, el, la Facultatea de Geografie, unde a dat atras de taberele de practică la munte, ea, la Litere. Au început să meargă împreună la teatru şi la concerte şi să povestească ore în şir despre cărţi. „Chérie”, cum o alinta Alex, locuia într-un apartament cu chirie din cartierul Dacia, iar el stătea într-un cămin din partea opusă a oraşului, cu Andrei, fratele lui cu doi ani mai mare. Vorbeau pe messenger şi li se făcea aşa de dor unul de celălalt încât Alex străbătea Iaşiul pe jos şi îi aduna toate florile pe care le întâlnea în drum.

Alex şi-a continuat aventurile şi în 2006, cu toporul înfăşurat într-o cârpă şi prins de rucsacul albastru, în pantaloni de camuflaj şi cu pletele pe spate. A colindat Munţii Măcin, masivul Retezat, Ceahlăul, Ruginoasa, pădurea Bârnova, uneori şi cu Gentilia. Ca să strângă bani pentru Festivalul de Film Anonimul, în vacanţa de vară s-a angajat ca vânzător de bere la dozator pe faleza tulceană. Nu ratase nicio ediţie şi de-abia aştepta să ajungă din nou la Sfântu Gheorghe, să se bucure de filme şi de oameni prietenoşi din toată ţara. Singura umbră era că Chérie se angajase la o librărie din Iaşi şi nu puteau să plece împreună.


Alex s-a trezit la amiază, în curtea Spitalului Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni” din Bucureşti.

Parcursese drumul până la Murighiol însoţit de unchiul Titi şi luptându-se cu durerile provocate de plasticul dur al gulerului cervical, montat ca să-l împiedice să facă mişcări bruşte din gât. La Murighiol, unde îl aştepta deja şi fratele său, Andrei, i-a fost schimbat gulerul şi a fost aşezat pe o saltea cu vacuum care s-a umflat în jurul lui ca să-l protejeze de zdruncinături. Pe drumul de 38 de kilometri ciupiţi de gropi până în Tulcea, Alex ar fi vrut să vorbească despre ce s-a întâmplat, dar nu putea din cauza măştii de oxigen şi nici Titi, nici Andrei nu spuneau nimic.

În Tulcea îl aşteptase un elicopter SMURD, cu echipajul format dintr-un medic şi un asistent medical, pilot şi copilot. L-au mutat în câteva secunde de pe targa ambulanţei pe targa SMURD, securizându-l cu centuri roşii. Alex şi-a luat la revedere de la Titi şi Andrei, iar elicopterul s-a ridicat de la sol. În timp ce medicul îl întreba dacă e bine sau are nevoie de ceva, a aţipit.

Ajuns la spital în Bucureşti, deşi avea gâtul bine imobilizat, o asistentă i-a schimbat gulerul cu unul cu două numere mai mari pe care era încă scris numele fostului posesor. I-a scos lănţişorul de la gât, i-a făcut un calmant, i-a pus o mască de oxigen şi l-a lăsat la terapie intensivă. Un medic l-a consultat mai târziu, dar a fost rezervat în privinţa şanselor de supravieţuire. De durere, Alex şi-a mişcat capul stânga-dreapta toată noaptea, încâlcindu-şi pletele în guler.

Gentilia a ajuns a doua zi. Andrei o sunase la miezul nopţii, spunându-i printre lacrimi că Alex a avut un accident şi că nu se ştie dacă o să supravieţuiască. Când a văzut-o, Alex a întrebat-o glumeţ ce face acolo. Ea i-a spus că s-a gândit să vină să-l vadă în Bucureşti, mai devreme de întâlnirea pe care şi-o stabiliseră, peste o săptămână, la Portiţa.

„O să mă opereze şi o să fie bine”, a asigurat-o Alex.

Luni, după 72 de ore de la saltul în apă, un chirurg spinal i-a pus diagnosticul oficial: „Traumatism vertebro-medular C4-C5, leziune neurologică completă, cu secţiune şi angulaţie vertebrală nivel C5”. Era cel mai grav caz de la terapie intensivă. Medicii spuneau că, în astfel de situaţii, complicaţiile sunt fatale şi doar o treime dintre pacienţi supravieţuiesc.

Impactul cu bancul de nisip îi fracturase cele două vertebre de la mijlocul gâtului (C4 şi C5), iar vertebra C5 îi secţionase măduva spinării pe o porţiune de doi centimetri. O leziune neurologică este considerată completă când pacientul nu mai mişcă şi nu mai simte mai jos de nivelul afectat. Angulaţia însemna că vertebrele nu mai erau aliniate în poziţia lor normală, iar coloana era îndoită.

Coloana vertebrală a omului are 24 de vertebre, suprapuse una peste alta. Prin vertebre, de la baza creierului până aproape de brâu, trece un canal lung de circa 45 de centimetri care adăposteşte măduva spinării. Din acest canal pornesc nervii spinali care conţin fibre nervoase responsabile cu transmiterea mesajelor între creier şi diferite părţi ale corpului. Literatura medicală compară acest sistem de comunicare al corpului cu un sistem de telefonie: măduva e cablul care trimite mesaje între centrală, creierul, şi staţiile individuale, adică membrele inferioare şi superioare, centrii respiratori etc., prin intermediul unor linii telefonice, respectiv fibrele nervoase. Comunicarea este bidirecţională: de la corp către creier sunt transmise informaţii legate de senzaţii (atingere, temperatură, durere) şi de la creier către corp, pentru motricitate.

În cazul traumatismelor vertebro medulare (TVM), 40% din totalul la nivel mondial au loc la nivel cervical, mai des în cazul bărbaţilor cu vârste cuprinse între 15 şi 35 de ani, în accidente rutiere, căderi, accidente sportive, accidente de muncă.

O urmare imediată a unui TVM este insuficienţa respiratorie, pentru că respiraţia antrenează diafragma, muşchii intercostali, muşchii gâtului şi muşchii abdominali, iar comunicarea cu aceste patru grupe musculare este întreruptă. În Bucureşti, Alex a fost conectat de urgenţă la un ventilator care să-i asigure oxigenul. Dacă vertebrele fracturate ar fi fost şi mai aproape de cap (C1-C2), ar fi fost dependent pentru totdeauna de ventilator, aşa cum s-a întâmplat cu Christopher Reeve. Aşa, existau şanse ca în timp să-şi recapete controlul parţial al respiraţiei, dar medicii erau neîncrezători.

Escarele sunt o altă complicaţie imediată, pot apărea chiar şi după 12 ore de la imobilizare, sub forma unor zone înroşite care nu se albesc la presiune; treptat, pielea se înnegreşte. Orice pacient imobilizat trebuie întors la maximum două ore, în aşa fel încât carnea să nu fie presată de oase şi ţesuturile să nu necrozeze. Netratate, escarele pot săpa până la muşchi, tendoane şi os. La Alex, au apărut pe şolduri şi, în câteva luni, s-au adâncit ca nişte buzunare în care ai fi putut să-ţi ascunzi mâinile.

Alex a intrat în sala de operaţii abia după şapte zile de la accident. În acest timp inima i-a cedat de două ori, fiind resuscitat. Recomandările în cazul unui TVM sunt pentru intervenţia chirurgicală cât mai rapidă, ca măduva să fie eliberată de presiunea exercitată de vertebrele fracturate şi fibrele nervoase să fie salvate. Dar în cazul lui Alex, medicii au decis să aştepte să se stabilizeze, pentru că riscau să-l piardă pe masa de operaţie. După operaţia în care i-au aliniat coloana şi au îndreptat angulaţia, mesajul medicilor a fost sec: „Nu se mai poate face nimic. Adaptaţi-vă casa”.

L-au considerat un caz pierdut şi Alex a înţeles asta. Dar şi-a pus speranţele în medicii şi tehnologia din străinătate.

Alex apasă pe ecranul tacticl al unui telefon.
Ecranul tactil i-a adus lui Alex independenţă. Poate să dea telefoane, să răspundă singur, să scrie mesaje şi mailuri, să citească. De la Felix, vorbeşte până seara târziu cu Gentilia şi-şi povestesc unul altuia zilele.

Alex avea încă alge, nisip şi scoici în păr, deşi afară era deja toamnă. Îl operaseră netuns, pentru că frizerul spitalului nu a avut curaj să se ocupe de el. Au urmat zile şi luni la terapie intensivă, cu dureri teribile în spatele capului, unde gulerul cervical îi făcuse o rană profundă, şi vorbe ridicole şi crude aruncate de infirmiere, care spuneau familiei că ar fi păcat să nu-l înmormânteze cu plete. Înconjurat de muribunzi care gemeau, cu un bec deasupra capului care nu-l lăsa să doarmă cu zilele, Alex încerca să-şi păstreze optimismul în ce-a ajuns să numească „anticamera morţii”.

Dar îi era tot mai greu. Revelaţia că soarta lui depindea de capriciul personalului care trecea indiferent şi refuza să-i aspire traheea de fiecare dată când avea nevoie, pentru că nu putea să tuşească singur, îl înspăimânta. Şi infirmierele nu-i zâmbeau. Le căuta cu privirea insistent şi le zâmbea larg, doar-doar i-ar răspunde. Avea nevoie să comunice, chiar şi prin cel mai mic semn, dar totul se desfăşura glacial.

Când familia îl întreba cu ce să-l ajute, cerea să fie mutat într-o rezervă şi să scape de dramele şi sunetele celor 20-25 de străini cu care-şi împărţea zilele. Dar ca să fie mutat trebuia să respire singur, or deconectarea de la oxigen trebuia să fie treptată.

Mama dormea lângă patul lui şi se temea să-l atingă, ca nu cumva să-i facă rău. Avea mereu senzaţia că „mâine se ridică şi pleacă acasă”. Tatăl era plecat în Spania de mai bine de doi ani şi suna în fiecare zi să afle care e starea lui. Pe Andrei îl revoltau până la lacrimi cinismul şi indiferenţa personalului medical, dar lupta trebuia să continue, pentru zâmbetul senin al lui Alex, care alesese, în ciuda pronosticurilor medicale, să se agaţe cu poftă de viaţă.

Raindrops Keep Falling on My Head

Gentilia făcea constant naveta Bucureşti-Iaşi. În drum spre spital, îşi plimba de multe ori degetele pe zidurile pe lângă care mergea, atentă la texturi care dispăruseră pentru cel drag. Când nu era alături de el, vorbeau la telefon ajutaţi de prietenii veniţi în vizită la Alex, care îi ţineau telefonul la ureche. I-a trimis şi o scrisoare muzicală din Iaşi, printr-un prieten care a intrat la terapie intensivă cântând Raindrops keep falling on my head, o melodie pe care o fredonau adesea prin casă. Vizitatori, medici şi asistente s-au adunat la micul concert, iar Alex a ştiut de la primele acorduri că piesa e de la Chérie.

Delirul de la lipsa de oxigen a fost cel mai dureros pentru ea. Când într-o zi a intrat la terapie intensivă şi l-a găsit pe Alex agitându-se, strigând să fie dat jos din pat, spunând că vede cai sfâşiaţi la marginea Bucureştiului şi că nu mai suportă durerea din ochii lor, Gentilia s-a gândit pentru o clipă să fugă şi să se întoarcă la următoarea vizită. Alex nu o recunoştea şi îi era foarte greu să-l vadă aşa. A fost un imbold, dar l-a alungat repede. Voia să aibă conştiinţa împăcată că a făcut tot ce se poate. Şi să nu se oprească niciodată.

În decembrie, după patru luni la terapie intensivă, Alex a fost deconectat definitiv de la ventilator. Putea să respire şi să vorbească fără să se sufoce. Prietenii au început să facă coadă la terapie intensivă, organizându-se în ture ca să se asigure că nu rămâne singur. Veneau în pelerinaj, cu chitarele în spate, cu prăjituri, ba chiar şi cu un bolovan adunat de pe munte.

Chiar dacă înainte să intre în salon Andrei îi ruga să nu pară şocaţi, când îl vedeau pe Alex slab, plin de fire şi aparate, niciunii nu reuşeau să-şi compună o faţă senină. Alex îi întreba de Bucureşti, de concerte, de facultate, de excursii. Voia să le arate că e tot el şi reuşea, după câteva stângăcii, să-i destindă. Cu Hippie, un prieten care documenta video taberele din copilărie, acum student la regie, povestea de fiecare dată când îl vizita despre cum ar fi să facă un film prin care să reuşească să arate viaţa lui de zi cu zi. Se întrebau cum ar putea să expună perspectiva ochilor în tavan şi a sunetelor din interior.

În decembrie, Alex a fost mutat la secţia de recuperare, într-o rezervă cu fereastră prin care privea culorile răsăritului şi apusului, se uita la formele norilor şi la păsările care treceau în zbor. RMN-ul arăta că vertebrele nu fuseseră aliniate bine în operaţia din august, aşa că au început să se gândească la şansa unei intervenţii în străinătate care să o corecteze.

Andrei a creat un blog, alexluchici.wordpress.com, pe care el şi Gentilia îl actualizau constant cu informaţii despre starea medicală a lui Alex, în speranţa că aşa vor reuşi să strângă fonduri.  Prietenii şi colegii s-au implicat cum au putut. Studenţii de la Facultatea de Geografie din Iaşi au organizat o expoziţie de fotografie cu vânzare, au dansat şi au cântat pentru el. Alex i-a ascultat la telefon cântând „e haiduc şi e voinic”. În Tulcea, toată lumea vorbea despre ghinionul acestui băiat cu suflet bun. Trupa de rock locală Aaron a cântat în centrul oraşului pentru el, la barul de rockeri Bolta Rece patronul a instalat o urnă pentru donaţii, iar liceenii au organizat spectacole caritabile.

Alex nu ştia prea multe din ce se întâmpla în afara spitalului şi nici Gentilia, Andrei, sau mama nu intuiau dimensiunea mobilizării, potenţată de o apariţie la televizor. Cântăreaţa Roxana Andronescu de la trupa Spin a fost impresionată de povestea acelui „călător indestructibil” şi a strâns donaţii de la părinţi, vecini, colegi ca Anna Lesko, formaţia Heaven, Laurenţiu Duţă, Domnul Problemă, Camelia Şucu. Tot ea a le-a sugerat Gentiliei şi lui Andrei să ceară o sponsorizare de la Loteria Română, care mai sprijină cauze umanitare. În scurt timp, cererea s-a concretizat într-o donaţie de 10.000 de euro care făcea posibilă o operaţie în Germania. Sperau ca Alex să-şi recâştige mobilitatea braţelor.

La începutul lui 2007, Alex a ieşit prima oară din spital şi s-a bucurat de lumina soarelui şi de adierea vântului prin părul tuns scurt. Palid şi cu ochii adânciţi în orbite, părea o umbră a tânărului Piţi, dar visa la ziua când o să poată să-şi îmbrăţişeze toţi prietenii şi să le mulţumească. Gentilia l-a întrebat dacă vrea să-i aprindă o ţigară şi, deşi nu l-a tentat deloc pentru că încă avea probleme cu respiraţia, i-a plăcut că ea s-a gândit să nu-i nege acest vechi obicei rămas în barca roşie de la Sfântu Gheorghe şi i l-a oferit firesc, ca şi cum nu se întâmplase nimic, măcar pentru câteva clipe cât a ţinut întrebarea.


Opt luni mai târziu, Alex a intrat în comă.

Din Bucureşti fusese externat în ianuarie şi internat pe rând în secţii de neurologie, recuperare neuromotorie, boli infecţioase, chirurgie plastică şi ORL din Iaşi. Îl obosise periplul prin spitale, dar spera în continuare la operaţia în străinătate pe care o tot amânaseră din cauza complicaţiilor (hepatita B luată de la o transfuzie de sânge, escarele). La un an după accident era din nou acasă cu Gentilia, într-un apartament al unor prieteni de familie, dar respira cu dificultate şi se simţea tot mai slăbit.

Într-o sâmbătă la mijloc de septembrie, pentru că tuşea tot mai mult, Alex a ajuns la camera de gardă de la Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iaşi. Medicii i-au pus diagnosticul de bronşită medie şi i-au spus că poate fi tratat şi acasă. Weekendul a trecut cu Alex tuşind mai mereu şi simţind că se sufocă. Pentru că creierul îi era de două zile tot mai puţin oxigenat, luni, pe 17 septembrie, şi-a pierdut cunoştinţa. Până să ajungă pe masa de operaţie în spitalul de urgenţe „Sf. Spiridon”, era deja în comă.

Când un pacient este intubat pentru a-l ajuta să respire artificial, reacţia naturală a organismului este de respingere a corpului străin care îi ocupă traheea, ceea ce în timp poate duce la o îngustare a spaţiului prin care trece aerul. În operaţie i-au fost introduse tuburi (canule) care să-i lărgească traheea progresiv şi să-i permită să se oxigeneze din nou. S-a trezit din comă în aceeaşi noapte, spre surprinderea medicilor, care le spuseseră Gentiliei şi lui Andrei să se pregătească pentru ce poate fi mai rău.

Cele patru săptămâni petrecute la terapie intensivă după revenirea din comă au fost poate cele mai demoralizante de la accident. Zâmbise când era întins în barca de la Sfântu Gheorghe, glumise în spitalul din Bucureşti şi se bucurase de fiecare zdrăngănit de chitară şi vorbă bună venită de la cei dragi. Acum îi era în permanenţă somn şi, pentru prima oară, a simţit că nu mai are forţă nici să mai spere.

Trecuseră 14 luni de când Alex nu mai privise lumea de la nivelul celor 172 de centimetri.

La Felix, Alex lucrează cu un kinetoterapeut care îl ajută să simuleze mişcările pe care nu poate să le facă. Terapia Vojta, bazată pe conştientizarea şi simularea mişcării, presupune ca, în timp ce este mişcat, pacientul să gândească mişcarea şi să încerce să trimită impulsul nervos către muşchii responsabili.

Alex a prins un suflu de speranţă în Germania. Printr-un lung lanţ de cunoştinţe, telefoane şi rugăminţi, cheltuind din banii strânşi pentru operaţia pe coloană, au aranjat o operaţie pe trahee în Berlin şi au găsit un avion medical dotat cu aparatura necesară pentru transportul de urgenţă. Acolo, medicii au operat cu laser ţesutul care îi închidea traheea şi nu-l mai lăsa să respire decât printr-un orificiu de grosimea unui pai.

După operaţia pe trahee au rămas nişte bani pe care au decis să-i folosească la o clinică de recuperare din zonă. Timp de o lună şi jumătate, Alex a muncit cu kinetoterapeuţii germani, învăţând exerciţii care îi puteau întări musculatura şi simţind că are parte de un nou început. Într-o zi, medicii l-au aşezat în fund, la marginea patului. Era prima oară de la accident când vedea lumea altfel decât întins. Cu câteva săptămâni în urmă, într-un spital din România, medicii le spuseseră că şansele de supravieţuire sunt minime. Evoluţia era incontestabilă.

Era timpul ca Alex să se concentreze pe recuperarea mişcării şi reconstruirea masei musculare. Pentru refacerea celulelor nervoase din măduvă, singurul posibil remediu se prefigura la o clinică din Qingdao, China, unde implantul experimental cu celule stem părea să dea rezultate. Au urmat alte câteva luni de campanie de strângere de fonduri, cu articole pe blog, mailuri către companii şi ONG-uri. Speranţa era ca implantul spinal cu celule nedeterminate stem care în şase-opt luni se pot transforma în celule nervoase să refacă legăturile din zona leziunii şi să-l ajute pe Alex să redobândească mişcări.

Între timp, Alex şi Gentilia au început să se gândească şi la recuperarea vieţii de dinainte de accident. Rezistenţa lui la efort creştea, putea să stea tot mai mult în scaunul rulant şi la bicicleta medicinală care îi învârtea pe rând braţele şi picioarele. Ea i-a propus să-şi reia studiile pe care le îngheţase timp de un an, luându-l „de guler” şi plusând încontinuu în direcţia pozitivă. Indiferent de rezultatele implantului cu celule stem, viaţa trebuia să meargă mai departe.

În august 2008, la doi ani după accident, Gentilia, Alex şi prietenul lor, Manu, au ajuns la clinica din Qingdao. Între sesiunile de acupunctură, implanturi spinale şi electro- şi fizioterapie, s-au plimbat pe puntea aglomerată care înainta în Marea Galbenă şi prin supermarketuri, unde se distrau adulmecând condimente, au testat mâncăruri ciudate şi au vorbit cu pacienţi din toată lumea. Medicii nu le promiseseră rezultate concrete, dar îi asiguraseră că nu există riscuri sau efecte negative ale implantului cu celule stem. După o lună în China, Alex s-a simţit mai energic decât de obicei. Era curios să vadă dacă mobilitatea lui va progresa.


Alex și-a început noua viață la 23 de ani, cu Gentilia alături, doi tineri bulversaţi de ultimii doi ani de căderi şi ridicări, îngrijoraţi că centrele de recuperare din România, adaptarea oraşului şi perspectiva oamenilor asupra persoanelor cu dizabilităţi sunt departe de ce trăiseră în străinătate, dar plini de entuziasm. Erau hotărâţi să depăşească „faza medicală” şi se bazau unul pe celălalt să meargă mai departe.

Au plănuit un an plin, cu sesiuni universitare şi sesiuni de recuperare în centrele din Mangalia, Techirghiol, Zalău. Alex a preluat blogul, folosind mouse-ul comandat de Andrei din SUA, pe care îl putea controla cu buzele. Chiar dacă nu scrie zilnic, simte că e util fiindcă majoritatea cititorilor ajung la blog căutând informaţii despre medici şi spitale de recuperare. Celor care îi cer sfatul le răspunde cu mare grijă, pentru că în 2006 i-ar fi plăcut şi lui să găsească pe cineva care să mai reducă din necunoscut.

Tehnologia i-a adus lui Alex independenţă. Şi-a luat un telefon Samsung Galaxy S2, cu touchscreen pe care îl operează cu un stilus ţinut în gură. Mihai Neşu, fotbalistul paralizat tot după un traumatism vertebro-medular, i-a trimis un dispozitiv care se înşurubează în cadrul scaunului rulant şi îi ţine telefonul la nivelul gurii, după ce Alex l-a văzut într-o fotografie pe Facebook şi l-a întrebat de unde ar putea să-şi ia ceva similar. Minitableta Samsung, primită anul ăsta de ziua lui de la prieteni, are ecranul mai mare decât telefonul şi e şi mai comodă pentru navigat, trimis mailuri şi citit cărţi electronice. Alex poate din nou să dea telefoane şi să răspundă singur, să-şi verifice mailul, să se uite la fotografii, să exploreze lumea cu Google Earth.

După multe ore petrecute în scaun, Alex oboseşte şi devine spastic, mâinile sau picioarele i se contractează incontrolabil. La fel, de la orice disconfort pe care nu-l simte mai jos de gât, fie că e frig, sau o arsură sau o infecţie. Corpul recunoaşte problema, trimite impulsuri către creier, dar în zona vertebrelor C4-C5 semnalul se întrerupe şi cauzează spasme. Când i se întind braţele în faţă, Alex o caută cu privirea pe Gentilia şi ea i le ţine câteva secunde, cât durează contracţia. Ca să prevină mişcările incontrolabile, uneori îi pune nişte suporturi de încheieturi pe care le prinde cu arici de braţele scaunului. Spasticitatea e bună pentru că mişcă muşchii, dar poate fi un coşmar când vrei să dormi. De trei-patru ori pe noapte, Alex o roagă încet pe Gentilia să-i schimbe poziţia, evitând astfel şi escarele.

„Tuşeşte-mă”, e semnalul pentru Gentilia să-l apese deasupra abdomenului ca să-l ajute să-şi cureţe traheea, pentru că tuşitul implică muşchi pe care nu poate să-i controleze. Cu timpul, Gentilia a ajuns să-şi dea seama de această nevoie din priviri.

Trăiesc din indemnizaţia lui Alex de aproape 300 de lei şi din diferite proiecte de grafică, social media, traduceri, la care lucrează amândoi. Alex şi-a făcut buletin de Iaşi vara asta şi, având prioritate pe lista primăriei, a aplicat pentru o locuinţă socială. Aşteaptă să devină disponibil un apartament la parter. Până atunci, de anul trecut locuiesc în apartamentul cu trei camere al socrilor lui Andrei, după ce au tot căutat un apartament de închiriat la parter, într-un bloc cu rampă. Alex şi Gentilia stau în sufragerie, unde au instalat patul cu manevrare electrică, bicicleta medicinală şi laptopurile. Deşi se simt ca în familie, mai ales când se adună cu toţii la masă duminica, se tem să nu deranjeze şi ar vrea să-şi amenajeze locul lor. Le e greu să-şi amintească în ce cutie au împachetat parazăpezile lui Alex sau determinatorul cu care identifica păsările, dar sunt pe acolo pe undeva, aşa cum sunt şi zecile de CD-uri cu fotografii de când Alex „era bine”.

Nu sunt foarte matinali şi le place să-şi savureze cafeaua şi să plănuiască ce au de făcut pe parcursul zilei. Gentilia îl întreabă cu ce vrea să se îmbrace şi ce insignă cu pasăre să-i prindă. Iau micul dejun şi apoi aşteaptă kinetoterapeutul care lucrează cu Alex o oră şi jumătate, sau îl instalează la bicicleta medicinală, cu motanul Mîşkin mereu lângă el – uneori Alex o roagă să i-l ridice ca să poată să-l mângâie cu obrazul.

Alex e mereu atent să o complimenteze pe Gentilia. Când apare machiată sau îmbrăcată cu ceva nou, o priveşte mândru şi o întreabă: „Te-ai făcut frumoasă?”. Obrajii ei se aprind şi capul se pleacă cochet spre dreapta. Surprizele sunt o provocare. Alex apelează deseori la prieteni ca să-i ia cadouri şi cel mai fericit a fost când i-a comandat un stilou, personalizat cu numele ei pe capac, a cerut să nu fie sunat pentru confirmarea comenzii pentru că e o surpriză şi a aşteptat încântat venirea curierului.

Poate să stea singur câteva ore bune, chiar dacă e neplăcut când îi mai cad căştile de la telefon. Cu braţele sau picioarele puse în mişcare de bicicletă, Alex stă de vorbă cu prietenii, citeşte, sau lucrează pe tabletă. Ascultă cărţi, citeşte newsletterele primite de la organizaţiile care cercetează remedii pentru leziunile medulare şi, deseori, se uită la fotografii cu prietenii şi excursiile de demult. Când i se face dor de Munţii Măcin, îşi ia ceai de cimbrişor şi aroma îl teleportează imediat în zilele când îl aduna de pe stânci. Crede că suntem construiţi în aşa fel încât să uităm, iar el nu vrea să uite unele dintre cele mai preţioase amintiri.


Rezultatele implantului cu celule stem au fost greu de separat de beneficiile fizioterapiei. Alex a început să se echilibreze mai bine din trunchi – dacă prima oară când l-au pus în scaun era imobil, a început să poată să-şi dezlipească trunchiul de spătar şi să-şi corecteze poziţia printr-un balans stânga-dreapta. A prins mai multă forţă în braţe şi poate să lucreze ore în şir la bicicleta medicinală. Alex e încrezător în beneficiile fizioterapiei, funcţiile nou activate venind însoţite de speranţe şi motivaţii noi. Dincolo de mobilitatea recuperată la nivelul trunchiului şi umerilor, activitatea fizică îi dă o stare generală de bine. Nu vrea să lase să treacă nici o zi fără mişcare, pentru că nu vrea să piardă din puţina musculatură pe care şi-a reconstruit-o.

Primăvara şi toamna, Alex merge câte două săptămâni la Spitalul Clinic de Recuperare Medicală Băile Felix, însoţit de mama sa. În acel timp, Gentilia îşi vizitează familia la Jurilovca, citeşte sau se ocupă de proiecte. Parcurge cei aproape 600 de kilometri cu salvarea, cu căştile în urechi şi cu iPodul plin de muzică de „chillău”: The Doors, Pink Floyd, Dido, Morcheeba. Pe porţiunile în care gropile nu-l lasă nici măcar să înghită o gură de apă, caută ceva mai heavy, cum ar fi AC/DC.  Medicii, kinetoterapeuţii şi atmosfera prietenoasă de la Felix merită sacrificiul drumului, pentru că aici simte că lucrează mai bine decât oriunde în ţară.

Terapia Vojta, bazată pe conştientizarea şi simularea mişcării, a experimentat-o prima oară în Germania la clinica de recuperare. Aşa cum gimnaştii, înainte să îşi înceapă exerciţiul, trec mental prin mişcările pe care urmează să le facă şi îşi activează astfel muşchii de care au nevoie, şi un pacient care lucrează pentru recuperare, chiar dacă nu poate să mişte singur braţele sau picioarele, trebuie să gândească mişcarea şi să încerce să trimită impulsul nervos către muşchii responsabili.

În sala de la parterul spitalului Felix, întins pe o saltea albastră şi cu privirea în oglinda de pe peretele din stânga, ca să vadă mişcările pe care le face cu ajutorul kinetoterapeutei, stând pe spate, pe burtă sau într-o parte, Alex exersează răsuciri, rostogoliri şi târâri. Terapeuta îl presează cu degetele pe braţe, picioare şi spate, pentru a declanşa inervarea musculară şi a activa grupele de muşchi necesare.

Ioana Negoescu, medicul primar de recuperare şi medicină fizică, spune că Alex este cel mai grav caz de la spital, dar şi cel mai echilibrat pacient al ei. Au impresionat-o optimismul şi deschiderea lui încă de la prima lor întâlnire, în 2010. E mulţumită de implicarea cu care Alex lucrează la kinetoterapie, chiar dacă îl ajută doar pentru întreţinerea musculaturii, dar foarte puţin probabil pentru recâştigarea unor noi mişcări. Crede însă că medicina va evolua rapid în următorii ani şi că el, fiind tânăr, cu autonomie respiratorie şi articulaţii puternice, ar putea fi candidatul ideal pentru orice procedură experimentală.

Când e transferat din pat în scaun, sau din maşină în scaun, Alex nu se lasă „ca un sac de cartofi” ci încearcă să muncească alături de însoţitor şi să-şi valorifice la maximum controlul asupra corpului. Când vin studenţi sau medici din străinătate,  îşi prezintă singur cazul, în limbajul de specialitate, în engleză – Negoescu glumeşte că pacientul ei preferat ar putea fi asistent universitar în materie de leziuni cervicale.

„Alex e o persoană completă, senină, puternică şi cu simţul umorului, căreia dizabilitatea nu-i conduce viaţa.” Cei doi s-au împrietenit de când lucrează împreună şi stau la poveşti despre cărţi, muzică, poezie. Negoescu a şi scris o poezie despre el – e şi poetă, multe dintre creaţiile ei fiind inspirate de pacienţi, pentru toţi folosind numele generic „M.”. Am dat mâna cu M. e un fel de a spune. de fapt voiam să verific dacă nu cumva era pasăre. oasele lui păreau mai uşoare decât aerul. cuvintele lui se zbăteau ca nişte lilieci izbindu-se de zâmbetul meu.


Alex nu muncește doar pentru propria recuperare, ci şi pentru un oraş mai funcţional şi pentru schimbarea perspectivei celorlalţi asupra persoanelor cu handicap. În 2010, la mai bine de patru ani de la accident, a înfiinţat împreună cu Gentilia asociaţia euRespect, hotărând că nu e suficient să semnaleze ce nu merge bine pe blog şi în discuţiile cu prietenii, ci pot să facă ceva.

În România, potrivit Direcţiei Generale pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap, la 31 martie 2013 erau înregistrate 140.891 persoane cu dizabilităţi fizice, dintre care 39.379 erau adulţi cu handicap fizic grav. Un studiu al European Disability Forum arată că una din două persoane cu dizabilităţi din Europa nu are acces la teatre, cinematografe, concerte sau librării. Comparativ cu numărul persoanelor fără dizabilităţi, de două ori mai multe persoane cu dizabilităţi se văd cu prietenii şi rudele mai rar de două ori pe lună.

În Iaşi, bordurile înalte, trotuarele ocupate de maşini, rampele mult prea înclinate şi zecile de restaurante, cinematografe, cluburi, teatre şi instituţii inaccesibile le dau deseori bătăi de cap. Dar au existat şi experienţe fericite, cum a fost în Bucureşti, la Muzeul Antipa. Alex şi Gentilia au fost plăcut surprinşi că totul funcţiona fără probleme. Alex a urcat scările exterioare ale muzeului cu un elevator, iar în foaier a fost ajutat de un angajat care i-a montat un dispozitiv cu şenile pe scaun ca să coboare treptele de marmură.

– Eşti bine?, l-a întrebat aproape şoptit Gentilia.

– Terifiat, dar în rest e OK, a glumit Alex.

Vizita la Antipa a fost o reîntâlnire cu păsările de care îi era dor, după luni de consemnare la domiciliu din cauza iernii. A recunoscut imediat ciripitul de grangur (Oriolus oriolus), pe care-l aude des şi-n parcul Copou din Iaşi, a regăsit păsările din Delta Dunării şi s-a uitat lung la un fluturaş de stâncă (Tichodroma muraria), pe care n-a avut noroc să-l vadă în natură.

La înfiinţarea organizaţiei, Alex s-a ocupat de logo, site şi reţele de socializare, a creat cărţi de vizită pentru ei doi cu mesajele „Pentru o lume mai bună” şi „Proiecte responsabile”, iar Gentilia a pus totul în cuvinte: „Schimbările majore nu se produc de la sine, ci prin iniţiative repetate şi nu pot fi susţinute decât prin puterea exemplului, acesta fiind principiul pe care ne sprijinim acţiunile”.

După acest principiu se ghidează în fiecare zi. De fiecare dată când văd pe cineva care parchează pe un loc destinat persoanelor cu handicap, în loc să se enerveze, îi explică cât de importante sunt pentru ei. O maşină aproape lipită de portiera lor din dreapta înseamnă că nu mai au loc să-l transfere pe Alex în sau din scaun. De cele mai multe ori, oamenii sunt şocaţi, ca şi cum e prima oară când se gândesc că există persoane în scaun rulant, îşi cer scuze şi îşi mută maşinile.

Ca să-şi ducă mesajul şi mai departe, Alex a desenat în Photoshop fluturaşi informativi cu mesajul: „Dintre toate locurile de parcare de ce ai ales tocmai locul unei persoane cu dizabilităţi?”. Gentilia şi câţiva voluntari ai asociaţiei i-au prins în ştergătoarele maşinilor parcate incorect.

Expoziţie foto euRespect | Schimbă-ţi perspectiva! 2012

„Schimbă-ţi perspectiva” a fost un proiect amplu, pentru care au obţinut finanţare prin programul Tineret în Acţiune, implementat în Iaşi în primăvara-vara 2012. Alex s-a ocupat de comunicarea cu voluntarii, în timp ce lucra la bicicleta medicinală. Au organizat un workshop despre percepţia publicului asupra persoanelor cu dizabilităţi, un curs de project management pentru tineri, dezbateri pe tema accesului la educaţie al persoanelor cu dizabilităţi locomotorii, concerte, un curs de iniţiere în fotografie şi o expoziţie foto cu titlul „Pe trepte”, care surprindea prezenţa persoanelor cu dizabilităţi în spaţiul public şi care s-a încheiat cu mesajul lui John Lennon: „Un vis pe care îl ai singur este doar un vis. Un vis pe care îl ai alături de mai mulţi este realitate”.

Perspectiva celorlalţi e poate miza cea mai importantă. Alex ştie că încă reprezintă „o curiozitate în spaţiul public” şi are răbdare cu cei mai neîndemânatici în interacţiuni. Mulţi nu ştiu cum să-l salute, dar din fericire mai sunt şi „oameni curajoşi” care îi iau mâna şi o strâng. „Chiar dacă eu nu pot să mişc mâna, nu înseamnă că nu putem să dăm noroc”, le explică celor mai temători. „Dacă mă ajuţi, putem.”

Golul lui Chiricheş, min 76, așa cum l-a văzut Alex

Sunt şi cei care i se adresează Gentiliei şi nu lui, poate fiindcă nu ştiu cum să vorbească cu el sau se tem să nu-l supere. Cum a fost episodul de la meciul Steaua – Ajax Amsterdam de la sfârşitul lui februarie, primul meci important pe care cei doi l-au văzut de pe stadion, cu biletele primite de Alex de la Neşu, cadou pentru aniversarea de 28 de ani.

Un bărbat trecut de 40 de ani care stătuse în spatele lor s-a apropiat de Gentilia şi i-a întins o hârtie de 10 lei, arătând cu capul spre Alex.

„Trebuie să-l întrebaţi pe el”, i-a spus Gentilia. Bărbatul l-a privit fugitiv pe Alex şi i-a întins încă o dată bancnota. Alex, înfofolit cu geaca de munte albastră a lui Andrei, fes şi două glugi pe cap, plus un fular verde care îi ascunsese jumătate din faţă dar nu amortizase fluierăturile în timpul meciului, a încuviinţat din cap şi a glumit:

„2% pentru euRespect”.

Alex la o hamsie şi o bere cu vechi prieteni din Sulina şi cu iubita lui, Gentilia. Chiar dacă a renunţat la plete, încă i se mai spune cu drag „băi, Morrisoane”, porecla din vremurile când erau cu toţii „doorsişti”.

Alex e acasă în Deltă. De trei ani în fiecare iulie, e tradiţie o vacanţă prelungită în Sulina. Acolo mergea Alex tot timpul cu gaşca şi stăteau în casa unui bun prieten, pe care în 2010 l-au pierdut într-un accident de maşină şi a cărui zi de naştere, 17 iulie, o sărbătoresc mereu acolo unde „vara nu se termină niciodată”. După accident, Alex nu concepea să nu se întoarcă la străduţele cu case vechi, la faleza cu terasele unde şi-a petrecut multe nopţi când fugea din tabără şi ieşea la distracţie, la apusurile de soare de pe plajă.

„Pe toate străzile acestui oraş minunat şi trist şi pe drumul spre mare se îngrămădesc poveştile atâtor veri petrecute aici”, a scris acum două veri pe blog, incluzând la finalul postului şi „Varianta wheelchair users: Până la mare traseul e simplu: până pe plajă cu taxiul, până mai departe pe puntea de lemn (îl felicit pe proiectant pentru această idee generoasă) iar în apă cu salteaua. Impossible is nothing dacă ai prieteni cu care să pleci prin lume!”.

O are întotdeauna pe Gentilia partener de aventuri prin lume, asta îi place cel mai mult la relaţia lor şi la viaţa lor de acum, când au lăsat complicaţiile medicale în urmă. Că fac tot timpul câte ceva. „Te rătăceşti repede în interior, dacă stai în acelaşi loc.”

Au locuit o săptămână la nea’ Vanea şi tanti Lida, în aceeaşi căsuţă în care au stat şi acum opt ani, în prima lor iarnă împreună. Au aranjat în cameră borsetele cu medicamente, antispastice, analgezice, antibiotice, scaunul pliant cumpărat după sesiunea de recuperare în Germania pe care Alex şi prietenii lui îl folosesc la plajă, ochelarii de soare de biciclist de la Decathlon, magazinul lui preferat – regretă că nu exista pe vremea când hălăduia şi el pe munţi, iar echipamentul era mult mai greu de găsit –, cele două laptopuri, mouse-ul pentru gură, dispozitivul pentru vorbit la telefon, agendele Gentiliei, hainele groase pentru Alex.

Alex era puţin obosit după munca la primul proiect pe care l-a conceput integral de unul singur, în care propunea protejarea măslinului dobrogean, care se mai găseşte în numai câteva exemplare, şi organizarea unor evenimente de observare de păsări pentru tinerii din Jurilovca. Alex a înscris emoţionat proiectul în competiţia Ţara Lui Andrei, programul de finanţare al Petrom, în care câştigătorii urmau să fie aleşi după votul publicului şi al juriului. Zile în şir a stat cu ochii pe numărătoarea voturilor, a dat mailuri şi mesaje pe Facebook către prieteni şi organizaţii. Dar, deşi voturile l-au plasat pe primul loc la secţiunea Mediu şi pe locul cinci în clasamentul general, punctajul juriului l-a coborât sub linie. N-avea însă de gând să renunţe, plănuind să caute alte oportunităţi de finanţare – până atunci, o săptămână de Sulina era exact ce avea nevoie ca să-şi încarce bateriile.

S-au plimbat de dimineaţă până seară, iar când Alex adormea, Gentilia îşi făcea cafea, deschidea laptopul şi lucra la un proiect pentru care oferă consultanţă prin intermediul euRespect. Când adormea Gentilia, Alex se bucura pentru fiecare moment de odihnă al iubitei pentru că zilele ei sunt „duble”.

Mulţi oameni când le aud povestea o numesc pe Gentilia „eroină” sau „înger”. Spun că puţini ar face ce face ea. Dar Gentiliei i se pare că oamenii se desconsideră şi e convinsă că 90% dintre cei care se întreabă dacă ar putea să rămână alături de partener după un astfel de accident ar fi făcut acelaşi lucru. În plus, crede că nu poţi calcula dacă eşti dispus să rămâi sau nu alături de persoana iubită, fiindcă nu ştii ce urmează, nu ştii cât o să dureze, ştii că îl iubeşti şi că trebuie să faci tot ce îţi stă în putinţă.

Pe Alex îl bucură când oamenii văd dincolo de aparenţa fericită şi înţeleg şi apreciază ce face Gentilia. De fiecare dată când sunt într-un grup mai mare, încearcă să o lase să se relaxeze şi apelează la ceilalţi prieteni pentru băut, mâncat, aranjat în scaun, mers la toaletă sau controlat spasticitatea. E hotărât să muncească pentru independenţa financiară şi să-şi permită un asistent personal care să se ocupe de îngrijirea lui zilnică, aşa încât el şi Chérie să poată să-şi vadă exclusiv de proiectele şi pasiunile lor. Până atunci, e important ca oamenii să înţeleagă că „nu e uşor, dar se poate”.

Gentilia la Sulina, cu eşarfa de Marylin Monroe, cum îi place lui Alex s-o alinte.

Pe 18 august 2013 s-au împlinit şapte ani de la accidentul care le-a schimbat viaţa nu numai lui Alex şi Gentiliei, dar şi păsărarilor din vechea gaşcă. Alex îi simte la fel de aproape şi trăieşte cu intensitate fiecare vizită a lor la Iaşi, fiecare excursie pe care o fac împreună, chiar şi momentele când se aud la telefon. Dacă n-ar fi fost ei, ar fi luat în considerare mutarea în Germania sau în Spania, unde oraşele sunt accesibilizate ireproşabil şi clinicile de recuperare au cele mai noi aparate.

Deseori, Manu, prietenul lui biolog, vine entuziasmat la Alex şi, oricum ar fi vremea, îl scoate din casă să vadă vreo pasăre deosebită care a poposit prin zonă. Prietenii plecaţi din Tulcea se adună cel puţin de două ori pe an, de ziua lui Alex şi vara, când se strâng la Sulina – şi îi mai fac şi vizite surpriză. Le e încă greu să se împace cu situaţia, nu se pot opri să nu se întrebe „De ce Alex?” şi să aştepte dintr-o clipă într-alta o veste bună, pentru că „Alex merită asta”.

Toţi spun că accidentul lui le-a schimbat perspectiva asupra vieţii şi asupra problemelor cu care credeau că se confruntă. Oricând le e greu, gândul fuge la Alex şi nu-i mai lasă să se afunde în „nimicuri”. „De multe ori îmi amintesc de el şi îmi dă putere”, spune Victor Frunză, un coleg de la clubul de biologie. „Mă aşteptam de la el oricum să treacă cât de cât OK peste ceea ce s-a întâmplat, dar felul în care a făcut-o şi o face în continuare chiar te pune pe gânduri. N-a renunţat niciodată şi nu cred că va renunţa vreodată să se lupte şi asta e o lecţie pentru noi toţi.”

Andrei spune că dacă tehnicile regenerative nu vor evolua, e hotărât să-i ia lui Alex un exoschelet, un corp robotic care îl ajută să se mişte şi să meargă. Deja există braţe robotice funcţionale, iar NASA lucrează la dezvoltarea unui exoschelet robotic pentru antrenarea muşchilor astronauţilor în spaţiu, dar şi pentru paraplegici. Ştie că pare un plan ambiţios, dar e convins că dacă va fi nevoie, va reuşi. Aşa cum ştie şi că într-o zi o să-i îndeplinească fratelui mai mic visul de a zbura cu planorul.

Alex crede că recuperarea este posibilă. E la curent cu procedurile experimentale apărute în efortul de a trata distrofia musculară şi leziunile medulare sau de a stimula nervul optic şi e optimist când se gândeşte la cercetarea medicală în domeniul tehnicilor regenerative bazate pe celule stem. Mottoul după care se ghidează, un citat din Muhammad Ali pe care l-a avut scris pe un tricou negru purtat în China, este: „Impossible is nothing”.

Zilele în Sulina au fost mai mult înnorate, iar Alex a tot aşteptat să-l încălzească soarele şi să renunţe la hanorac şi glugă. După masa de prânz, porneau pe drumul pavat care leagă Sulina de plaja la mare. În stânga drumului pavat, o clădire cu trei etaje îi amintea lui Alex de verile pe care şi le-a petrecut cu clubul de biologie în Tabăra Sulina. Unde sunt astăzi panourile de baschet, într-o noapte, gaşca de păsărari şi-a îndreptat lunetele spre craterele Lunii pline. Tocmai apăruse albumul Razna al formaţiei Omul cu Şobolani şi, cu ochii la Lună, Alex cânta refrenul: „E mirobolant / e fantasmagoric / e alegoric / eclatant”.

Soarele s-a arătat puţin în ultima vineri din iulie, înainte de apus. Alex a rugat-o pe Gentilia să-l întoarcă cu spatele la marea care abia se auzea atingând malul. Cu sandalele negre desprinse de pe suporturile scaunului şi cu picioarele atârnând cu vârfurile în nisipul fin, Alex zâmbea în timp ce Gentilia i-a scos cămaşa albastră pe care îi prinsese o insignă cu un pescărel albastru (Alcedo atthis), pasărea lui preferată.

Dacă se concentrează, Alex poate să-şi amintească senzaţia firelor de nisip printre degetele de la picioare. Şi-a mai pierdut din intensitate în şapte ani, dar e încă acolo. 


ACTUALIZARE (17.07.2014)
Din toamna lui 2013, au urmat luni pline pentru Alex: proiecte de grafică, o călătorie cu Gentilia în Belgia, plimbări prin Iaşi şi testarea un dispozitiv care îi permite să controleze calculatorul prin mişcarea ochilor. Acum, pe timp de vară, Alex stă în casa bunicii de la Jurilovca. Îşi împarte timpul între documentarea unui ghid interetnic al Iaşului, la care lucrează împreună cu Gentilia prin organizaţia lor euRespect, după-amieze cu prietenii, plimbări la Gura Portiţei şi birdwatching în zona Capului Doloşman. Îi poți urmări aventurile citindu-i blogul: http://alexluchici.wordpress.com.

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună. Susține-ne munca.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *