Mâncarea, un liant în comunitate

O româncă din Germania organizează mese comunitare și experiențe culinare care aduc oameni din diferite culturi împreună la aceeași masă.

Viviana Blihoghe a fost genul ăla de student care și-a dorit să lucreze în diplomație, așa că a bifat orice proces părea s-o aducă mai aproape: o facultate de Relații Internaționale și Studii Europene, un masterat pe Analiza și Soluționarea Conflictelor, un internship la Institutul de Diplomație Culturală în Berlin. A vizitat Bosnia și Herzegovina în excursii de studiu, a mâncat Balcanii pe pâine și a locuit în Slovenia un an cu bursă Erasmus, dar s-a întors unde a simțit că-i loc de mai multe oportunități – Berlin.

După ce a înființat un ONG pe facilitare educațională care nu prea a funcționat, s-a angajat colector de credite la o Instituție Financiară Non-Bancară. Părea departe de visul din facultate și îi era greu să înainteze în orice direcție. După multe conversații cu vocile din capul ei care îi spuneau să se potolească cu experimentele, și-a creat un blog culinar care a ajutat-o să facă tot ce n-a reușit diplomația: să strângă oameni din diverse culturi în jurul aceleiași mese.


Blogul culinar nu a venit de nicăieri. Am gătit de mică, I was at my happiest gătind pentru mine sau pentru prieteni. De la rețete simple, food reviews și food travels, am început să învăț cam tot ce se putea: tehnici noi, rețete mai puțin cunoscute, cum să folosesc un DSLR și să fotografiez, cum să fac un website. Deși non-sustenabil din punct de vedere financiar, blogul a devenit obiectivul meu principal. Mi-a dat un scop.

La trei luni de la încetarea jobului la IFN, am prins un proiect ca facilitator social pentru comunitatea romă din Eberswalde, un orășel de lângă Berlin. Era și nu era un job legat de ceea ce studiasem, așa că l-am luat ca pe o provocare. Practic, aveau nevoie de un vorbitor de limba română care să identifice și să asculte comunitatea romă, să transmită informația din punctul A în punctul B în vederea rezolvării obstacolelor pe care le-ar putea întâmpina. 

Am realizat că cea mai rapidă și eficientă metodă de a aduna pe toată lumea e în jurul mesei, la făcut o sarma, o zacuscă sau gogoși. Ne adunam și petreceam câteva ore împreună, vorbind și gătind. Faptul că aveam blogul culinar de un an și fusesem publicată în Cărticica Practică în iulie 2018 (acum revista Practic), mi-a dat „autoritatea” de a organiza cât mai multe workshopuri cu mâncare – fie că făceam gem și zacuscă doar pentru noi, fie că sărbătoream împreună Eid (sărbătoarea musulmană de la terminarea Ramadanului) cu gogoși sau găteam sarmale pentru Noaptea Tinerilor.

Așa am reușit să folosim timpul petrecut împreună și pentru a traduce anumite documente oficiale sau pentru a clarifica anumite proceduri. Vorba s-a răspândit și într-una din vizitele sale oficiale, Stefan Zierke, unul din deputații nemți, ni s-a alăturat pentru un ratatouille făcut la ceaun, absolut demențial!

Stefan Zierke pregătind ratatouille.

Nu am mai reușit să prelungim proiectul din ianuarie 2019 pentru că municipalitatea nu a mai vrut (pe motiv că nemții se simt marginalizați cu atâtea proiecte de integrare pentru comunitatea romă și refugiați), așa că am scos mâncarea în stradă și am început street food cu gogoși, dintr-alea pufoase și moi, cu cartofi. Am făcut și simple cu zahăr pudră, și cu un sos de smântână, usturoi și chives. Am mai scos și gogoșele micuțe cu sos de mere și vodkă, pentru cei care țin la siluetă, dar pe care îi încurajăm la indulgență.

În paralel cu activitatea de la fundația comunitară, mai fac și private food workshops acasă, unde învăț turiști să facă pretzels. Acestea sunt mai formale. Te așteaptă castronul și cântarul pe masă ca să înveți cum să faci covrigi. Nu sunt grupuri mai mari de patru-șase persoane, în general familii sau cupluri curioase să afle de unde au venit pretzels și cum se mănâncă în stil berlinez. Unde mai pui că merg de minune lângă o bere și un schimb de experiență culturală.

Au fost multe tehnici pe care a trebuit să le învăt și să le adaptez la ce am aici. Un exemplu simplu ar fi castraveții murați sau murăturile în general. Nemții murează castraveții cu oțet și mult zahăr și sunt foarte dulci pentru gustul meu. Unde mai pui ca strică și toată salată boeuf. Așa că încerc să vânez ce castraveți mici reușesc să prind pe la magazinele turcești la început de toamnă și să pun deoparte cât pot. Am descoperit mămăliga cu buttermilk pe stil ciobănesc și acum e pat pentru orice servesc când am invitați sau pentru catering: ceapă umplută cu brânză de oaie pe pat de mămăligă, morcovi cu chimen pe pat de mămăligă, sarmale pe pat de mămăligă.

În tot procesul ăsta am avut așa un soi de romanian awakening și mi-am dat seama că mâncarea noastră romanească – grasă și greoaie și doar cu sare și piper –  e chiar super bună și poate fi cool pusă într-un concept tradițional, dar nu heavy etnic. Cum este mămăliga, un fel de mâncare atât de subapreciat, dar hrănitor și foarte ușor de preparat. My to go meal e mămăligă bowl, făcută cu buttermilk sau iaurt și puțin unt, peste care adaug ceva legume trase la tigaie ori făcute la cuptor, ori un ou, ori kale și ciuperci, ori niște fasole rapidă cu germeni de broccoli, neapărat lângă niște murături sau kimchi, pentru un plus de probiotice. Sau mămăligă lângă orice tocană de legume. Sau un fel de quiche cu crustă de mămăligă, brânză de capră și ardei copți. Cum să nu fie hrănitoare o astfel de masă?

Receptivitatea străinilor față de mâncarea românească depinde de context și de ce gusturi au dezvoltat ca și cultură. Spre exemplu, anumite culturi preferă mâncarea ușor dulceagă, în care nu este pusă prea multă acreală, și atunci nu le poți împinge o strachină de borș în față. Vor fi confuzi pentru că borșul nostru nu e roz, de la sfeclă. Vor crede că castraveții noștri murați sunt foarte acri și usturoiați, când ei nu sunt decât minunați. Sunt puțini confuzi când trebuie să își aducă aminte dacă se întinde ceapa sau pâinea în sare când se mănâncă lângă ciorba de fasole. Contextul este iar important. Am observat  străinii care veneau la Prăvălie alături de prietenii lor români, erau mult mai receptivi și se îndrăgosteau pe loc de salata de vinete. Dar dacă aduc o bucată de slănină făcută la cuptor pe pâine albă și cu ceva ceapă out of nowhere, atunci se uită la mine ca la o piază rea. 

Nici nu mai spun de gelatinoasele, frumoasele și delicioasele gheare de pui. Sau gâturi de pui. Sau coadă de vacă. Sau măduva din oasele unui pui de la țară. Urechi de porc în tobă. Chișcă? Șorici? Tot ce e mai bun îmi aduce multe priviri îndoielnice de genul „Voi ce naiba mâncați în România?”.

Mi-am pus în plan să vin în 2020 o perioadă în țară să învăț și să mă inspir mai mult din mâncarea românească, din tehnicile alea vechi și de mult uitate. Cred că e mult loc de jucat, așa că vreau să vin cu idei cât mai creative. Gen cum faci pâine din turtițe din must de struguri. Sau ochiuri cu pesto de leuștean (nu se găsește leuștean în Berlin). Sau cordial de urzici (nici pe astea nu le-am găsit). Gen socată, dar cu urzici. Urzicată? Să le aduc în Berlin și să mă joc cu ele la cine tematice sau chiar comenzi micuțe de catering.


Acest text a apărut inițial în Omnivor, newsletterul al DoR despre relația noastră cu mâncarea. Abonează-te mai jos ca să-l primești de două ori pe lună.

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună. Susține-ne munca.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *