Pe Bune #73: Anca Ungureanu

Cum o postare din social media se poate transforma într-o campanie de fundraising sau o formă de pivotare a afacerii într-o perioadă de criză.

Invitata acestui episod este Anca Ungureanu și, pentru transparență, trebuie spus de la început că Anca este director de marketing și comunicare la UniCredit Bank, partenerul principal Pe Bune, și a fost omul care a văzut potențial în acest podcast încă înainte de a fi lansat vreun episod și a dorit să ne susțină. Însă, nu în calitate de om de marketing am invitat-o la această discuție. În 2017, Anca a deschis Beans&Dots, o cafenea, concept store și spațiu dedicat comunității creative. Pandemia a prins-o la câteva luni după ce deschisese încă o cafenea și cu responsabilitatea a 20 de angajați. În cele două luni de izolare și restricții, Anca s-a implicat în demararea rapidă a unor campanii de strângere de fonduri și inițiative care să susțină afacerile mici. Împreună cu Melania Medeleanu a pornit #ScutPentruSpitale prin care a strâns bani pentru cumpărarea de echipamente medicale, a inițiat #SusținemAfacerileMici, o platformă pe care oamenii pot cumpăra vouchere de la afacerile preferate și #CafeaPentruSpitale, un proiect prin care a donat cafea boabe medicilor din prima linie. Anca spune că aceste campanii au pornit din mai multe frici, pentru sănătatea oamenilor sau că va fi nevoită să închidă afacerea, și că această perioadă, în care a muncit chiar mai mult decât înainte, a făcut-o să simtă că are un scop și că nu au fost două luni irosite.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank și susținut de BestJobs și Samsung România, companii care cred în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Anca, mă bucur tare mult să te am la Pe Bune.

            Anca Ungureanu: Bună, Andreea. Mulțumesc foarte mult pentru invitație. Mă simt foarte specială, pentru că Pe Bune e un podcast pe care-l apreciez foarte mult și e printre primele din România și chiar sunt onorată să îți fiu invitată aici.

Andreea Vrabie: Păi atunci, să vorbim.

Anca Ungureanu: Să vorbim.

Andreea Vrabie: Ești unul dintre oamenii care în perioada asta, de la începutul pandemiei, s-a remarcat prin implicare civică, prin demararea unor campanii cum ar fi #ScutPentruSpitale, #CafeaPentruSpitale, #SusținemAfacerileMici și, pentru început, mi-ar plăcea să-mi povestești, te rog, cum a luat naștere fiecare inițiativă.

            Anca Ungureanu: Cred că dintr-o frică. Sau, mă rog, mai multe frici: frica de a nu îți falimenta businessul, într-o perioadă în care am fost închiși peste noapte, frica de a nu vedea oamenii din jur cum mor fără ca tu să poți să faci ceva și apoi din această frică de a nu fi relevant în tot contextul ăsta, eu fiind un om care a făcut în viața lui foarte multe lucruri și care își dorește în continuare să-și suflece mânecile atunci când e nevoie și a făcut-o întotdeauna. N-am avut niciun fel de problemă din punctul ăsta de vedere și atunci m-am gândit că e un moment bun să fac lucruri, așa cum mă pricep.

O să încep cu #ScutPentruSpitale, pentru că a fost prima inițiativă, care a pornit de la un post pe care l-am scris așa, fără să mă gândesc foarte mult, fiind impresionată de ceea ce am văzut că s-a întâmplat în Italia. Era fix la două zile după ce s-a anunțat dezastrul din Italia – sau, mă rog, începutul dezastrului, că erau chiar la început –, când am văzut că bloggerița Chiara Ferragni a demarat o acțiune de strângere de fonduri pentru a suplimenta capacitatea de terapie intensivă a unuia dintre cele mai mari spitale din Milano. Strânsese în două ore 1,5 milioane de euro și în momentul ăla nu m-am putut gândi la altceva decât wowthat’s influencing cu adevărat. Asta apropo de faptul că e o întreagă discuție în ultima perioadă despre cât de relevanți mai sunt influencerii, dacă ei chiar pay off pentru brandurile pentru care fac campanie și lucrează, cât de truth to themselves sunt și cât de fake sunt. Am văzut tot felul de discuții între colegii mei din zona de marketing și comunicare și chiar m-am gândit că uite, abia acum, într-o situația de genul ăsta, poți să vezi capacitatea de influență a unui om în social media. Și Chiara, la care mă uitam înainte și o urmăream judecând-o cât de lame este de fapt din postările pe care le face, mi-am dat seama că are foarte multă substanță și că de fapt comunitatea aia, pe care eu o credeam lame, strânsă în jurul ei a avut o capacitate de mobilizare în jurul acestei fete absolut extraordinară. Într-un final a adunat undeva la 6-7 milioane de euro, ceva de genul acesta. 

Am fost impresionată și am scris un post pe Facebook în care fix asta am zis, dar am primit un telefon fix a doua zi dimineața, după postul meu, de la Melania Medeleanu, pe care o cunoșteam din diverse alte situații – și de la MagiCAMP și din comunitatea Aspen, unde am fost împreună într-un program de leadership. Mi-a spus: „Anca, am văzut postul tău. Deci, facem ceva? Ai vreo idee?”. I-am spus: Melania, n-am nicio idee în momentul ăsta, am pus postul ăla fără să gândesc foarte mult sau fără să mă gândesc la consecințele lui foarte mult, a fost o considerație pe care am avut-o despre fata asta și eram cumva încântată de ceea ce-a făcut. Și a spus „Bine, hai să facem ceva” și am zis că eu cred în acțiuni foarte concrete. Și cred, din experiența mea de CSR, din corporație, că funcționează lucrurile atunci când le ceri oamenilor bani pentru lucruri concrete: Uite, vreau să cumpăr asta, asta, asta, vreau să fac asta, asta, asta. Și atunci, dacă vrem să facem o diferență față de alte asociații – pentru că nu are sens să facem toți același lucru, ci mai degrabă să ne uităm la ce nevoi sunt în piață și să luăm punctual nevoie cu nevoie, să le rezolvăm –, cred că mai degrabă ar fi să luăm la mână câteva spitale și să vedem ce nevoi punctuale au și pentru acele nevoi să strângem bani. Ea mi-a zis: „Bine, eu nu știu prea multă lume la spitalele de boli infecțioase din București, dar cunosc un medic la Spitalul de Boli Infecțioase din Brașov, pot să o sun pe ea și să începem cu acest spital” și am zis „bine”. 

Am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor pe partea asta, de copywriting, grafică, comunicare, pentru că eu trăiesc cu agenția în casă. Soțul meu, Alexandru, este copywriter și partenerul lui de business este art director și i-am spus Melaniei că dacă avem nevoie de lucruri de genul acesta le avem in house și ea mi-a spus: „Da, avem nevoie de un nume pentru campanie”. Și așa a luat naștere #ScutPentruSpitale, pe care l-a găsit Alexandru. Ramon, partenerul lui, ne-a ajutat să facem câteva elemente grafice și după ce Melania a vorbit cu spitalul din Brașov, practic cred că undeva în trei-patru zile, campania era pe picioare. Apoi Melania a avut ideea de a face un fundraising pe Facebook. 

Nu știu dacă foarte multe lume știe căpe Facebook nu poți să faci fundraising dacă ești asociație din România. Pur și simplu noi nu suntem eligibili ca țară să facem acest lucru și toate fundraisingurile pe Facebook pe care le vedeți sunt făcute cu suportul asociațiilor din afară. Și atunci Melania a găsit o asociație din America cu ajutorul căreia a făcut acest fundraising. Spun asta pentru că am avut la un moment dat întrebări ale oamenilor care donau și care primeau acel receipt de la Facebook care certifica donația lor și el era numele unei alte asociații din America și mulți se întrebau: „Dar ce e asta, e fake? Se întâmplăceva?”. Nu, ăsta este motivul. Noi nu putem să facem astfel de campanii pe Facebook ca și asociație, din păcate. 

Tot ea a venit cu ideea să putem să facem fundraisinguri personale și astfel, oamenii care vor săse implice voluntar în campanie să poată să facă scut pentru un spital anume. Așa s-a născut #ScutPentruSuceava. Eu sunt din Suceava și vărul meu este medic acolo. De fapt, Mircea m-a sunat – Mircea este vărul meu – pentru că a văzut campania și a văzut postul meu de pe Facebook și mi-a spus: „Anca, eu sunt în Cluj, la un curs, dar de luni, de săptămâna viitoare intru în gardă, în linia întâi de Covid și nu am avem măști, nu avem combinezoane, nu avem nimic. Puteți să ne ajutați și pe noi?”. Și am zis: Sigur, doar căavem o problemă, am reușit să strângem niște bani, dar nu avem ce cumpăra.

A fost o perioadă foarte complicată. Țin minte, trei săptămâni, o lună nu se găsea aproape nimic. Iar dacă găseai ceva, nu știai dacă e sursa sigură. Era foarte complicat să le aduci în țară, nu le puteai cumpăra decât în cantități foarte mari, pentru care noi nu aveam bani. Am găsit tot felul de companii și vorbisem cu ei să ne cuplăm mai multe asociații ca să putem să cumpărăm o cantitate mai mare și într-un final nu ne mai răspundeau la telefon sau nu aveau certificări pentru materialele respective – pentru că știi că ele trebuie să întrunească niște standarde de calitate și să aibă niște certificări pentru a putea fi folosite în spitale. În orice caz, a fost o situația destul de ciudată, să ai bani în buzunar și să nu ai ce să cumperi cu ei. Am reușit să-i trimitem câteva materiale lui Mircea. Eu am și pus un post pe Facebook atunci: Dacă știți surse de cumpărare, surse sigure, certificate, de cumpărare a echipamentelor necesare medicilor, măști, combinezoane, viziere, ochelari, botoși, toate lucrurile astea de primă nevoie, dați-mi de veste. Și stomatologul meu a văzut postul meu și mi-a zis: „Pot să-i trimit eu vărului tău niște măști. N-am multe, dar adun de la mai mulți stomatologi și dă-mi adresa lui de la spital și i le trimit direct acolo.” Lucru care mi s-a părut absolut extraordinar. Practic, un alt medic își lua de la gură, ca să spun așa, materialele pentru a le trimite medicilor implicați în această luptă. Am reușit să strâng 16.000 de euro doar din donații individuale. Am fost uimită de capacitatea de mobilizare a oamenilor. 

Scuze, sunt foarte emoționată, pentru că-mi aduc aminte și nu-mi vine să cred nici acum cât de mulți oameni au sărit să salveze vieți. Scuze.

Andreea Vrabie: Cred că mulți oameni îți mulțumesc, nu doar ție, ci și tuturor celor care au donat și s-au implicat. Oricum, mi se pare că asta a fost ca un fel de sursă de speranță, mai ales în prima săptămână.

            Anca Ungureanu: Exact. Capacitatea de mobilizare a oamenilor, persoane fizice, a fost extraordinară. Și, în paralel cu fundraisingul meu, vedeam ce face Melania cu alte orașe și cu alți oameni care i s-au alăturat. De exemplu, Oana Botezatu, care a strâns bani pentru Bârlad și a reușit să strângă o sumă impresionantă, 20.000 de euro. Eu vreau să spun că inițial îmi setasem 25.000 de RON. Nici nu aveam așteptări, nu știam ce așteptări să am, pentru că nu mai făcusem niciodată chestia asta pe Facebook. Eu eram obișnuită să dau bani. Eu nu prea am strâns foarte mulți bani la viața mea. Lucrând în corporație, de obicei oamenii veneau la mine cu proiecte de sponsorizare și eram obișnuită să dau bani și acum, pentru prima oară… De fapt nu pentru prima oară, că am mai făcut campanii de fundraising în trecut, dar nu de amploarea aceasta. De aia spun căce s-a întâmplat în perioada respectivă a fost absolut impresionant. Și mesajele pe care le primeam de la oameni. Am avut ocazia să accesez niște comunități în care nu aș fi crezut vreodată că voi intra. De exemplu, am intrat în comunitatea mamelor din Suceava, comunitatea mamelor din Rădăuți. Apoi, a existat un grup Covid de ajutor spitalul din Rădăuți, unde am fost băgată de către oameni care au văzut fundraisingul meu și care l-au share-uit mai departe în aceste comunități tocmai pentru a strânge bani pentru Suceava. Am primit mesaje de la foști colegi de-ai mei de liceu cu care nici nu eram prietenă pe Facebook și cu această ocazie ne-am regăsit. Mi s-a părut impresionant. Și oamenii mi-au scris: „Anca, e extraordinar ce faci pentru Suceava”. N-am făcut nimic, am strâns doar 16.000 de euro. Nu mi se părea că ceea ce fac e atât de extraordinar, însă oamenii au simțit așa, o energie din asta și mi s-a părut extraordinar că au avut o reacție de genul acesta. Indiferent de sumele pe care le-au donat, cred că au simțit pentru prima oară mulți dintre ei în viață că au un meaning – că nu-mi găsesc cuvântul în română –, că au un rost. Au un rost în tot contextul ăsta nebunesc prin care treceam.

Andreea Vrabie: Și, cumva legat de asta, ce efect simți că a avut asupra ta, personal, implicarea asta? Cum simți că te-a ajutat?

            Anca Ungureanu: Sincer, în perioada aia n-am gândit foarte mult ceea ce fac, pentru că făceam trei lucruri în paralel. În paralel am dat drumul și la #SusținemAfacerileMici, și la #CafeaPentruSpitale, și, împreună cu Alex ne-am străduit să ținem pe picioare Beans&Dots, care peste noapte s-a închis și trebuia să luăm niște decizii foarte rapide pentru cei 20 de angajați pe care-i aveam. Ne gândeam cum să facem să asigurăm un fel de business continuity, nici într-un caz să facem profit. Dar nu voiam să punem lacătul pe ușă, cel mai simplu lucru pe care puteam să-l facem în momentul respectiv. Deci, sincer, n-am stat foarte mult să mă gândesc atunci la ce a însemnat pentru mine. Acum, nu știu, cred că îmi dau seama că n-am pierdut vremea. N-am pierdut aceste două luni, nu le-am irosit. Cred că sunt cele mai bine folosite douăluni din – e mult spus din toată viața mea –, dar cel puțin din ultimii ani, în care chiar cred că deși poate gesturile pe care le-am făcut păreau mici, ele au însemnat foarte mult pentru niște oameni. 

O să-ți povestesc un pic mai încolo și despre #CafeaPentruSpitale, pentru că n-am crezut că o cafea caldă poate să fie terapie pură pentru un medic. Niciodată. Inițiativa a pornit cumva dintr-o nevoie de business, pentru că aveam niște stocuri foarte mari de cafea cu care am rămas peste noapte și știi foarte bine că noi în specialty coffee ținem foarte mult la calitatea produsului din ceașcă și la faptul că nu putem să păstrăm cafeaua mult timp. Ea are cumva o dată de expirare, deși nu expiră ca un iaurt. Și apoi, dintr-un al doilea motiv, pentru că o clientă de-a noastră ne-a scris, ne-a zis: „Dragilor, eu vreau să cumpăr un voucher la voi, dar vreau ca voucherul ăla să se ducă către medici. Vreau să cumpăr niște cafele și voi să le duceți la Spitalul Floreasca, pentru că eu locuiesc vizavi de Spitalul Floreasca și văd în fiecare dimineață și seara pe geam, la cortul de triaj, cum medicii zgribulesc de frig – pentru că era destul de rece în perioada aia, la început de martie – și vreau să le trimit ceva cald”. Și am zis: Stai puțin, că nu știu cum putem să trimitem ceva gata preparat spitalelor. Știu că există niște reguli de donație a mâncării gata pregătite, a băuturilor către spitale. Trebuie să ai niște documente în spate care să ateste că acele alimente sunt necontaminate, sunt pregătite într-un mediu propice și am zis „Lasă-mă puțin să mă interesez, să văd cum putem să facem asta, pentru ca acei oameni chiar să beneficieze de o cafea caldă și dacă au voie să primească, în primul rând”. 

Și așa pot să trec mai departe la #CafeaPentruSpitale, dar nu înainte de a vorbi puțin despre #SusținemAfacerileMici, care a venit în urma tot a unui post pe Instagram – apropo de cât de mult poate să însemne social media în viața noastră în timp de pandemie sau ce idei poate săne dea. La o altă bloggerițăpe care o urmăresc din Statele Unite, Leandra Medine, care are Man Repeller, am văzut un comment de fapt la un post de al ei care povestea despre situația prin care trec ei în New York și comentariul spunea: „Hei, voi toți cei care stați pe canapea acasă și încă aveți un job plătit și vă permiteți să lucrați de acasă și compania vă plătește salariul în fiecare lună, ce ar fi să cumpărați un gift card la acele businessuri mici la care vă plăcea foarte tare să mergeți înainte”. Gen coffee shopul de la colțul blocului, studioul de pilates, barber shopul, florăria, toate aceste businessuri micuțe care peste noapte au fost închise. Ce ar fi să cumpărați un gift card pe care să-l folosiți ulterior, când aceste businessuri se vor deschide? Da, și mi-am dat seama că hei, în România nu e atât de popular tot acest obicei legat de vouchere și gift carduri, dar putem s-o facem. Și împreună cu Alex, care spuneam că este copywriter, am scris acest mesaj care era foarte mult despre noi, despre Beans&Dots, despre faptul că am închis peste noapte, că am fost forțați să facem asta și că suntem OK cu asta, pentru că ne dăm seama că e important să păstrăm toate aceste reguli de izolare pentru a ne proteja pe noi, pe familiile noastre, comunitatea în care activăm. Și ne-am dat seama, în același timp, că trebuie să facem ceva să supraviețuim. Nu putem să punem lacătul pe ușă. Pentru mine acest lucru era absolut imposibil de gândit. Trebuia să facem ceva în acest timp, să ținem businessul pe picioare, să asigurăm acest business continuity. Am scris acest mesaj care era foarte mult despre noi, dar și despre toate celelalte businessuri mici dragi nouă din jurul nostru. Toate aceste coffee shopuri unde și noi am început să ne bem cafeaua, toate aceste mici bistro-uri din jurul Beans&Dots, magazinele astea micuțe de la care ne plăcea să ne cumpărăm lucruri și practic am făcut un mesaj în numele comunității, mesaj care a avut o amploare absolut fenomenală. Am atins undeva la vreo 250.000 de oameni, vreo 140.000 de share-uri. Reach organic, fără să băgăm niciun ban în propagarea acestui mesaj. Pentru noi a fost absolut overwhelming, copleșitor modul în care au răspuns oamenii și cum au share-uit acest mesaj și în care îi îndemnam să cumpere vouchere la toate aceste businessuri mici din comunitățile din care fac parte.

Am început să vindem vouchere prin private message pe Facebook. Oamenii ne scriau „Vreau și eu un voucher de 30 de lei, 50 de lei, 100 de lei”, noi le ceream niște date pentru emiterea unei facturi fiscale. Am vorbit cu contabila noastră cum să facem toate aceste lucruri ca să fim OK din punct de vedere fiscal, taxe, TVA și așa mai departe. Și fix a doua zi, când noi nu mai pridideam să emitem aceste vouchere pe care le-am făcut manual atunci, peste noapte – nu ne-am dat seama ce impact o să aibă mesajul nostru –, ne-a sunat Cosmin Măgureanu de la ialoc.ro, o platformă de rezervări pentru restaurante, cafenele, care ne-a spus: „Hei guys, și eu sunt un business mic, la momentul acesta ne-am închis – pentru că, ce să vezi, noi ne ocupam de rezervări de restaurante care acum sunt închise, deci nu prea mai avem la ce sămai facem rezervări –, dar avem această opțiune de cumpărare de vouchere deja dezvoltată la noi pe platformă. Nu vreți să facem toată treaba asta cu vouchere la noi?”. Și uite așa practic ne-am ajutat reciproc și am fost pe win-win situation. La momentul acesta sunt aproape 160 de businessuri înrolate pe platforma ialoc, care au vândut vouchere în toată această perioadă. Businessurile sunt de la nivel național, deci nu doar din București, și sunt din toate categoriile, nu sunt doar din zona de horeca. Toate, toate businessurile astea care s-au închis peste noapte. 

Și cum spuneam, #SusținemAfacerileMici a generat o a treia mișcare, #CafeaPentruSpitale, pentru că acea clientă care ne-a scris, care locuiește vizavi de Spitalul Floreasca, ne-a scris tocmai pentru că a cumpărat acest voucher și spunea că nu vrea să-l folosească ea, vrea să trimită niște cafele Spitalului Floreasca și medicilor de acolo. Am început cu trei spitale, pentru care ne-am asumat noi, Beans&Dots, că vom vinde vouchere tot pe platforma ialoc, pentru că deja acolo exista această opțiune și am creat aceste vouchere de cinci cafele la 4 lei cafeaua, adică 20 de lei, care se transformau în kilograme de cafea. La fiecare 50 de cafele, noi donam un kilogram de cafea din care medicii puteau pregăti, în funcție de tipul aparatului, 70-80, chiar 100 de cafele. Așa a început toată nebunia. La momentul acesta avem 22 de spitale către care am dus cafea, peste 65.000 de cafele donate, și discutam cu terapeutul meu în această perioadă despre toate lucrurile astea pe care le-am făcut și el ne spunea că ceea ce facem noi pentru spitale, cu cafeaua, este terapie pură. Și l-am întrebat, păi cum așa? Și el mi-a zis: „Știi că atunci când oamenii au o traumă, suferă o traumă, primul lucru care li se dă e o pătură, pentru a-i cuprinde, și o băutură caldă– o cafea sau un ceai –, pentru că acea căldură îți dă senzația de confort, de conexiune cu ceva, de faptul că ești în siguranță”.

Andreea Vrabie: Pe lângă faptul că ai menționat, într-un fel, în trecere, câteva moduri prin care ai fost nevoită să reinventezi ce faceți voi la Beans&Dots, mă gândeam că e o afacere totuși destul de tânără – adică e din 2017 – și că în perioada următoare poate planurile erau de consolidare, de extindere – știu că ai mai deschis încă un Beans&Dots. Și mă întrebam cât de greu a fost să renunți la niște planuri? La ce ți-a fost cel mai greu să renunți și să fii nevoită să regândești totul într-un fel?

            Anca Ungureanu: Nu pot săspun căam renunțat la foarte multe. Noi eram într-o fază în care mai degrabă încercam să punem pe picioare și să ajungem pe break even cu a doua locație, pe care am deschis-o anul trecut, în noiembrie. Da, aveam planuri să mai deschidem și alte locații, semnasem niște head of terms pentru alte două spații care urmau să se construiască în perioada următoare. Evident că lucrurile s-au oprit. S-au oprit în momentul ăsta pentru că noi nu știm în ce cadru legal vom putea funcționa. La momentul ăsta suntem încă închiși din perspectiva intrării în spațiu sau a accesului pe terasă. Noi am deschis ambele locații încăde acum două săptămâni pentru cafea to go. Am avut o perioadă în care am închis complet cele două locuri și am livrat doar cafea boabe pentru acasă, apropo de reinventare. Nu pot săspun că a fost neapărat o reinventare, ci mai degrabă pivotare într-o direcție nouă. Noi nu eram deloc pregătiți cu partea asta, de online și de shop online, și între timp ne-am apucat să lucrăm și la site-ul nostru, care avea domeniul cumpărat, avea o pagină în care ofeream niște informații legate de adresă, număr de telefon, dar cam atât. Așa că între timp ne-am apucat să lucrăm la shopul online. Am livrat cafea pentru acasă și am preluat comenzi manual, pe Facebook, messenger și pe telefon și pot să spun că e foarte complicat. Neavând totul automatizat pierzi foarte mult timp pentru două comenzi, pentru că trebuie să aduni informațiile manual. 

Pe de altă parte, a existat și un lucru bun în toată treaba asta, pentru că ne-am conectat foarte mult cu oamenii din jurul Beans&Dots. Toate aceste telefoane pentru a comanda o pungă de cafea au dus la discuții despre cafea cu acești oameni, la faptul căei ne spun că abia așteaptă să ne redeschidem, că abia așteaptă să vină la noi la cafea, că le lipsește foarte tare locul. Era un loc în care ei se regăseau mult și în care le plăcea să vină, să muncească, să se întâlnească cu prietenii. Toate aceste lucruri ne-au încărcat și ne-au dat energie și ne-au dat forță să mergem mai departe și să nu renunțăm, să nu punem lacătul pe ușă, așa cum spuneam la începutul emisiunii. Lucru pe care l-au făcut foarte mulți în perioada asta, poate pentru că n-au știut încotro s-o apuce, poate pentru că au gândit că e mai simplu așa și poate mai sigur. Și nouă ne-a fost foarte frică în perioada asta: ne-a fost frică să nu ne infectăm, să nu se îmbolnăvească oamenii noști, ne-a fost frică să ne desfășurăm activitatea. Am avut cu toții această stare de panică și probabil că încă o mai avem mulți dintre noi, dar am continuat cu partea de boabe și, în același timp, am avut și o campanie de învățat oamenii cum să-și pregătească cafeaua acasă și cum să se facă barista la ei acasă. Și i-am rugat pe colegii noștri barista din ambele locații fiecare să-și facă filmulețe acasă cu device-urile lor de pregătire a cafelei în fiecare dimineață și să inspire în felul ăsta pe oameni că pot fi cei mai buni barista la ei acasă. A fost foarte drăguț să ne jucăm cu aceste filmulețe pe Facebook și ele ne-au adus cumva și mai aproape. Oamenii care ne-au sunat și ne-au zis: „Dar cum pregătesc aia? Dar cum fac aia? La ce temperatură încălzesc apa?”. Și ni s-a părut foarte drăguț, pentru că asta ne-a adus mai aproape de comunitatea Beans&Dots și ne-a făcut să stăm la povești de multe ori cu oameni cu care n-am fi vorbit poate niciodată atât de mult. Care veneau la noi, își luau o cafea, ne dădeam bună ziua, mai schimbam două vorbe, dar nu povesteam de toate lucrurile prin care cu toții trecem în perioada asta, de sentimentele care ne încearcă. Deci a fost extraordinar, pentru că ne-am apropiat mult mai mult decât eram de oamenii din jurul nostru.

Andreea Vrabie: Te-aș ruga să explici pentru cei care nu înțeleg sau cei care nu-și imaginează care e impactul asupra unei cafenele ca a ta a două luni, trei luni – sau nu se știe câte luni –, în care nu funcționează sau funcționează la o capacitate redusă. Pentru că poate sunt oameni care aud da, în perioada asta în care toți am stat acasă, am găsit soluții, ne-am uitat cum se prepară cafeaua, dacă am mai putut să comandăm am mai comandat puțin, dar după aia, chit că este jumătate de an în care cafeneaua va fi închisă, totul va fi ca la început. Adică își va relua activitatea ca la început. Care e impactul, măcar financiar? Ce înseamnă, cât de dureros într-un fel e să ții un loc închis o perioadă lungă?

            Anca Ungureanu: E destul de dureros, pentru că, așa cum îți spuneam, noi avem 20 de angajați. Numărul acesta le include și pe doamnele care ne ajutăcu partea de curățenie și care sunt parte din echipa noastră și alte persoane pe care le mai avem și ne mai ajută pe tot felul de lucruri – partea de aprovizionare și așa mai departe. E complicat. Ne-am dat seama la început că nu putem să ne permitem să le plătim salariile. Deși a fost dureros pentru mine să văd pe Facebook în perioada asta tot felul de comentarii de la oameni complet neavizați și care n-au trecut niciodată în viața lor printr-o experiență de antreprenoriat, care s-au trezit vorbind și spunând: „Hai, dragă, ce tot așteptați atâta ajutor de la stat acum? Când ați făcut profit și ați făcut bani, a fost bine, dar acum nu sunteți în stare să vă plătiți angajații”. Dacă cineva își închipuie că un coffee shop stă pe saci de bani, e într-o eroare gravă. E un business care asigură niște salarii și care are margini de profit mic față de poate industria. De fapt, am citit niște studii care spun că industria de horeca în general are un margin mic și că nu e o industrie din care poți să spui că te îmbogățești și devii milionar. Ne-am pus problema foarte serios cât timp putem să ne susținem oamenii și am reușit să le plătim salariile întregi pe luna martie, dar din luna aprilie a trebuit să îi dăm în șomaj tehnic. Era cea mai în siguranță decizie pe care puteam s-o luăm pentru ei astfel încât să stăm liniștiți că vor avea un venit. Și într-adevăr, acest șomaj tehnic ne-a ajutat foarte mult și el a venit la timp, am primit banii de la stat, a fost totul în regulă. 

Pe de altă parte, impactul emoțional nu a fost unul simplu de gestionat, pentru că oamenii dintr-odată s-au trezit într-o stare de oarecare nesiguranță, neștiind cât timp va dura situația asta. N-am avut niște răspunsuri foarte clare pentru ei. Tot ce am putut să le spunem este că e o perioadă grea, că noi vom fi acolo pentru ei, că orice ar avea nevoie în perioada asta să ne sune și din puținul pe care-l vom avea îl vom împărtăși cu ei. Nimeni nu va muri de foame. Vom fi în siguranță, le vom plăti în continuare abonamentele medicale, în cazul în care vor avea nevoie de servicii medicale în perioada asta, și că suntem acolo pentru ei. Mi s-a părut cel mai firesc lucru pe care puteam să-l facem. Și că de îndată ce vom putea și vom relua activitatea, ne-am dori să-i readucem pe toți înapoi în echipă. Lucru care nu e posibil în faza aceasta, pentru că un coffee shop care funcționează doar cu cafea to go nu poate să susțină costurile de dinainte și salariile a 20 de angajați. Am reactivat doar câte trei oameni pe fiecare locație. Doreau acest lucru, nu mai voiau săstea acasă. Voiau să muncească, voiau să aibă activitate, ceea ce pentru noi este extraordinar, însă volumul încasărilor nu este la nivelul la care să poți să susții un business cu toate costurile lui. O să vedem cum și în ce condiții vom putea funcționa în momentul în care vom ști mai clar cum putem să funcționăm. Până acum am avut tot felul de posibile situații care nu sunt concrete, de genul înjumătățirea capacității locațiilor, distanța meselor de doi metri. Va trebui să facem niște calcule, să vedem în condițiile astea și în condițiile în care probabil capacitatea se reduce – evident, se reduce și volumul încasărilor –, câți oameni putem reangaja și cum putem săne desfășurăm activitatea. Mai mult decât atât, noi la Beans&Dots de la Cișmigiu aveam și un spațiu de evenimente, unde ofeream cafea și mic dejun tuturor celor care aveau evenimente organizate acolo. Asta ne afectează în mod direct, pentru că evenimente în perioada următoare nu se mai întâmplă. Deci e foarte, foarte greu să-ți spun în momentul acesta ce se va întâmpla. 

Mi-e foarte clar că până la sfârșitul anului vom vorbi de supraviețuire și atât. Și apoi, din 2021, o luăm pas cu pas. Cred că de fapt toată perioda asta este pas cu pas. Și chiar vorbeam – am scris un material, o opinie despre marketingul pe timp de pandemie – și am fost întrebată „Cum crezi că evoluează planul de marketing?” și atunci am răspuns foarte onest: De la o zi la alta. Pentru că nu mai ai timp de testări, nu mai ai timp să faci research, nu mai ai timp să vezi ce funcționează mai bine și să alegi. Pur și simplu trebuie peste noapte să te adaptezi. Să iei decizii. Funcționează, bine. Nu funcționează, renunți, alegem să facem altceva. 

Cred oricum că în continuare cele care vor câștiga sunt spațiile care vor oferi experiențe. Cred în continuare că oamenii vor valoriza mai mult partea asta de experiență și de interacțiune. Îl ascultam pe profesorul Scott Galloway, de la NYU Stern, în conversație cu decanul universității vizavi de business și marketing în timp de Covid și cam care e viitorul și cum vede el consumul. Și povestea că retailul, așa cum îl știm, nu va mai exista. Oamenii vor vrea să cumpere de la oameni. Vor prefera poveștile și vor prefera acele businessuri care au în spate o poveste și care au în spate un meaning al businessului. Cred că pe noi asta ne ajută, pentru că tot ce am făcut în perioada asta de fapt a fost să menținem brandul viu în mintea oamenilor și să le arătăm cum suntem noi, așa, cu toate vulnerabilitățile noastre. Am acceptat deschis pe Facebook că trebuie să închidem, din păcate.  Ne e frică. Nu știm încotro s-o apucăm, nu știm ce va fi mâine. Ne e greu să ne expunem oamenii. Nu știm cum să luăm criza asta. Cred că despre asta e vorba, despre a fi vulnerabil și a fi OK cu asta și a fi OK să arăți că ești vulnerabil. Până la urmă, suntem oameni și cu toții am fost surprinși de perioada asta, pentru că e una fără precedent și chiar e OK, nu avem de ce să ne ascundem, n-avem de ce să ne fie rușine.

Andreea Vrabie: În afară de asta, de acceptarea faptului că suntem vulnerabili, ce mai aud eu în cuvintele tale e că ai nevoie și să accepți incertitudinea în general – pentru că ea există, a existat întotdeauna, doar că acum observăm noi mai pronunțat sau ni se pare mai puternică incertitudinea – și în același timp și să ai o gândire flexibilă. Și asta mă face să mă întreb cum crezi că ți-ai dezvoltat tu gândirea asta flexibilă, care nu se agață de același lucru?

            Anca Ungureanu: Cred că antreprenoriatul m-a ajutat foarte mult să fiu așa. Pe de altă parte, cred că am și ceva nativ, pentru că niciodată nu mi-a plăcut conformismul. N-am fost o persoană conformă. Întotdeauna mi-am plăcut să încerc să mă duc către zona mai periculoasă, să am curaj să abortez un lucru nou diferit, să cer de la partenerii cu care lucram altceva, mai multă creativitate. Poate și de asta am reușit să fac multe lucruri altfel decât s-au făcut în zona de corporație – și mă refer aici la experiența mea din bancă. Mie nu mi-au plăcut niciodată oamenii care spun „nu, nu se poate”, care-l iau pe „nu” în brațe din prima. Și e un lucru pe care-l întâlnești foarte des și el nu e neapărat propriu corporației, și în antreprenoriat am văzut mulți oameni care spun: „Ah, nu, nu se poate, este foarte complicat de făcut. Îți dai seama ce o să se întâmple?”. Eu nu mai pot cu atitudinea asta. N-am putut niciodată, dar acum cu atât mai mult nu mai pot, în criză, pentru că îmi dau seama că în criză nu pot supraviețui decât cei care spun „OK, să facem! O să vedem noi ce-o să iasă, dar să facem”. Bine, nimeni nu spune să te arunci cu capul înainte de pe geam, îți iei niște măsuri de siguranță. Dar în același timp, dacă nu încerci, n-ai cum să spui că nu se poate. Și apoi, niciodată nu mi-au plăcut oamenii care n-au curajul să speak up, să spună ceea ce gândesc. Conformismul mă scoate din minți și toate lucrurile astea, „Păi da, dar facem că așa s-a făcut”. OK, dar dacă se poate face mai bine, de ce să nu încercăm? Așa sunt. Poate e și o chestiune nativă, dar toate lucrurile pe care le-am făcut de-a lungul timpului, le-am făcut fiind flexibilă și dând crez unor stări de a face lucrurile noi, unor situații noi, unor situații fără precedent, unor lucruri care nu s-au mai făcut. Vine un pic și dintr-o doză de nebunie și de curaj care mă caracterizează și e OK, sunt OK cu asta. Poate pare câteodată că e puțin inconștient din partea mea să mă arunc așa în a lua decizii și a face lucrurile altfel, dar îmi dau seama, uitându-mă în spate, că de fapt atunci am făcut lucrurile cele mai faine.

Andreea Vrabie: În afară de asta, pornind cumva de la experiența ta nu doar din aceste două luni, ci și de dinainte, care crezi că vor fi calitățile indispensabile antreprenorilor în tot ce înseamnă post-pandemie? Sau – nici măcar nu știu când va însemna post-pandemie – tot ce înseamnă post-izolare sau post-izolarea asta?

            Anca Ungureanu: Cred că această capacitate de adaptare la nou rapidă e foarte importantă. Nu trebuie să ne lipsească curajul de a încerca lucruri noi. Cu toții vom ieși șifonați din treaba asta, dar vom ieși probabil mult mai puternici și mai pregătiți pentru orice ar putea să vină în viitor. Cred că vor ieși bine cei care vor ști să strângă rândurile și să capitalizeze pe asseturile industriei lor. Noi am încercat în această perioadă la Beans&Dots să comunicăm pentru toți cei din jurul nostru, nu doar pentru noi. Acum două zile am share-uit un post al celor de la J’ai Bistrot care ar putea să te facă să te gândești „Ia uite-i și pe ăștia, au scris despre concurența lor”. Nu sunt concurența noastră. Cum am share-uit despre faptul că s-au deschis și alte coffee shopuri mai mici, precum Zissou Coffee Shop, STEAM, Honest Coffee, alte coffee shopuri ca al nostru. Cred că e extrem de important să rămânem uniți ca industrie în perioada asta, pentru că împreună suntem mai puternici și putem să facem mult mai multe lucruri pentru întreaga comunitate. Și chestia asta cu „e concurentul meu”, eu nu cred în ea. Eu cred că, cu cât suntem mai mulți, cu atât putem să creștem piața într-un mod sănătos și educat înspre consumul de cafea de specialitate.

Noi când am deschis, am fost destul de sceptic priviți – privite, de fapt, pentru că eram doar eu și Adelina la momentul respectiv, partenera mea în Beans&Dots. Ca „uite, două fete, una blondă, una brunetă, una care e artistă, una care face marketing, s-au decis și ele să-și facă un specialty coffee shop”. Foarte puțini de la momentul respectiv au înțeles ce vrem noi să facem și au crezut că poate facem ceva ce e la modă și se poartă. Și am decis să ne deschidem un coffee shop și nu un coafor, cum făceau poate alții. I-am lăsat să ne privească sceptic, să vorbească pe la spatele nostru și ne-am văzut de treaba noastră, aceea de a construi o comunitate, pentru că noi asta ne doream. Noi ne doream să facem un community space, nu un alt coffee shop. Erau foarte multe coffee shopuri care își făceau treaba foarte bine. Noi ne doream un spațiu în care să putem să petrecem o zi întreagă fără să ne plictisim alături de oameni ca noi, cu care să avem aceleași subiecte de discuții, aceleași preferințe, aceleași pasiuni. Oameni cu care ți-ar plăcea să devii prieten. Și cred că asta am reușit să facem la Beans&Dots în ultimii aproape patru ani de când existăm. Și atunci, cam asta cred căar trebui să fie calitățile sau, nu știu, abordările antreprenorilor în perioada următoare.

Andreea Vrabie: Ce te îngrijorează acum dacă te gândești la viitor? Și, în același timp, ce îți dă speranță?

            Anca Ungureanu: Mă îngrijorează iresponsabilitatea oamenilor față de binele colectiv. Nu mai devreme de weekendul trecut am văzut că poate să existe foarte multă iresponsabilitate, lucru care poate să afecteze o întreagă industrie. Asta mă îngrijorează, mă îngrijorează că oamenii nu înțeleg cât este de important să respecte niște reguli. Sigur, nu putem să oprim economia. Am avut foarte multe discuții cu prieteni de-ai mei care mi-au spus: „OK, dar nu putem să ne oprim viața, să punem totul pe stop și să vedem noi ce-o să mai facem, că murim cu toții”. Sigur, dar de aici până la a respecta niște reguli, a avea bun simțși a te gândi un pic la binele celor din jurul tău împreună cu binele tău mi se pare extrem de important. Am prieteni care locuiesc în Viena și care-mi povesteau despre cum au trecut ei peste această perioadă și despre cum Viena a respectat niște reguli. Nu degeaba este the most livable city, pentru că oamenii de acolo au educația și capabilitatea să-l facă the most livable city. Pentru că, așa cum o companie e făcută de către oamenii care muncesc în ea, așa un oraș este făcut de către oamenii care locuiesc în el. Și cred că acest lucru este extrem e important, să avem o conștiință față de cei din jurul nostru și să nu ne pese doar de noi. Da, cu toții ne dorim să ieșim din casă. Și eu sufăr enorm că nu am putut să călătoresc și toate planurile mele de a călători cu Victor anul acesta s-au spulberat. E un sacrificiu personal pe care-l facem cu toții, dar e un sacrificiu pe care îl facem acum ca să putem să călătorim și la anul, și peste doi ani, și peste trei ani, și peste cinci ani. Și să putem să ieșim la cafea și la anul, și peste doi ani, și peste cinci ani. Și dacă trebuie să-l facem, mi se pare important să-l facem acum și să strângem din dinți pentru a ne fi bine și în verile și primăverile următoare. 

Ce mă motivează sau îmi dă o stare de bine este fix felul ăsta în care oamenii au arătat că pot fi. Cred că cu toții ne-am descoperit niște capabilități de adaptare și de strângere de rânduri pe care n-am știut căle avem, de a răspunde pozitiv, rapid și peste noapte la o criză pe care poate n-am știut că le avem și asta-mi dă foarte multă forță și energie că lucrurile or să meargă într-o direcție bună.

Andreea Vrabie: Cum simți că ieși tu schimbată din perioada asta? Poate fi ceva din punct de vedere mental, emoțional. Cum simți că te-ai schimbat tu în astea două luni?

            Anca Ungureanu: Acum o să zic ceva care pare cheesy, dar mi se pare că se potrivește. Îmi dau seama că de fapt n-am nevoie de atâția pantofi, că am investit de-a lungul anilor în ceva ce nu-mi trebuie, că nu am nevoie de atât de multe lucruri. Că lucrurile care contează pentru mine sunt Alex, Victor, mama, fratele meu, Monica, cumnata mea, cele două nepoate – Ema și Eva –, prietenii mei foarte apropiați. Astea sunt cele mai mari comori pe care le avem. Și viața noastră până la urmă și sănătatea. Restul sunt lucruri pe care le facem, ne plac azi, nu ne mai plac mâine. Le aruncăm, ne putem dispensa de ele foarte ușor. Cred că sunt mai stăpână pe emoțiile mele și nu mai am aceste frici de a rata lucruri, acel fear of missing out. Mi-am dat seama că mie în pandemia asta mi-a fost foarte bine în casă, n-am suferit deloc. Sau, mă rog, poate am suferit puțin, mi-au lipsit călătoriile, dar socializarea a fost în continuare OK, pentru că am vorbit la telefon cu oamenii care contează pentru mine. Am avut alături de mine familia și a fost o perioadă extraordinară de a sta cu Victor, care are un an și șapte luni și care are mai mult decât oricând nevoie de noi. Și l-am văzut crescând și evoluând și spunând cuvinte multe și bucurându-ne și râzând alături de el și distrându-ne și a fost extraordinar. Mi-am dat seama că, deși stau în casă, pot să muncesc și să fac mult mai multe decât dacă aș ieși afară, ceea ce mă duce la concluzia că nu e neapărat important locul în care faci treaba, ci contextul și felul în care te motivezi și te mobilizezi. Cam astea sunt lucrurile la care aș putea să mă gândesc acum.

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună. Susține-ne munca.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *