Mix de prune. Povestea Magiunului de Topoloveni

Ajutat de obsesia recentă pentru hrană sănătoasă şi de încăpăţânarea unui duo mamă-fiică, Magiunul de Topoloveni a cucerit piaţa locală.

Pe 8 februarie 2010, Bibiana şi Diana Stanciulov, mama şi fiica din spatele Magiunului de Topoloveni, au primit din partea Casei Regale a României statutul de furnizor oficial al cămării princiare pentru următorii trei ani. Pentru ele a fost încununarea celor aproape zece ani ai afacerii, care le‐a adus din faţa porţii ferecate a unei fabrici din Argeş, până în somptuozitatea Sălii Regilor din Palatul Elisabeta; zece ani în care au trecut de la magiun exportat în butoaie de lemn anonime, la cap de raft în magazinele româneşti.

La ceremonie au avut aproape 30 de susţinători, mai mulţi şi mai vioi decât cei ai designerului Alexandru Ciucu şi ai apei minerale Borsec, care au primit acelaşi statut. Pe lângă angajaţi şi rude, Bibiana şi Diana au chemat şi alţi oameni care le‐au ajutat: Gheorghiţă Boţârcă, primarul Topoloveniului, Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare, Simona Bălănescu, realizatoarea emisiunii „Trăieşte sănătos” de la Antena 2 şi ofiţerii de credite de la BCR, banca firmei lor, Sonimpex.

Bibiana, 56 de ani, purta o fustă neagră, pantofi negri de lac şi cercei lungi argintii, corect asortaţi cu sacoul. Diana, 32 de ani, înaltă şi subţire, era îmbrăcată într‐un deux pieces negru. În timp ce fiica întreţinea invitaţii şi răspundea zâmbind întrebărilor jurnaliştilor, mama socializa cu Ciucu şi Mihaela Drăghici, directorul de PR al Borsec. „Bibiana Stanciulov, îmi pare bine”, i s‐a prezentat lui Ciucu. Apoi, fără să desprindă picioarele de podea, s‐a întors spre Drăghici. „Noi acasă bem apă Borsec din sticlă de sticlă”, i‐a spus, desenând cu mâna conturul unei sticle.

Cele două au cumpărat în 2001 o secţie dezafectată a unei fabrici din Topoloveni şi au repornit producţia de magiun, întâi pentru export şi apoi – de la mijlocul anului trecut – pentru piaţa internă. Scurtele dialoguri afabile sunt reflexul comerciantului care, la cât şi‐a plimbat produsul prin târguri, poate intra‐n vorbă cu oricine. Chiar şi cu familia regală, care ştia de zeci de ani magiunul din zonele doldora de pruni ale Topoloveniului. Când Principele Radu le‐a vizitat acolo primăvara trecută, Bibiana i‐a dat un coş plin cu borcane de magiun şi flori pentru Principesă. Un an mai târziu, au venit să culeagă roadele.

Sârguinţa cu care şi‐au vândut produsul în ultimii ani l‐au făcut să transceadă nişe sociale şi culturale şi să fie nelipsit atât de pe lista de cumpărături a pensionarilor, cât şi pe cea a tinerilor recent convertiţi la produse locale, cu personalitate şi conţinut neîntinat de chimicale.


Bibiana Stanciulov

Bibiana Stanciulov are 56 de ani. Şi-a înfiinţat propria firmă, Sonimpex, în 1993 şi crede că mai bine faci un singur produs, dar bun, decât multe şi proaste.

Născută la Turnu‐Severin, Bibiana a absolvit Sociologia în Bucureşti, a lucrat o perioadă în învăţământ şi, imediat după Revoluţie, s‐a angajat la radio. În 1993 şi‐a făcut propria firmă, Sonimpex Serv Com. Era văduvă – soţul ei murise când Diana avea opt ani – şi trebuia să se descurce. A trecut de la export de grâu la afaceri cu combustibil, dar nu i‐au mers, aşa că a început să facă distribuţie pentru mai multe fabrici de conserve din ţară – cele mai importante contracte fiind cu armata.

Acum vreo 10 ani a intermediat cumpărarea de pateu de la fabrica de conserve Valahia sa Topoloveni. Numai că pateul testat de ea nu a fost la fel cu cel primit de armată, care, expus la căldură, exploda. Bibiana spune că s‐a dus la patronul de atunci al fabricii şi, „cu toată vulgaritatea de muiere de care eram în stare”, i‐a spus că la prima ocazie îi va lua locul pe scaun.

Ocazia s‐a ivit în 2001, când a fost scoasă la licitaţie secţia de magiun, fructe şi legume deshidratate şi rachiuri a fabricii din Topoloveni. Fabrica se închisese în 2000, din cauza lipsei de comenzi şi a banilor din care să se plătească creditele; producţia fusese oprită, angajaţii trimişi în şomaj şi secţiile scoase la vânzare individual. Într‐un moment de impulsivitate, Bibiana a făcut un împrumut la bancă şi a cumpărat secţia de magiun cu 3,2 miliarde de lei vechi. Când a ajuns acolo – cineva a trebuit să sară poarta pentru că lacătul nu se putea descuia –, s‐a văzut stăpână peste o grămadă de fiare vechi. A plâns tot drumul spre Bucureşti, întrebându‐se ce‐i va spune Dianei. Când a ajuns acasă i‐a povestit încântată că au o fabrică minunată şi că totul va fi grozav.

Mai întâi a renunţat la producţia de rachiuri – „ce înseamnă rachiu pentru o muiere?”, spune Bibiana. „Înseamnă gardă pe cap, poliţie pe cap, beţivi pe cap şi nu puteai să faci concurenţă cu toţi care fac alcool din fel de fel de reziduuri. Eu aşa ceva nu fac.” Apoi a adus înapoi foştii angajaţi, în frunte cu Cecilia Găgeanu, cea care a elaborat reţeta de magiun. (Un importator austriac, care cumpărase magiun şi înainte de 2000, a condiţionat reluarea contractului de prezenţa lui Găgeanu). Apoi a urmat renovarea clădirilor, vechi din 1956, şi investiţii în retehnologizare, toate cu bani de la bancă.

Sediul firmei e la 90 de km de fabrică, în cartierul bucureştean Titan. Apartamentul e în aceeaşi scară cu cel al familiei, aşa că Bibiana şi Diana urcă cele două etaje spre muncă în fiecare dimineaţă pe la 9. Pe uşa biroului e lipit un calendar ortodox, pe pereţi sunt icoane şi diplome primite de firmă, iar într‐un colţ turuie mai mereu un televizor. Pe‐un şir de birouri sunt aşezate un calculator, o imprimantă, un fax şi un xerox. Bibiana vorbeşte zilnic la telefon cu magazinele, cu băncile, cu Găgeanu – ea are grijă să meargă totul ca uns în fabrică. Diana citeşte mailurile. E jurist, dar nu a profesat niciodată, alăturându‐se mamei imediat după absolvire. Astăzi se ocupă de comunicarea cu presa şi clienţii, merge la târguri şi are grijă ca tot ce ţine de marketing să funcţioneze cum vrea Bibiana.


Diana Stanciulov, 32 de ani, e jurist, dar nu a profesat niciodată. Din 2001, când mama ei a cumpărat fabrica din Topoloveni, este mâna sa dreaptă.

Magiunul nu e un produs exclusiv românesc. Ungurii au „szilvaíz”, de aceea în Ardeal magiunului i se mai zice „silvoiţă” sau „silvoiz”. (În Basarabia e „povârlă” sau „pogârlă”, iar în Bucovina, „liptar” şi „lictar”.) Peste tot în ţară, reţeta autentică presupune fierberea prunelor, fără adaos de zahăr sau orice altceva, până se transformă într‐o pastă în care dacă înfigi o linguriţă, stă dreaptă.

Zona Topoloveniului nu se remarcă printr‐un soi anume de prune, dar oferă un mediu prielnic pentru cultură: un relief de trecere între deal şi câmpie, cu expunere la soare, un sol potrivit şi suficiente precipitaţii. Istoria oficială a magiunului făcut la Topoloveni începe acum 100 de ani, când regiile Principatelor române au identificat ca o potenţială sursă de hrană pentru armată magiunul, făcut până atunci doar în gospodării.

Personaje-cheie în naşterea produsului comercial au fost Maximilian şi Nicolae Gheorghe Popovici, verii specialişti în silvicultură care au înfiinţat în 1893 Ocoalele Silvice la Topoloveni şi au creat în zonă o pepinieră de pruni, dar şi ministrul ţărănist al agriculturii, Ion Mihalache, născut aici. (La începutul secolului, Mihalache visa să‐l transforme într‐un sat model, cooperatist. În concepţia lui, progresul venea nu din industrializare, ci din agricultură, astfel că în anii ’20–’30 a înfiinţat peste 15 cooperative.)

Maximilian Popovici a început să fabrice magiun – de mere, dovleac, struguri şi prune – în patru cazane cu pereţi dubli de aramă, aduse din Franţa. Treptat, cultivatorii de prune s‐au asociat şi în 1914 s‐a înfiinţat o fabrică de magiun care a funcţionat şi în comunism ca o secţie a Întreprinderii de Prelucrarea şi Industrializarea Legumelor şi Fructelor. După Revoluţie, întreprinderea a luat numele de Valahia. Atât înainte de 1990, cât şi după, tot magiunul era exportat. Ieşea din ţară în butoaie din lemn de fag de 250 kg, nu la borcan, pentru că nu îndeplinea toate normele igienico‐sanitare cerute. Nici înainte de Revoluţie, nici după, contractele nu specificau ce fac clienţii cu produsul.

Topoloveniul e un oraş de 11.600 de locuitori, aflat la 20 de kilometri de Piteşti, dincolo de un pod semnalizat cu „pod rupt”. Oraşul nu se mândreşte cu prunii, ci cu viţa de vie, vinurile şi tradiţiile locale – „focul lui Sumedru”, dedicat patronului oraşului, Sfântul Dumitru. Deşi magiunul a adus Topoloveniul pe buzele unora care nu auziseră niciodată de zonă, produsul nu e un hit comercial local; localnicii îl fac în continuare acasă. Pentru ei ascensiunea lui nu e ceva spectaculos pentru că a fost dintotdeauna acolo.

Având doar 22 de angajaţi permanenţi – jumătate la Topoloveni şi jumătate la Bucureşti –, fabrica nu are un impact economic major asupra zonei. (Cei mai mari angajatori din zonă sunt două fabrici de confecţii, unde lucrează 680 de locuitori, o fabrică de subansamble pentru Dacia, una de produse din plastic şi o fabrică de conserve, dezvoltată pe scheletul celei din care s‐a desprins secţia cumpărată de Bibiana în 2001.)

Nu e niciun dubiu însă că magiunul familiei Stanciulov ajută la promovare. În 2008, a fost unul dintre motivele pentru care oraşul a primit diploma de „Destinaţie Europeană de Excelenţă” din partea Minsterului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ şi Turism. Nici site‐ul primăriei nu uită să‐l menţioneze, alături de vin şi oţet.

După retrocedările de terenuri din 1990, mulţi proprietari au renunţat la culturile de pruni. Deşi erau uşor şi ieftin de îngrijit, banii obţinuţi erau puţini, iar tentaţiile post‐decembriste – de la deschiderea unei afaceri, până la plecarea în Spania – au fost mai puternice. În ultimii ani însă, interesul a revenit, astfel că fiecare gospodar are cel puţin 10‐15 pruni în ogradă. Primarul Boţârcă are peste 1.500 – anul trecut au produs 40–50 de tone de prune, pe care le‐a vândut în piaţă şi la cele două fabrici din oraş. Despre Bibiana, Boţârcă spune că e o femeie „inimoasă”: „Lucrează pentru produsul ăsta ca pentru un copil. Cine l‐a gustat o dată, nu poate să‐l uite”.


Fabrica familiei Stanciulov e la marginea orăşelului, într‐o clădire cu termopane. Într‐o zi prietenoasă de luni de la sfârşitul lui februarie, uşile sunt larg deschise. E zi de umplere de borcane. Deşi producţia propriu‐zisă s‐a terminat în octombrie, magiunul se toarnă din butoaie de metal în funcţie de comenzi. Înăuntru e aburind de cald, iar aerul e impregnat cu miros de fiertură de prune. O mână de oameni în halate albe, cu măşti şi mănuşi, se mişcă ordonat în jurul unor cazane care pufăie şi a câtorva sute de borcane care zăngănesc strident.

Borcanele abia scăldate în apă caldă (pentru a fi sterilizate trebuie să aibă măcar 40 de grade Celsius) înaintează pe o bandă, împingându‐se unul pe altul spre un disc unde nişte pompe le umplu cu magiun şi le pun capace. De acolo ajung la nişte angajaţi care le pun într‐un coş metalic şi le duc către gura căscată a unei instalaţii din inox lucios, care poate pasteuriza 2.000 de borcane odată (sunt încălzite până aproape de 100 de grade Celsius ca să se asigure conservarea).

Atentă la tot ce se întâmplă e Găgeanu, directorul tehnic, o bondoacă vorbăreaţă şi cochetă. S‐a angajat în 1990 ca şef de laborator, iar din 1991 a preluat secţia de magiun, rachiuri şi deshidratate a fabricii mari. Cu Bibiana s‐a plăcut de când s‐au văzut prima oară, la Bucureşti; a fost clar de atunci că Bibiana nu are nevoie să vină la Topoloveni, pentru că ea va avea grijă ca totul să meargă strună, de la producţia efectivă şi păstrarea reţetei, până la primirea inspecţiilor lunare de la Garda de Mediu şi Direcţia Sanitară‐Veterinară. (Bibiana şi Diana vin foarte rar la fabrică, de două–trei ori pe an).


Cecilia Găgeanu, director tehnic, lucrează la fabrică din ’90. Ea deţine şi păzeşte cu sfinţenie reţeta magiunului de Topoloveni.

Găgeanu nu ştia mare lucru despre magiun când s‐a angajat, dar a citit tot ce se putea, a făcut încercări peste încercări şi a reuşit să‐l stăpânească. Pâna să vină ea, se foloseau mai multe soiuri de prune, dar nu ştie sigur dacă erau amestecate şi în ce proporţii. Fără zahăr şi fără conservanţi s‐a făcut dintotdeauna; cine spune că face magiun de prune şi adaugă zahăr, nu face magiun.

Magiunul nu e marmeladă şi nici gem. Marmelada se poate obţine dintr‐un singur fruct, dar cel mai adesea, e produsă din mai multe – şi anume din oile negre care rămân după sortarea fructelor arătoase pentru dulceţuri. Peste ele se pun generos zahăr şi pectină artificială, care gelifică. Zahăr se adaugă şi la gem şi dulceaţă, cu deosebirea că la primul fructele sunt pasate, iar la al doilea rămân întregi.

Tot testând şi combinând diferitele soiuri de prune, unele mai dulci, unele mai zemoase, unele mai parfumate, Găgeanu a ajuns în 2004 la combinaţia optimă, pe care o foloseşte şi acum. În afară de Niculina Sanda, mâna ei dreaptă, nimeni nu ştie reţeta. Angajaţii cunosc procesul de fabricaţie, dar nu şi proporţiile din fiecare soi.

Cam tot pe‐atunci a hotărât şi Bibiana să se axeze pe magiun, pe care a vrut să‐l vândă şi în România sub marca Scorillos. Borcanele de 800 de grame au stat pe piaţă doar o lună, în câteva buticuri din Bucureşti. Spune că l‐au retras rapid, pentru că nu erau pregătite să se înfigă într‐o campanie de promovare şi nici românii nu erau la fel de receptivi la astfel de produse.

Exportul le asigura un venit stabil – între 2001 şi 2008, întreaga producţie de magiun (160–200 de tone pe an) a fost trimisă în butoaie spre Germania şi Austria. Lucrând cu distribuitori, Bibiana şi Găgeanu nu ştiau exact ce se întâmpla mai departe cu magiunul, dar bănuiau că e folosit ca materie primă pentru gemuri sau dulceţuri. Bibiana a găsit într‐un magazin un borcan de gem de prune străin, cu eticheta firmei la care presupunea că ajunge magiunul; avea 200 de grame, adaos de zahăr şi acid citric şi costa 8 lei. Nu putea fi sigură că magiunul ei e acolo, dar a hotărât că sosise momentul şi contextul pentru o schimbare.

În 2008, Bibiana a investit 500.000 de euro în modernizarea fabricii, dintre care jumătate au fost fonduri europene nerambursabile, iar jumătate a trebuit să împrumute de la bancă. A obţinut aprobarea de a nu fierbe magiunul la vacuum, cum prevăd normele europene, ci în vase descoperite, cum prevede procesul tradiţional de fabricaţie. (Excepţia se aprobă dacă dovedeşti că normele afectează calitatea produsului tradiţional.)

Magiunul e unul dintre cele peste 2.500 de produse tradiţionale înregistrate în România, de la brânzeturi, la pâine şi cârnaţi de casă. „Produs tradiţional” înseamnă că trebuie să fie obţinut din materii prime tradiţionale (cum ar fi laptele de capră sau de bivoliţă) sau să aibă un mod de producţie tradiţional (cum ar fi conservarea în coajă de brad a brânzei) şi să nu conţină organisme modificate genetic, aditivi alimentari sau arome artificiale.

Magiunul de Topoloveni e însă singurul care deţine şi protecţia denumirii geografice (denumită oficial „indicaţie geografică protejată”). Adică firma Sonimpex este singura care poate produce „magiun natural de Topoloveni”, urmând întocmai reţeta, indicaţiile şi procesul descrise în caietul de sarcini. Diana şi Bibiana au aflat de avantajele protecţiei denumirii în 2008, la un seminar organizat de Oficiul Naţional al Produselor Tradiţionale şi Ecologice Româneşti. S‐au mobilizat şi au demonstrat rapid legătura dintre produs şi zona Topoloveni, au descris la sânge procesul de producţie (nu şi reţeta propriu‐zisă), au explicat de unde provin prunele şi ce calităţi trebuie să aibă şi au inventariat proprietăţile magiunului (culoare, miros, substanţe nutritive). Bibianei nu‐i place că în presă s‐a scris despre magiunul ei de parcă ar fi încă un produs românesc care a primit protecţie naţională, când e primul şi singurul. (Acum sunt în pregătire încă 11 dosare.)

Următorul pas ar fi obţinerea statutului şi la nivel european, ceea ce s‐ar putea întâmpla anul acesta. Magiunul de Topoloveni ar deveni astfel primul produs românesc cu indicaţie geografică protejată – categorie în care sunt acum peste 125 de produse, cele mai multe din Italia. Acestea au prioritate în acordurile comerciale încheiate între UE şi alte ţări şi pot accesa fonduri europene pentru promovare. (Tot anul trecut, Sonimpex a obţinut cod operator NATO, ceea ce înseamnă că pot furniza magiun trupelor. Nu au făcut asta încă.)


Angajaţii fabricii din Topoloveni mută magiunul din butoaiele de 250 kg în care a stat peste iarnă în cazane, pentru a-l pregăti de îmbuteliere.

Se presupune că prunul provine din Caucaz şi ar fi fost obţinut prin încrucişarea naturală a corcoduşului şi porumbarului, un arbust sălbatic cu fructe mici. Romanii au dus prunii şi în Galia, Belgia, Anglia şi Germania, iar în secolul al III‐lea s‐au făcut plantaţii întinse în Bosnia. În secolul al XVII–lea, prunii s‐au extins în toată Europa – ocazie cu care prunul a ajuns şi în Ţările Române.

Găgeanu spune că magiunul s‐a făcut dintotdeauna – cu siguranţă de când e ea în fabrică –numai cu prune româneşti, niciodată din import. Sonimpex foloseşte mai multe soiuri de prune, printre care Grasa românească (pentru aromă şi gust), Grasa ameliorată, Tuleul gras (pentru randament), Bistriţeana şi Brumăria (care dau culoarea brun închisă a magiunului şi sunt responsabile cu aroma puternică şi gustul dulce‐acrişor).

Identificarea livezilor care vor livra prune începe de la sfârşitul lui martie şi ţine până în mai, când înfloresc primii pruni. De cele mai multe ori, producătorii sunt cei care contactează fabrica, dar Bibiana şi Găgeanu discută constant cu primarii satelor, cu centrele de achiziţii, cu furnizori mai vechi şi chiar merg să vadă livezi. Le preferă pe cele ale producătorilor particulari, din zonele nepoluate, neindustrializate. Prunele vin nu numai din Argeş, ci şi din alte judeţe: Bistriţa Năsăud, Bacău, Galaţi, Constanţa, Arad, Dolj, Mehedinţi, Prahova, Buzău, Olt, Vaslui, Vâlcea.

Ilarie Isac, preşedintele Societăţii Naţionale a Pomicultorilor, spune că în ’90 România avea 280.000 de hectare cu livezi. Din acestea, 100.000 de hectare cu pruni – ceea ce ar fi plasat România pe locul al doilea în Europa, după Iugoslavia – şi 90.000 cu meri. Înainte de ’90 producţia de prune se ridica la 800‐900.000 de tone anual; acum, s‐a redus la jumătate. Exportul de prune proaspete însemna şi el vreo 10.000 de tone (în special Olanda şi Germania), pe când acum de‐abia atinge câteva sute de tone.

Prunul e în continuare cel mai plantat pom fructifer din ţară, în 70.000 de hectare de livezi – România e şi cel mai mare cultivator de pruni din UE. În Argeş, spune Isac, sunt cele mai multe livezi de pruni – aproximativ 17.000 de hectare. Calitatea prunelor a avut însă de suferit, pentru că noii împroprietăriţi de după ‘90 s‐au mulţumit să păstreze fructele pentru consum propriu şi nu au investit în modernizări, în îngrijirea pomilor sau în plantarea de soiuri noi. Acum majoritatea soiurilor de prune româneşti sunt bune doar pentru ţuică – printre produsele tradiţionale sunt nu mai puţin de 15 feluri de ţuică şi palincă din prune, zece din Argeş. Prin 15 iulie încep să sosească prunele la fabrica din Topoloveni, între 30 şi 80 de tone pe zi. În perioada asta sunt angajaţi muncitori sezonieri, iar zilele de muncă se întind şi până la 1 noaptea (sau chiar până a doua zi). Anul trecut au produs 200 de tone de magiun, cu patru‐cinci kilograme de prune la fiecare kilogram de magiun, ceea ce înseamnă că au consumat în total 1.000 de tone de prune proaspete.

Când ajung la fabrică, prunele sunt bine coapte, cu codiţă. Sunt spălate, li se scot sâmburii, trec într‐un opăritor şi apoi prin site care opresc codiţele şi sâmburii şi pasează pulpa. Pieliţa se păstrează, pentru că acolo se găsesc majoritatea substanţelor nutritive. Prunele fierb între 12 şi 14 ore, în cazane cu perete dublu, un fel de bain‐marie. Nişte palete de lemn se învârtesc în cazan pentru a ţine temperatura amestecului constantă. Rezultatul e o pastă zdravănă de un brun vineţiu, care miroase intens a prune şi are un gust dulceag‐acrişor.


Majoritatea proprietăţilor magiunului, pe care Bibiana şi Diana le repetă obsesiv prin târguri şi la negocierile cu magazine, au fost descoperite mai degrabă accidental, după ce familia a hotărât să‐l vândă în România. În aprilie 2009, înainte să‐l lanseze oficial pe piaţă, Bibiana a dus magiunul la analize la Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor (LAREX) şi la Institutul de Cercetări Alimentare (ICA). După ce s‐a convins că produsul nu are zahăr, profesorul Mencinicopschi de la ICA, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în nutriţie, a insistat să‐i mai facă nişte teste. „Eu nu ştiam ce fac”, spune Bibiana, pe care au surprins‐o descoperirile proprietăţilor nutritive. „Pe cuvântul meu de onoare. Nu ştiam decât că e bun la gust. Şi că era ceva din copilăria mea care mirosea al naibii de bine şi suna bine când bolbotea el acolo.”


Echipată bine, ca să facă faţă frigului de Dragobete, Diana Stanciulov îmbie un potenţial cumpărător să guste magiunul la un târg de la Muzeul Satului din Bucureşti.

Rezultatele analizelor aveau să devină esenţiale pentru promovarea produsului: conţine fibră alimentară 34 la sută (un produs cu 6 la sută e considerat bogat în fibre) şi antioxidanţi; poate fi consumat de diabetici; rezolvă constipaţia; 100 de grame asigură fierul pe o zi; conţine seleniu; poate fi consumat de oricine, de la bebeluşii de şase luni până la vârstnici.

Fibrele (mai ales pectina din prune) sunt bune pentru reglarea colesterolului şi împotriva constipaţiei. Seleniul ajută la dezvoltarea anticorpilor şi are efect antiîmbătrânire. Antioxidanţii apără organismul de radicalii liberi, molecule care cauzează boli arteriale şi unele tipuri de cancer.

Magiunul a debutat pe piaţa românească la începutul lui mai 2009. O perioadă proastă, de criză, plus că vara lumea preferă fructele proaspete. Totuşi, produsul a prins, fără însă să aibă în spate o strategie coerentă sau vreun plan de afaceri complicat. Bibiana şi Diana au mers din magazin mic în magazin mic, au trimis constant mesaje supermarketurilor, s‐au prezentat la orice eveniment unde puteau să arate produsul şi să îndemne oamenii să guste. Susţinerea lui Mencinicopschi a fost de asemenea importantă – Bibiana a apărut deseori împreună cu el la televizor, în special pe Antena 2 la „Trăieşte sănătos”.

Târgurile par să fi jucat rolul cel mai important; iarna asta magiunul a participat în fiecare weekend la cel puţin un târg. Înfofolite cu căciuli şi fulare, mama şi fiica stăteau lângă o piramidă de borcane şi‐i repetau fiecărui consumator: „Magiun natural de Topoloveni. Nu are zahăr şi nimic adăugat”. Le ajută şi fraţii Valentin şi Daniel Ghenciu, apropiaţi ai familiei încă de când erau mici, şi fiul uneia dintre angajatele de la Topoloveni.

Valentin are 25 de ani şi a intrat efectiv în afacere anul trecut. La târguri îi place să intre‐n vorbă cu copiii şi cu „ăştia tineri, care nu vin pentru magiun, vin să se plimbe”. Face glume, se leagă de fumătorii care se plâng că magiunul e prea scump, corectează arţăgos–glumeţ trecătorii care spun „uite gem” sau „vrei marmeladă?”. „Poftiţi, gustaţi, savuraţi şi apoi, dacă doriţi, cumpăraţi”, le răspunde el, convins că gustul e cea mai bună reclamă pe care şi‐o poate face un astfel de produs.

Un avantaj e deocamdată şi lipsa unei concurenţe puternice. Magiunul Râureni se produce la borcan din 2009, dar se găseşte deocamdată numai în supermarketurile Annabella din Vâlcea (proprietarul lor e directorul fabricii). Un alt competitor e magiunul Arovit, produs de Mib Prodcom din Cluj. Reprezentanţii companiei au refuzat să dea detalii despre produs, dar pe etichetă scrie că un borcan de 240 de grame se face din jumătate de kilogram de prune. La Topoloveni, aceeaşi cantitate de magiun se obţine din aproximativ un kilogram.

Conform datelor de la Ministerul Finanţelor şi Registrul Comerţului, cifra de afaceri a Sonimpexului în 2008 a fost de 12,5 milioane de lei, iar profitul de 94.500 de lei. Pentru 2009, conform estimărilor familiei, făcute înainte de definitivarea bilanţului contabil, cifra de afaceri a fost de 7,3 milioane de lei. Pentru 2010 se aşteaptă o creştere a cifrei de afaceri de 10 %.

Magiunul costă în jur de 10 lei (8 lei la târguri) şi se găseşte în aproape toate supermarketurile şi în peste 100 de magazine mici din ţară. La începutul anului au semnat cu Metro, Cora şi Carrefour. Recent, Departamentul pentru Comerţ Exterior din Ministerul Economiei a trimis mesaje ambasadelor şi consulatelor române prin care îndemna la promovarea produsului. Aurel Tănase, preşedintele patronatului Romconserv, spune că magiunul de Topoloveni va fi promovat într‐un program finanţat cu fonduri europene, care presupune organizarea de târguri, conferinţe şi degustări în Rusia, Ucraina, Norvegia şi Argentina.

Bibiana şi Diana încep să culeagă roadele muncii lor, dar nu intenţionează să se oprească aici. Cu utilajele noi, pot produce cam 400 de tone de magiun pe an, dublul producţiei de debut pe piaţa românească. Anul trecut au încercat să facă şi zacuscă, să vadă cum merge. Cele 10.000 de borcane s‐au vândut rapid, aşa că anul ăsta vor plusa. Vor face la fel cu pasta de tomate. În noiembrie, firma a primit o nouă finanţare pentru investiţii în cercetare şi lansarea a trei noi produse (pentru că Bibiana visează să facă şi dulceaţă).

Din primăvară, magiunul are şi o etichetă nouă, mov, motiv de noi emoţii, pentru că publicul abia se obişnuise cu cea iniţială, crem. O vor aplica pe borcane din aprilie, iar în magazine se va găsi după ce stocurile cu vechea etichetă se vor epuiza. Adică destul de curând, estimează Diana. Şi probabil are dreptate, pentru că vânzările magiunului lor de prune, pasta aia dulce‐acrişoară care a convins atât pensionarii cât şi mâncăcioşii urbani, merg straşnic.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #2

Primăvară, 2010

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *