Mitul fondator

Un eseu‑experiment despre cum am ajuns să fiu cine sunt.

Puterea adevărată se obţine în trei moduri: prin bani, prin violenţă şi prin capital simbolic. Banii au ieşit din calcul din prima. În societatea comunistă în care m‑am născut, cu banii te puteai şterge la fund. Părinţii mei n‑aveau nicio ştiinţă a antreprenoriatului. Tata ştia să repare tractoare. Mama ştia să fie învăţătoare. Eu ştiam să mă bat.

*

Pe la nouă ani, ne‑am mutat din satul Năneşti, de pe Siret, în Focşani, unde tata primise un apartament după câţiva ani de navetă. Îmi plăcea oraşul incredibil de mult, îmi plăceau blocurile, deşi în primul an am cărat apă cu găleata la etajul doi (la ţară aveam căldură şi apă centralizate). Eram mai înalt decât media, începusem să pun şi ceva carne pe mine, un avantaj pe care l‑am exploatat. M‑am bătut îndată ce am fost repartizat în clasa a III‑a H. Nu m‑am bătut din alienare. M‑am bătut ca să obţin putere şi respect. M‑am certat cu învăţătoarea ca să nu mai zică că‑s „de la ţară”. M‑am bătut la bloc ca să se ştie că nimeni nu se ia de mine şi de frate‑miu. Am luat nota 7 la purtare, pentru elevi‑problemă. Până prin clasa a şasea am tot dat pumni, până mi‑am furat‑o urât de tot. S‑au strâns odată vreo 20 de inşi, după ce la un moment dat îl bătusem foarte nasol pe unul dintre ei, şi mi‑au dat ceea ce se cheamă „omor”. Am plâns, am meditat, am făcut diferenţieri între lupta mea pentru o lume mai bună şi lupta lor meschină şi fără onoare. Cu puţin înainte să cadă Ceauşescu, am avut bunul simţ să mă retrag din lupta pentru dominaţia Școlii 10 de lângă Autogară. Am ieşit mai bine decât Ceaşcă. Nu poţi să le faci bine cu forţa.

*

După 1990 am început să lucrez la acumularea de putere simbolică. Cum spargi capete fără să ridici un deget? Sau măcar cum câştigi respect din vorbe? Cum obţii efectul cool dacă eşti un tip cu o moacă ultracomună, timid, fără bani de‑un viciu banal cum e fumatul de liceu, ca să nu mai zic de ţoale şi alte alea? Din nou, cu un soi de luciditate monstruoasă, infantilă, am început antrenamentul. Citit de‑a valma, făcut matematică în stil sălbatic, jucat baschet, un sport mai mişto decât fotbalul. Matematica îmi plăcea pentru că oferea recunoaştere imediată. La fel, cititul. La fel, baschetul. Aşa că am avut până la urmă un soi de aer cool, ieftin şi bun.

*

Le‑am făcut pe toate dintr‑un parvenitism straniu, am devenit pasionat de cultură cu un scop: ca să suplinesc neajunsuri de look, de bani, de statut social. Am ştiut dintr‑o dată, din adâncul viscerelor, că punkul şi grunge-ul sunt cele mai tari şi că restul sunt pentru loseri. Am ştiut că Malraux e foarte tare pentru că un terorist precum Chen din Condiţia umană se naşte rar în literatură. Cultura şi popcultura au devenit fronturi de bătaie imaginară, de combustie sub control pentru un băiat de provincie. Am descoperit pe propria piele învăţăturile bunicilor de la Rolling Stones: „Ce altceva poate face un băiat fără bani decât să cânte într‑o trupă de rock’n’roll? În Londra adormită nu e loc de luptători de stradă”. Cum n‑aveam voce, iar Focşaniul era mult mai adormit decât Londra, m‑am apucat de scris.

*

Prin ’95, am făcut foamea toţi patru – eu, frate‑miu şi părinţii mei –, dar ne‑am luat televizor şi ne‑am pus cablu. Pe atunci, cu buletinul puteai să iei cel mult o amendă, banii se strângeau foarte greu. Dar am strâns pentru TV. Aşa că a mai venit o tranşă de popcultură cu MTV şi restul. Aveam şi un casetofon şi o colecţie mică dar puternică de casete. Aveam coşmaruri că mi se agăţa caseta cu Ten‑ul ălora de la Pearl Jam. Am înghiţit tot, fără probleme, am început să devin polemic în alegeri, am început să ştiu clar ce nu vreau să fac pe lumea asta. În credinţele mele au avut influenţă imensă cărţile, filmele, muzica şi oamenii tari pe care i‑am întâlnit. Dar astea‑s bune pentru memorii, n‑am chef de ele şi, mai ales, n‑am chef de fraze care încep cu „l‑am descoperit pe X‑ulescu la…”. Cultura trebuia asumată, nu citată şi recitată toată ziua. Sunt un băiat de la ţară şi un rock’n’roller în sufletul meu, descurcaţi‑vă.

*

Ambiţia de ţărănuş urbanizat mi‑a produs probabil şi o baricadă naturală antidepresivă. Practic, fac parte din prima generaţie depresivă a ţării – când mă uit în jur văd numai victime pe Xanax şi Zoloft. Eu nu pot. Nici măcar nu am putut lucra la o figură onorabil‑depresivă pentru ocazii speciale. Îmi fac mai mereu lecţiile, mi‑e frică să nu dau chix total şi să fiu nevoit să mă car din Bucureşti – vreau să plec din oraşul ăsta pentru că vreau eu, nu pentru că n‑am ce mânca. Aia ar fi depresie. Dar cât timp sunt bani de casă, masă şi ceva de fumat şi băut, sunt OK. Am o grilă de valori turbo‑burgheză, cu nuanţe western (poate nu ştiţi cât western putea să bage Ceauşescu în noi pe vremea aia).

*

Am ajuns în 1996 într‑un Bucureşti îngenunchiat la propriu. Constantinescu şi CDR tocmai câştigaseră alegerile. S‑au strâns în Piaţa Universităţii progresiştii anticomunişti, au aprins lumânări, au spus Tatăl nostru. Eram şi eu un progresist, aveam 19 ani, fusese primul meu vot. Credeam în valorile intelectualilor cât de cât mai cool decât Păunescu, Iliescu sau Vadim. Dar de la lumânări şi Tatăl nostru mi s‑a tăiat. Mi‑am văzut de ale mele: post-structuralisme, cărţi la modă, cărţi deloc la modă. Mi‑a luat ceva timp să mă aşez în faţa oglinzii şi să‑mi spun că n‑am nimic de‑a face nici cu luptătorii anticomunişti, nici cu gargara pieţei libere, nici cu visul Vestic (mi s‑a părut mereu de prost gust să ameninţi cu plecarea), nici cu capitalism sclipicios de tip multinaţională, nici cu intratul în UE care nu se mai termină.

*

Îmi amintesc că m‑am dus în anul întâi la bibliotecă la un coleg pe care îl ştiam mai bine şi i‑am zis: Hai că mergem să bem, vii? Mi‑a răspuns: Nu pot acum, lucrez. Hai să mori tu? Lucrezi? Citeşti, scrii, asumă‑ţi că faci asta, dar nu‑mi spune că lucrezi. Am un dispreţ amical pentru ăştia din umanioare care se văd eroi ai muncii. Am nevoie de oameni care citesc sau gândesc aşa cum dau o bere pe gât. Nu cunosc prea mulţi scriitori, am doar câţiva prieteni în mediul cultural pe care îi iubesc. Nu e de mirare că până la urmă a trebuit să fac pe jurnalistul şi să câştig nişte bani ca să mă pot juca de‑a intelectualii pe aici. Şi m‑am distrat de minune. Convins că am dreptate, m‑am aruncat la gâtul unor monştri sacri. Culmea, teribilismele de adolescent întârziat nu mi se par aiurea nici acum. Ei s‑au enervat şi au greşit. Asta mi‑a conturat şi mai clar o cale şi o identitate. Graţie lor ştiu măcar ce nu vreau să fiu. Am criticat establishmentul cultural şi din alte motive decât cele estetice – erau ideologii diferite care ne despărţeau, lumi viitoare diferite. Credinţele mele au fost complet nepopulare acum cinci ani. Dacă ziceai „Marx”, le stricai ziua multora. Acum mi‑e teamă că stânga culturală o să devină o modă tiranică.

*

Am dat doar contexte şi câteva psihologizări. Cum îmi place. Scriu cu drag despre monden, politică, economie, film, muzică pentru că cred în forţa de modă veche a accesului minimal în orice zonă a cunoaşterii. La ce altceva e bun netul, dacă nu la asta? Cultul „specialistului” e o tâmpenie care n‑are legătură cu spaţiul public. Specialistul e bun la locul de muncă, opt ore. Ne mai rămân opt ore, în afară de somn. Ce facem cu ele? Acolo e teritoriul meu. Oamenii mă interesează în timpul lor liber. Am vrut dintotdeauna să fiu un pop‑filozof, la asta lucrez. Folosesc mijloace retorice dure sau facile ca să mă bag în seamă. Dacă cu astea nu‑mi iese revoluţionarea capitalului simbolic, mă întorc sau la bătaie, sau la Focşani.


Costi Rogozanu e jurnalist, membru criticatac.ro și toate cele de mai sus.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #5

Metamorfoză
Primăvară, 2011

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *