Let’s Do It, Romania!

Cum a făcut curățenie prima ediție Let’s Do It, Romania!, cea mai mare acţiune civică din ultimii 20 de ani.

Acum doi ani, Rainer Nõlvak, un antreprenor estonian stabilit în Florida, s-a întors în ţara natală ca să organizeze o curăţenie generală. Acţiunea urma să se desfăşoare într-o singură zi, să scape Estonia de gunoaiele aruncate în locuri nepermise şi să se numească Teeme ära 2008 (Let’s Do It 2008).

Împreună cu nişte prieteni, a adunat o echipă de profesionişti din comunicare, IT şi alte domenii, s-au pus pe treabă şi, pe 3 mai 2008, 50.000 de voluntari au strâns 10.000 de tone de gunoi. Clipul cu povestea proiectului s-a împrăştiat pe internet şi modelul a fost aplicat în acelaşi an de Letonia (care anul ăsta a organizat a treia ediţie), în 2009 de Lituania şi în 2010 de Slovenia (unde s-au strâns cei mai mulţi voluntari, peste 260.000) şi Portugalia (unde, deşi a plouat, au ieşit la curăţenie 100.000 de oameni).

În iulie 2009, clipul a ajuns şi la Liana Buzea, preşedintele EcoAssist, o mică asociaţie de mediu. Entuziasmată, dar neîndrăznind să creadă că ar fi posibil şi aici, l-a trimis colegilor şi le-a scris celor din Estonia, să afle cum au reuşit. La începutul lui septembrie, ea şi Anamaria Hâncu (Ana), PR la EcoAssist, au început să lucreze la ce visau să devină, păstrând brandul internaţional, Let’s Do It, Romania!. Au cumpărat domeniul de net şi într-o seară, la un Springtime şi apoi pe Skype, au compus comunicatul de presă care anunţa iniţiativa, menită să unească societatea civilă (o masă difuză şi greu definibilă în România) pentru o cauză comună. L-au trimis pe 17 septembrie 2009.

La început, nimeni nu a crezut că e posibil. Pe de o parte, proiectul părea imens – nu doar pentru că România e mai mare decât toate celelalte ţări organizatoare. Mai erau şi infrastructura de salubritate slabă, lenea autorităţilor, convingerea românilor că n-au de ce să strângă după alţii sau după sine. Iar Liana şi asociaţia ei erau nişte jucători modeşti în piaţa evenimentelor de mediu, fără mari şanse să cucerească media şi să mobilizeze mii de oameni. Sute de mii de oameni.

Liana Buzea, din conducerea LDIR
Liana Buzea, conducere

Liana nu era un Dragoş Bucurenci. Era o ecologistă de 27 de ani (a împlinit 28 în octombrie) fără prezenţa sau popularitatea necesară s-o transforme în imaginea-locomotivă a proiectului. Nu era nici un Rainer Nõlvak. Nu avea experienţa sau siguranţa financiară care să-i permită să-şi asume un astfel de proiect. Era o absolventă de ASE care a introdus colectarea selectivă în facultate şi care, în 2007, după câteva joburi mici şi deloc mulţumitoare (ultimul ei salariu a fost de 423 de lei), şi-a făcut propriul ONG. Spune că EcoAssist nu i-a adus deocamdată niciun venit şi că, dacă n-ar fi mama ei, cu care locuieşte, nu s-ar descurca. Cea mai mare acţiune a EcoAssist a strâns 400 de voluntari în opt weekenduri. Let’s Do It, Romania! trebuia să strângă minim 200.000 de oameni într-o zi. Proiectul părea un salt în gol şi Liana, un erou improbabil.

La scurt timp după publicarea comunicatului, Liana a încercat să coopteze cunoscuţi şi s-a lovit de primele refuzuri. A prezentat proiectul şi în Coaliţia ONG-urilor de mediu, unde a fost primită cu miştouri, „eşti copilă” sau „nu merge doar aşa”. Unele ONG-uri au refuzat să i se alăture, motivând că în România trebuie să se facă prevenţie, nu curăţare, iar LDIR tratează consecinţa, nu cauza.

Pe la începutul lui octombrie 2009, cei peste 15 oameni dornici să se implice în organizare s-au reunit pentru prima oară. Aveau între 20 şi 50 de ani şi nu ştiau mare lucru despre proiect în afară de faptul că se va întâmpla. A fost o perioadă de haos şi căutări, în care se întâlneau pe unde apucau (o mansardă, o ceainărie). Încet-încet, numărul celor implicaţi a ajuns la 60, dar discuţiile au continuat pe direcţii generale, într-un preludiu lălăit până la începutul lui 2010.

„Era foarte mult flower-power”, spune Ştefan Buciuc, un tip la 31 de ani cu constituţie de baschetbalist, care lucrează într-o bancă şi căuta o cauză în care să se implice. „Dar aveau voinţă să facă ceva. Şi până la urmă chestia asta poate să doboare munţii.”

Ștefan Buciuc, finanţare LDIR 2010
Ștefan Buciuc, finanţare

Dacă Ştefan, care a preluat finanţele, a fost singur la început pe felia lui, la comunicare se formase deja o echipă. După ce coordonatorul iniţial, directorul unei mici agenţii de publicitate, a anunţat că proiectul nu e o prioritate, rolul a fost preluat de Ana (care, pe lângă voluntariatul la EcoAssist, lucra ca assistant manager la o firmă de utilaje eco pentru uscarea lemnului şi rumeguşului) şi Anca Baniţă, o bloggeriţă expansivă de 23 ani care era junior project manager la agenţia de publicitate Headvertising (a plecat la scurt timp după implicarea în LDIR).

Prin decembrie, Liana s-a apucat să adapteze la România ghidul proiectului estonian, iar în ianuarie, cinci oameni din echipă au fost în Estonia la o întâlnire a ţărilor organizatoare de Let’s Do It. S-au întors cu informaţii legate de logistică şi cu convingerea că nu va fi uşor, dar nici imposibil.

Obişnuită cu stilul de lucru de la EcoAssist, Lianei i-a fost greu să împartă responsabilitatea şi deciziile cu atâţia oameni. „La un moment dat aveam o atitudine de genul: «De ce trebuie să fie atâţia oameni? Că eu ştiu ce am de făcut.»” Chiar dacă ea era iniţiatoarea proiectului, nu i s-a acordat rolul de lider. Soluţia a fost un board decizional format din coordonatorii fiecărei echipe, secondat de o echipă de conducere. „Poate dacă ar fi fost vorba de altcineva”, mi-a spus Anca într-o zi, „nu ştiu ce om cu rezonanţă, la 40 de ani, cu super-experienţă, problema asta era de la sine rezolvată, pentru că toată lumea-i accepta autoritatea. E mereu conflictul ăsta: că e proiectul tuturor, dar că totuşi era bună o imagine”.

Echipele de lucru s-au conturat de prin ianuarie, dar pentru că oamenii erau mai mereu alţii şi unii respingeau orice formă mai strictă de organizare, abia prin martie a început să funcţioneze o structură închegată. Echipa naţională s-a împărţit în şapte echipe de lucru: conducere, logistică (furnizarea materialelor, găsirea, strângerea şi ridicarea gunoaielor), finanţare (atragerea de sponsori şi gestiunea fondurilor), comunicare, coordonare voluntari (găsirea şi motivarea organizatorilor din Bucureşti şi din judeţe) şi IT (crearea şi întreţinerea site-ului şi a intranetului), plus o celulă de criză (care a dispărut rapid). Sub acestea veneau echipele regionale. România a fost împărţită în cele opt regiuni de dezvoltare, fiecare cu cel puţin trei coordonatori (conducere, logistică şi voluntari), apoi echipe judeţene şi, ideal, locale.

Iniţial, aleseseră 18 septembrie pentru ziua de curăţenie, dar până la urmă au fixat-o în următoarea sâmbătă, 25 (era mai aproape de 23, Ziua Mondială a Curăţeniei). Pe 25 martie 2010 au ţinut conferinţa oficială de lansare şi au semnat un parteneriat cu Ministerul Mediului. În acea perioadă s-au parteneriat şi cu Ministerul Educaţiei, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, Apele Române, Jandarmeria şi Ministerul Turismului. Se intra astfel în drum drept spre Ziua Z. Trecuseră şase luni. Mai erau încă pe-atâtea.

Ziua Z – 6 luni

Echipa naţională a hotărât să se strângă gunoaie numai din afara localităţilor, pentru ca voluntarii să nu facă treaba primăriilor. Un pas esenţial era cartarea: căutarea mormanelor de gunoi din natură (minim doi saci de rafie sau 10 găleţi de gunoi), fotografierea lor, estimarea cantităţii, notarea coordonatelor geografice şi încărcarea datelor într-o hartă online a deşeurilor. Cu ajutorul unei echipe de absolvenţi de Geografie au stabilit trasee de-a lungul drumurilor naţionale, judeţene şi locale. Cartarea necesita, ideal, o maşină, trei – patru oameni, harta traseului şi un GPS. Cei fără GPS puteau nota puncte de reper (o benzinărie, un grup de case etc.).

Cartarea trebuia să înceapă în martie şi să se încheie în august, dar iarna lungă a decalat startul în aprilie.

Începând din martie, responsabil cu logistica a fost Mihai Dragotă, un finanţist de 30 de ani care merge cu bicicleta şi care va pleca la studii în străinătate la sfârşitul anului. A aflat de proiect din newsletterul EcoAssist şi a ales logistica în detrimentul strângerii de fonduri pentru că-l atrăgea punerea ţării la cale şi voia să înveţe lucruri noi. Echipa lui de trei – patru oameni a trebuit să se ocupe de organizarea cartării, trimiterea sacilor şi mănuşilor în judeţe, identificarea şi convingerea firmelor de salubritate şi reciclare să se implice pro bono (puteau valorifica deşeurile adunate).

Mihai Dragotă, logistică LDIR 2010
Mihai Dragotă, logistică

La sfârşitul lui mai, echipa a primit un sediu de la o asociaţie care colectează deşeuri din echipamente electrice şi electronice (DEEE): un apartament de trei camere la etajul nouă al unui bloc aproape de Piaţa Unirii. Erau acum în echipă cam toţi cei care au rezistat până la final. Îi aduseseră acolo provocarea de a duce la bun sfârşit un proiect enorm, dar şi dorinţa de a pune o bulină roşie lângă multele negre pe care le tot ia România. „Dacă Let’s Do It iese,” mi-a spus Anca într-o zi, „o să fie poate o mică speranţă undeva în mintea românului că, incredibil, ne-am mobilizat pentru ceva.”

Ca să reuşească, proiectul avea nevoie de ajutorul autorităţilor locale, nu numai la pregătirea şi desfăşurarea zilei de curăţenie, ci şi după, la militarea pentru legi mai drastice, amenzi şi găsirea de soluţii pentru o ţară mai curată. Liana a trimis mailuri prefecturilor şi consiliilor judeţene din ţară. Membrii echipei naţionale au mers, pe cât posibil, la întâlniri în reşedinţele de judeţe. Era şi o bună modalitate de a găsi noi coordonatori şi de a se apropia de cei actuali. Scopul era ca echipele din judeţe să colaboreze cu instituţiile de mediu locale, să afle unde sunt gunoaie, care ar fi soluţiile ideale de ridicare. şi să semneze convenţii cu primăriile, prin care acestea se angajau să facă puncte de informare şi înregistrare în localităţile mici, să aducă minimum 30 de voluntari, să ajute la transportul deşeurilor, să depoziteze materialele de lucru.

Pornind prin ţară la peţit autorităţi, au dat şi de judeţe blocate de conflictul dintre prefectură şi consiliul judeţean. Momentele astea îi mai făceau să exclame naiv: „Mă, dar peste tot în ţara asta e la fel? Două culori politice care se bat cap în cap? Când ei ar trebui să lucreze împreună pentru binele cetăţeanului?”.

Pe 5 iunie au organizat o curăţenie pilot, în Argeş. Mircea Preduţ, coordonatorul zonei de sud şi membru al conducerii, abia făcuse faţă. Mircea are 27 de ani, e pompier şi înveselitor al echipei. N-a fost dintotdeauna „verde”. „Făceam parte din categoria oamenilor nesimţiţi”, mi-a spus el, „până a început nevastă-mea să mă tragă de mânecă: «Aruncă şi tu la coş, aruncă hârtie la hârtie, plastic la plastic». Aş vrea să văd mai mulţi oameni care să facă treaba asta. Să-i tragă pe alţii de mânecă, cum m-a tras pe mine nevastă-mea”.

La curăţenia pilot s-au implicat 25 de localităţi şi 2.500 de voluntari, majoritatea adunaţi de primării. Deşi Mircea îşi încărcase cele trei mobile de cu seară, până la 16:00 consumase toate bateriile. Planul iniţial fusese să se facă colectare selectivă, dar nu se întâmplase aşa. „N-am avut colectare selectivă”, a spus Liana când s-au întâlnit să discute pilotul. Era supărată pe Mihai, coordonatorul pe logistică. „În ultima clipă am avut saci şi mănuşi. Asta e atribuţia logisticii. Noi ar trebui să avem mai mulţi colectori şi reciclatori decât salubrişti. Noi acum ne promovăm ca gunoieri. Trebuie un pic mai mult.”

Lipsa reciclatorilor n-a fost singura problemă. Nu s-au semnat procese verbale cu primăriile pentru sacii şi mănuşile primite de la o companie locală şi, în ziua de curăţenie, o parte dispăruseră. Agenţii de salubritate n-au ştiut locul de depozitare a sacilor. Majoritatea primăriilor au scos oamenii la curăţenie de la 07:30 şi nu de la 09:00, cum era stabilit, prinzându-i pe organizatori nepregătiţi. Un reciclator cu care nu exista nicio înţelegere luase de capul lui PET-uri.

Din iunie, coordonatorii de echipe s-au întâlnit în fiecare luni. Se strângeau de pe la 06:30 şi erau cel puţin opt, cel mult 13. Învăţaseră de la nişte traineri de comunicare internă că la şedinţe e nevoie de un pacer care stabileşte timpul acordat fiecărui subiect, un time-keeper, un moderator, un decision driver care forţează concluzii, termene şi responsabili. Totuşi, cele mai multe şedinţe erau haotice, cu idei lovindu-se de toţi pereţii, ca în final să se decidă că trebuie luată o decizie.

O parte veneau direct de la muncă. Când nu le ajungeau scaunele (mai mereu), stăteau pe parchet sau pe birouri şi dulapuri. Fetele purtau insigne (făcute pro bono de un site de cadouri), cercei sau broşe cu LDIR (primite cadou de la o artistă). Beau apă din pahare de plastic pe care apoi le îngrămădeau în chiuvetă, la spălat. Mâncau numai dacă aducea cineva ceva (napolitane de casă, caise, mere). O „pauză de masă/ţuică/pipi” trecută în lista de activităţi din Ziua Z îi făcea să râdă în hohote, mai mult de oboseală. Abia discutau despre altceva în afară de LDIR, ca o plăcere vinovată. Erau seri în care, deşi afară era lumină până târziu, jaluzelele verticale de-un portocaliu pal rămâneau închise, iar ei discutau într-o penumbră care le făcea chipurile maro până când careva se ridica să aprindă în sfârşit lumina. Seri în care, după 09:00, majoritatea începeau să bată discret din picioare, să schimbe zâmbete încercănate, să butoneze mobilele şi să lase capetele pe spate a abandon. Seri în care erau epuizaţi înaintea ordinii de zi. Plecau la timp ca să mai prindă autobuzul sau metroul şi, în drum spre ele, vorbeau tot despre proiect.

Ziua Z – 3 luni

Ştefan, coordonatorul echipei de finanţare, şi-a strâns până la urmă opt – nouă oameni. Cei trei pe care a contat până în ultimul moment erau studenţi care au învăţat de la zero procesul de curtare a companiilor. Ştefan a creat aproape de la zero o bază de date cu contacte din domeniu. La început nu au cerut bani, ci doar bunuri şi servicii. N-a funcţionat, aşa că au deschis un cont şi au creat pachete de sponsorizare. Pentru restul ţării au făcut un sistem de fundraising prin care fondurile atrase de un judeţ intrau în contul LDIR, pentru ca apoi să fie redirecţionate către judeţul care le-a obţinut.

Au compus cu greu un buget (toate companiile îl cereau), fără să afle prea clar de la celelalte echipe de ce au nevoie şi în ce cantităţi. Şi-au stabilit ca ţintă suma de 1.100.000 de euro, care ar fi inclus salarii pentru voluntari, materiale de lucru, telefoane, transport, eventuale costuri cu salubriştii, promovare. Ştiau că e o sumă imposibil de atins; prin iunie ignorau deja graficul care arăta cât voiau şi cât obţinuseră. Atunci a venit şi prima sponsorizare mai consistentă, 2.500 de euro,  cu care au plătit drumurile în judeţe şi spoturile TV. O firmă de telefonie le-a dat cartele. Mulţi le-au oferit voluntari.

Nu au prins cele mai fericite momente în care să ceară bani. Pe de-o parte, era criză. Era şi mijlocul anului şi majoritatea bugetelor fuseseră planificate de mult. Apoi, aveau un proiect mare, cu potenţial, dar cvasinecunoscut, cu buzz în principal pe bloguri şi pe Facebook. Era un cerc vicios: echipa de comunicare nu avea bani pentru promovare convenţională, iar echipa de finanţare nu primea bani pentru că mesajul nu ajunsese la suficienţi oameni.

O provocare a fost şi găsirea oamenilor pentru organizare – şi păstrarea lor –, atât în Bucureşti, cât şi în judeţe. Uneori soluţia cea mai la îndemână a fost să-şi ia ei mai multe sarcini ca să compenseze pentru cei care nu se ţineau de treabă. Au fost zeci de întâlniri şi introduceri în proiect, ca apoi să constate că tot nu aveau oameni. Studenţii nu prea luau lucrurile în serios, cei angajaţi nu voiau să le acorde prea mult timp. Unii renunţau când vedeau cât e de lucru. Alţii, cum o dădeau în bară. O coordonatoare a renunţat spunând că nu e obişnuită să lucreze cu echipe care nu-şi respectă deadline-urile.

„Pretextul principal când ceva nu merge sau suntem acuzaţi de ceva”, mi-a spus Anca despre asta, „e că până la urmă e timpul nostru şi nu poţi să ne forţezi să facem şi X dacă nu vrem. Oamenii nu iau bani. Dacă mâine vor să plece nu-i ţine absolut nimic, n-au semnat niciun contract.”

La un moment dat s-a pus problema ca unii să fie plătiţi (ca în Estonia), dar au decis că ar fi prea complicat şi că mereu cineva s-ar simţi nedreptăţit.

Pe 24 iunie, apartamentul-birou era plin: finanţarea într-o cameră, logistica în alta şi comunicarea în ultima, unde se stătea pe dulapuri şi-un birou. Anca, cocoţată pe birou, era supărată că aruncase o placă de îndreptat părul la gunoi, iar Ana a certat-o că n-a apelat la firma care le dăduse sediul, doar se ocupau cu DEEE-uri. Pe la 20:00, a intrat Oana Brătilă în cameră şi s-a declanşat veselia generală. Oana are 23 de ani, deţine blogul apprentice.ro, şi s-a alăturat echipei de comunicare imediat ce a aflat de proiect, ocupându-se mai ales de promovarea în social media. Toţi au sărit când au văzut-o pentru că adusese mult aşteptatele tricouri LDIR. Nici nu mai conta că responsabilul cu comanda încurcase combinaţiile de culori. Anca a înşfăcat unul din puţinele albe şi l-a îmbrăcat. „Îmi vine să plâng. Am ajuns în ziua asta în care am tricou!”

Anca Baniţă, comunicare LDIR 2010
Anca Baniţă, comunicare

Oamenii de la comunicare au fost întotdeauna boemii care cereau petreceri şi terapii de grup (fără mare succes), visau să personalizeze sediul (n-au apucat) şi nu se sfiau să chicotească în momentele serioase. O bună perioadă i-au apăsat aşteptările celorlalţi, care voiau o mediatizare mai intensă. Ana şi Anca spuneau că aproape nimeni nu înţelege ce presupune munca lor. Proiectul era înfipt pe net: bloggerii ştiau de el, cauza de pe Facebook avea 35.000 de fani pe 15 iulie. Participau la evenimente şi încurajau echipele din ţară să profite de orice ocazie ca să se promoveze. Victoria cea mare a fost semnarea unui acord cu MediaPro, prin care aceştia deveneau partenerii media principali, fără a cere exclusivitate, aşa cum se temeau iniţial.

Ziua Z – 2 luni

Echipa naţională a făcut în iunie un training cu un consultant în project management, care s-a oferit să-i ajute să se organizeze mai bine. Primul lucru de care şi-au dat seama a fost că nu aveau obiective clare, cuantificabile. Au stabilit o ţintă de 100.000 de voluntari înscrişi pe site şi 200.000 de voluntari participanţi. La deadline-uri s-au înţeles mai greu: Liana le voia mai strânse, lui Ştefan i se păreau nerealiste. Au decis să finalizeze harta deşeurilor şi s-o verifice (adică să reparcurgă toate traseele) până la 1 septembrie. Cum proiectul se va termina cu adevărat abia în decembrie, au stabilit şi obiective auxiliare: awareness, lobby, responsabilizarea autorităţilor în aplicarea legii şi îmbunătăţirea infrastructurii, promovarea acţiunilor de voluntariat în rândul cetăţenilor.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, un rol important putea juca parteneriatul cu Ministerul Mediului. În vară, Liana şi Mihai, coordonatorul pe logistică, au fost la Minister, la o întâlnire cu autorităţi şi firme din domeniul gestiunii deşeurilor. Liana, care purta o rochie gri luată de mama special pentru astfel de întâlniri, avea emoţii, dar spera să obţină nişte promisiuni ferme. Totul s-a terminat înainte ca ei să apuce să spună ceva, când ministrul László Borbély, pe atunci preocupat de problema inundaţiilor, le-a spus că nu-i consideră pregătiţi. Liana a plecat indignată. Îşi dorea să fi ripostat când Borbély le-a zis să nu se aştepte să le facă Ministerul treaba.

 „Îmi dau şi eu seama că n-o să putem face în toată ţara”, mi-a spus după acea întâlnire. „Probabil că o să existe zone în care n-o să ajungem deloc. Dar deloc. Ăştia aşteaptă întâlniri şi noi nu putem să ne ducem în fiecare judeţ în parte, pentru că n-avem oameni, fizic, pe care să-i deplasăm în atâtea locuri.”

„Sunt unele autorităţi care aşteaptă ca «noi să ne facem treaba». Dacă erau autorităţi atât de grozave, noi nu trebuia să existăm cu proiectul. Eu trebuia să mă duc în natură şi să n-am nicio treabă. OK, pentru că nu sunt, noi am ajuns să facem chestia asta şi acum tot nouă ni se reproşează că nu facem suficient.”

Curățenie la LDIR 2010

Dar Borbély avea, într-un fel, dreptate. Erau probleme. Multe judeţe nu aveau coordonatori. Altele băteau pasul pe loc aşteptând semne de la Bucureşti, iar Bucureştiul spera că, odată prezentată misiunea şi oferite câteva arme, lucrurile să meargă de la sine. Blocajele apăreau de la cele mai mici lucruri – magazinul online de produse promoţionale LDIR, care ba nu era actualizat, ba nu-i funcţionau butoanele –, la cele mai importante – până la mijlocul lui iulie nu se cartaseră nici un sfert din trasee.

Nu erau destui oameni pentru cartare (la trainingul pe Ilfov, din peste 500 de înscrişi au venit şapte), voluntarii nu aveau bani de benzină pentru deplasări, nu erau suficiente GPS-uri (abia la sfârşitul lui august au primit ca sponsorizare 25). În unele judeţe (Ialomiţa, Giurgiu) nu se cartase nimic. În Botoşani se făcuse un sfert, dar inundaţiile luaseră tot.

Nici gestiunea deşeurilor nu era o treabă uşoară. După strângerea lor, selectivă sau nu, gunoaiele trebuia depozitate de voluntari la un punct aflat în apropierea unui drum, de unde să fie preluate în câteva zile de autorităţi sau de firme care gestionează deşeuri. Ideal, urma să fie duse numai la gropi (numite oficial „depozite”) conforme cu standardele Uniunii Europene. În 2009, în România erau 200 de depozite municipale, 25 conforme şi 175 neconforme (75 s-au închis în acel an, restul trebuie închise până în 2017). Gropile conforme se diferenţiază de cele neconforme printr-o membrană specială, aşezată peste pietrişul de pe fund, care împiedică apa reziduală (levigat) să pătrundă în pânza freatică. Au şi un sistem de colectare a gazelor, care previne acumulările şi, implicit, incendiile.

Cauciucul, uleiurile, vopselurile, plasticul şi deşeurile din construcţii puteau fi duse la fabrici de ciment, unde pot fi arse pentru obţinerea de energie sau refolosite. Însă firmele de salubritate şi reciclare nu fuseseră contactate în multe judeţe şi, oricum, încă nu le puteau aloca anumite zone pentru că nu ştiau unde sunt gunoaiele.

Până la sfârşitul verii, mai apăruse o problemă: entuziasmul începuse să le fie înlocuit de oboseală şi descurajare. „Nu mai poate fi atât de mult entuziasm, mai ales că-ţi iei foarte multe şuturi”, a spus Ana într-o zi. „E în continuare mândria că faci parte din acest proiect, numai că e ciudat când vezi că nume mari îţi dau atât de puţin sau nu-ţi dau nimic şi simţi că poate faci ceva prost.”

Ana e din Brăila, are 24 de ani, a absolvit Sociologia şi e pasionată de haine. Dacă înainte de LDIR îşi plănuia până la ultimul amănunt ce va îmbrăca a doua zi, după, a început să poarte aproape orice, numai să nu trebuiască călcat. Înainte, mergea la tae-bo, o vreme s-a mai încăpăţânat să exerseze în casă şi adormea pe podea făcând abdomene. A început să bea Cola şi să mănânce mai mult de la patiserii; afla că au apărut  fructe noi doar dacă îi punea sora mai mică o farfurie în faţă. Prin vară ajunsese să doarmă patru ore pe noapte; tot pe-atunci şi-a dat demisia de la firma la care lucra, ca să se ocupe numai de LDIR.

Nu doar viaţa Anei a fost afectată. Devenise aproape un ritual ca la şedinţe cineva să spună „mâine nu pot, că am trei întâlniri”, sau „am dormit patru ore”, sau „primesc zilnic pe puţin 40 de mailuri”, sau „mă dă nevasta afară din casă”.

„Vacanţă? Concediu? Pffff. Ce glumă bună”, mi-a spus Liana într-o zi. „Dacă aş avea un copil acuma – că am colegi care sunt părinţi –, nu aş avea din ce să-l hrănesc din proiectele astea.”

Pe 30 iulie, Ana şi Anca au mers la Giurgiu să lanseze proiectul în faţa autorităţilor şi presei locale; întârziaseră trei săptămâni. Giurgiu rămăsese singurul judeţ fără o lansare oficială, deranjant mai ales pentru Anca, ea fiind de acolo. Pe drum, au trecut în revistă situaţia din ţară. Nord-vestul mergea bine, împins mai ales de Cluj şi Maramureş. La fel Braşov şi Timiş. În Maramureş, coordonatorii judeţeni deschiseseră primul centru de informare LDIR, organizaseră Let’s Bake It, prin care aveau să dea 10.000 de gogoşi voluntarilor în ziua de curăţenie, şi se înţeleseseră cu regia de transport din Baia Mare să transporte voluntari pe o rază de 35 de kilometri. Problematice erau Tulcea, unde n-aveau niciun coordonator, Ialomiţa, Galaţi, Vaslui, Neamţ şi Giurgiu.

La sediul Asociaţiei pentru Protecţia Mediului din Giurgiu, la 09:50 era încă linişte. Au venit la lansare jurnalişti locali, un cuplu interesat de proiect, în total 12 oameni. Fetele au pus clipul din Estonia cu subtitrare în engleză (cea în română n-a mers), dar lumea n-a fost impresionată. Apoi a pornit rafala: de ce nu s-a venit mai devreme să se prezinte proiectul, de unde se vor găsi bani, că judeţul e sărac, cine va aduce saci şi mănuşi, că giurgiuvenii nu au bani pentru aşa ceva, cine va plăti deplasările pentru cartare, ce fac cei de la Bucureşti. Ana a răspuns cu răbdare, deşi la un moment dat îi venea să plângă. „Astea-s chestiile care te descurajează cel mai tare”, mi-a spus pe drumul de întoarcere. „Oamenii care nu cred şi nici măcar nu încearcă să creadă, sau să te ajute.”

Pe 11 august erau 1.011 voluntari înscrişi pe site, cartarea trena şi pregătirea curăţeniei începuse timid, dar comunicarea intra în perioada cea mai plină. Fetele au organizat întâlniri cu bloggerii, s-au dus la Antena Satelor sperând să le audă primarii din comune şi au filmat două spoturi: Muştarul şi Colectarea Selectivă, ambele cu un cuplu de grătaragii care aruncă resturile pe unde apucă. Au filmat testimoniale cu Smiley şi Holograf. Au pus şi de-un imn, Ţara mea este model, livrat de Partizan.

Tot pe atunci s-a retras un membru al echipei de conducere, motivând că simte că proiectul nu se îndreaptă nicăieri. Liana era un pic pierdută. În Constanţa şi Ilfov (judeţul preferat al vedetelor ieşite la curăţenie ca să fie fotografiate) nu erau coordonatori pe care să se poată baza. În Giurgiu, mama Ancăi preluase rolul de coordonator.

Ziua Z – 1 lună

Pe 13 august, Liana, Mircea, coordonatorul zonei de sud, şi o voluntară s-au dus în Teleorman şi Argeş, ca o ultimă încercare de revitalizare – în primul nu se mai întâmpla nimic, în celălalt se retrăsese coordonatorul principal. La 10:00 au ajuns la prefectura din Alexandria, unde-i aşteptau în mare parte autorităţi (de la Inspectoratul Şcolar, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, Jandarmerie, un reciclator, directorul de cabinet). Reprezentanta prefecturii le-a cerut mape de prezentare pentru invitaţi. Nu aveau. Pe tot parcursul proiectului trimiseseră informaţii pe mail şi încercaseră să evite mapele, pentru că li se păreau neecologice. Liana le-a dat invitaţilor un tabel de prezenţă scris de mână, cu linii strâmbe. Reprezentanta prefecturii a clătinat blând din cap: „Nici liste de prezenţe n-aveţi. Parcă sunteţi nişte copii, pe cuvântul meu.” Apoi a printat ea una şi a dat-o la semnat.

În şedinţă li s-a comunicat că judeţul nu are spaţii de depozitare şi că sunt numai cinci agenţi de salubritate, fiecare în câte un oraş. Și că în unele comune s-au făcut platforme betonate de pre-colectare, dar nu prea au containere, primarii temându-se că se vor fura. Inspectorul şcolar le-a promis că va da vestea elevilor şi reprezentanta prefecturii, că va trage de primării.

În Argeş au ajuns cu întârziere, a doua oară în trei întâlniri. Liana a intrat în fugă pe uşa sălii mari de şedinţe, unde opt oameni (printre care reprezentanţi de la Garda de Mediu şi APM) aveau în faţă ceşti de cafea pe care scria „Prefectura”. La neinspiratul „Bună ziua, ce faceţi?”, o femeie i-a răspuns: „Vă aşteptăm, ca de obicei. Ar fi ideal, pentru că sunteţi mai tineri, să veniţi voi şi să ne primiţi pe noi.”

Nu le-a surâs ideea testării punctelor de înregistrare a voluntarilor din 25 septembrie. Nici sugestia Lianei să organizeze puncte de prim-ajutor – în comune sunt doar cabinete cu câte o asistentă, care oricum n-ar veni nimeni sâmbăta. „Domnişoară, trăim în România. Ştiţi cum sunt românii noştri.” S-au mai întâlnit cu un reciclator şi cu echipa de coordonare rămasă. Au terminat târziu, lihniţi de foame. Mircea călca zdravăn acceleraţia spre Bucureşti: „Şapte jumate, frate. Să vezi ce mă omoară nevasta acasă”.

La începutul lui septembrie se înscriau cam 200 de voluntari pe zi. Echipa naţională a organizat o întâlnire de două zile cu coordonatorii din judeţe şi cei regionali. Era ultima şansă de a dezbate alocarea mormanelor înainte de Ziua Z, organizarea punctelor de înregistrare a voluntarilor şi echiparea lor. Au venit la Bucureşti oameni din 15 judeţe, inclusiv Maramureş şi Timiş. Cei care nu au putut, au participat prin Skype. Majoritatea celor din sală aveau până în 40 de ani, erau manageri de mici companii, traducători, profesoare, oameni între joburi. Din întrebările lor se vedea că luaseră proiectul în mâini şi-l duseseră mai departe în stiluri proprii, că LDIR avea să fie un colaj de viziuni şi soluţii care, deşi diferite, conduceau spre acelaşi rezultat.

Galaţiul se mişcase surprinzător, împins de Laura Oancă, o bucureşteancă de 25 de ani cu părinţii în judeţ, căreia i s-a părut incredibil că nu se făcuse nimic, aşa că s-a mutat acolo pentru câteva săptămâni. A înroşit telefonul, a încropit o echipă de 10 oameni şi în două săptămâni au reuşit să carteze cam 70 la sută din trasee. La şedinţă, Laura era toată un zâmbet, motivată să împingă Galaţiul spre un Let’s Do It bun. Se gândea să ajute şi Brăila, că doar e la o aruncătură de băţ.

Ionuţ Georgescu, fost ONG-ist care conduce Direcţia Gestiune Deşeuri şi Substanţe Periculoase a Ministerului Mediului, a venit să-i tragă de urechi. Ministrul ceruse nişte trasee logistice (unde se va face curăţenie şi ce se va întâmpla cu gunoaiele), iar ei nu le trimiseseră. Borbély ar fi vrut să facă o teleconferinţă cu reprezentanţii tuturor autorităţilor de mediu din judeţe pentru a-i îndemna să sprijine proiectul, dar, din cauza lipsei de informaţii, nu a mai făcut-o. Aşa că soarta deşeurilor strânse rămânea integral în responsabilitatea organizatorilor; Ministerul avea să rămână neutru.

A doua zi s-a discutat şi despre alocarea mormanelor. Voluntarii puteau primi mormane la punctele de înregistrare din ţară, anunţate din timp pe site, sau le puteau revendica online – IT-iştii au muncit la un sistem săptămâni la rând. Un voluntar trebuia să-şi formeze o echipă de măcar cinci oameni, să se înscrie ca persoană de contact şi, până în seara de 23 septembrie, să aleagă de pe harta online unul sau mai multe locuri pe care voia să le cureţe. (Liana credea că un adult poate strânge 10 – 15 saci pe oră dacă mormanul e compact, cinci-şase dacă nu e compact, dar celorlalţi li s-a părut o ipoteză prea optimistă.) Mormanele nealocate aveau să le fie repartizate punctelor de înregistrare, pentru voluntarii care nu se înscriseseră pe site.

Tot felul de idei au fost îngropate în săptămânile dinaintea Zilei Z: posibilitatea ca mai multe echipe să se înscrie la acelaşi morman (prea greu tehnic), estimarea timpului de curăţare a mormanului (prea multe variabile). Ionuţ Iordăchescu, coordonatorul de IT, mi-a spus într-o zi că nu ştie sistemul de alocare din celelalte ţări: „Am intuit cumva cum au făcut cei din Estonia, am pus o întrebare, dar cred că s-a pierdut. Cred că asta a fost o greşeală: că n-am întrebat cum au făcut ceilalţi. Am reinventat roata noi”.

Ionuţ Iordăchescu, IT LDIR 2010
Ionuţ Iordăchescu, IT

Ziua Z – 2 săptămâni

Echipa naţională şi-a dat seama că a neglijat Bucureştiul şi Ilfovul. Nu se cartase mare lucru (doar vreo 300 de mormane); în Băneasa şi Cernica se preconizau suficienţi voluntari, dar nefiind cartate, nu existau nici înţelegeri cu salubriştii din zonă şi nu avea cine să ia gunoiul.

După difuzarea spoturilor TV şi înmulţirea apariţiilor în presă, au venit şi sponsorizările. Banii le-au permis să plănuiască cumpărarea şi trimiterea de saci şi mănuşi în ţară – câte cinci saci şi o pereche de mănuşi de voluntar.

În sediu apăruseră vreo trei hărţi ale României şi aproape în fiecare seară soseau noi şi noi cutii: afişe, mănuşi, măşti. Puteau face deja o statistică provizorie a voluntarilor şi resurselor din judeţe. În Argeş erau 7.000 de voluntari estimaţi, făcuseră rost de vreo 30.000 de saci şi aveau 356 de mormane cartate. În Buzău se cartaseră 30 de mormane şi nu aveau nimic. Braşovul aştepta 5.000 de voluntari şi aveau tot ce le trebuia. Ilfovul aştepta 15.000 (din care 3.000 echipaţi de companiile la care lucrau). Iaşiul spera la 5.000 de voluntari şi avea 300 de saci. Maramureşul promitea 10.000 de oameni, deşi pe 25 era şi Sărbătoarea Castanelor şi vreo trei meciuri locale de fotbal.

Echipa naţională estima că vor exista cam 800 de puncte de înregistrare în toată ţara. Primul transport a fost de 15.000 de saci pentru fiecare regiune (primiţi sponsorizare). Pe măsură ce au cumpărat sau primit alţii (i-au depozitat şi la sediu sau acasă), au trimis completări în judeţele care nu aveau nimic sau aproape nimic. Au primit o groază de mănuşi chirurgicale (pe care Liana nu le considera suficient de rezistente).

În ultima săptămână, Ionuţ, coordonatorul de IT, a facilitat accesul la call centerul de la Media Sat, compania de telecomunicaţii unde lucrează, acesta devenind pe 24 şi 25 centrul de comandă. Deja se înscriseseră cam 50.000 de voluntari şi se afişaseră şi punctele de înregistrare, chiar dacă nu se ştia cine va sta la toate.

Echipei LDIR li s-au alăturat şi două basarabence (una de 18, cealaltă de 25 de ani), chitite să afle totul despre proiect ca să-l facă şi în Republica Moldova. Deja vorbiseră la Ministerul Mediului. Nu le speria magnitudinea, mai ales că Moldova e mult mai mică, aşa că puneau întrebări, luau notiţe şi, cum prindeau un calculator liber, căutau statistici de populaţie sau hărţi ale ţării.

Pe 23, la sediu, isteria se amesteca cu bucurie. Venise Nara Petrovič, organizatorul proiectului din Slovenia, un blond cu un tricou pe spatele căruia scria „Behind me the whole world is clean :)”. Avea tălpile negre de la mers desculţ pe stradă şi îşi frecţiona dinţii cu o crenguţă de frasin, spunând că e cea mai performantă periuţă. Le-a spus că de cartarea din Slovenia s-a ocupat un tip care îşi făcuse lucrarea de licenţă despre depistarea gropilor de gunoi ilegale. Făcuseră un sistem prin care informaţia despre deşeuri era trimisă automat la autorităţile de mediu din zonă şi altul, prin care voluntarul dădea traseul ideal către mormanele pe care voia să le cureţe. Petrovič povestea că preşedintele i-a susţinut de la început, urmând să le dea medalii.

În acea seară, apartamentul ar fi putut fi la rândul lui cartat şi alocat. În cameră erau pahare roşii de carton, resturi de patiserie, teancuri de flyere, PET-uri. În bucătărie, cutii de pizza, resturi de biscuiţi, o pungă de Bake Rolls, pahare, PET-uri. Echipa avea deja emoţii. „Mă simt de parcă aş intra într-un examen la care nu am învăţat nimic. Sau la care am învăţat foarte puţin,” a spus o organizatoare.

Două maşini puse la dispoziţie de sponsori aveau să ducă ultimul transport de saci, câte 15.000, în sud-vest şi centrul ţării. Cu banii intraţi în septembrie, trimiseseră cam 300.000 de saci în ţară, iar în judeţele pentru care era prea târziu să trimită colete, urma să trimită bani. Mircea, coordonatorul zonei de sud, acoperise cu maşina lui regiunea, ca să nu se mai apeleze la curieri.

MaiMultVerde lansase o chemare la curăţenia LDIR, dar mare parte din ONG-urile de mediu nu-şi schimbaseră atitudinea neutră. Ministerul Mediului nu dăduse niciun comunicat prin care să îndemne lumea la acţiune pe 25 (doar unul prin care anunţa că Marea Debarasare de DEEE-uri programată pe 25 se va amâna, ca firmele colectoare să se poată ocupa exclusiv de LDIR).

În seara de 24 septembrie, la centrul de comandă, Liana vorbea şi schimba mailuri cu coordonatorii judeţeni; două fete făceau pachete pentru punctele de înregistrare din Bucureşti din hărţile cu mormane şi fişele de înregistrare pe care imprimanta le scuipa fără oprire.

Anca jubila: depăşiseră 70.000 de voluntari înscrişi, blogul LDIR ajunsese primul în Ze List, iar cauza de pe Facebook devenise cauza numărul 1 din România. Ana, care cu câteva ore în urmă fusese la Măruţă, vorbea la telefon cu sora ei: „V-aţi cumpărat saci şi mănuşi? Ptiu, eu de când tot zic în casă şi voi… Te duci mâine dimineaţă şi cumperi de la Bricostore”.

Anamaria Hancu, membra a echipei de comunicare a proiectului Let's Do It, Romania!, pozeaza pentru un portret in 23 septembrie, 2010, in Parcul Bordei, din Bucuresti.
Anamaria Hâncu, comunicare

La 23:59, Oana Brătilă a postat un mesaj de încurajare pentru susţinătorii de pe Facebook: „Toţi cei care mâine veţi pune mâna la treabă şi sufletul la înaintare, nu doar sperând, ci lucrând pentru o ţară în care să zâmbim mai mult, sunteţi nişte oameni extraordinari! Să fiţi mândri de voi şi conştienţi de faptul că ceea ce faceţi va rămâne în urmă dincolo de cârcotelile unora şi săgeţile altora.”

Au plecat de acolo pe la unu noaptea.

Ziua Z

La 07:00 erau înapoi la centrul de comandă, încărcând cutii în maşini, organizând livrări pentru sectoare (de unde voluntarii plecau spre periferii şi Ilfov), ciulind urechile la situaţia din ţară. Cu un pic înainte de 08:00 au început să sune telefoanele în call center, dar voluntarii care trebuia să răspundă nu ajunseseră. Pe mobile, au început să curgă veştile. Lumea se strânsese în faţă la Mall Vitan şi nu găsea punctul de înregistrare din parcarea din spate. În Băneasa voluntarii abia instalau cortul. În sectorul 2 nu ajunseseră încă materialele. Majoritatea organizatorilor s-au răspândit spre acele puncte, lăsând centrul aproape pustiu.

Cum era firesc, la call center nu veneau veşti grozave. Din Ilfov sunau oameni care încercaseră să se înregistreze la primării, neştiind – informaţia n-a mai apucat să ajungă pe site – că se renunţase la ele pentru că primarii nu cooperaseră în timp util cu organizatorii; oamenii trebuia redirecţionaţi spre punctele din sectoare sau direct la mormanul ales.

La 09:25, primul direct la ProTV din pădurea Băneasa a fost OK. Odată înregistraţi, voluntarii ajunseseră acolo în ultima clipă cu un autobuz.

După 10:00, s-au întors aproape toţi la centru. La 10:45 au început să vină primele raportări de la echipele din teren, care întrebau unde să lase gunoiul. „La o margine de drum, dar nu pe drum,” li se răspundea şi li se cereau numărul echipei, ID-ul mormanului, dacă au colectat selectiv (sticlă, plastic şi aluminiu într-un sac, restul în altul), câţi saci au strâns şi unde i-au lăsat.

Nu era linişte, dar nici agitaţie. Vorbeau puţin între ei şi atunci când o făceau, comentau telefoanele primite sau întâmplările de dimineaţă. Urmăreau Twitterul şi Facebookul şi mai că nu ţopăiau când cineva citea vreun mesaj de la un voluntar încântat. Liana vorbea încontinuu, când la un mobil, când la celălalt. Se ofticau că nu pot fi pe teren, să simtă energia voluntarilor puşi pe treabă.

În a doua parte a zilei, au mai livrat materiale şi au compilat cifre din ţară. Majoritatea telefoanelor erau legate de ridicarea sacilor. Între Cernica şi Glina se strânseseră 100 de tone de gunoi, iar salubristul nu mai voia să ia munţii de saci pentru că trebuia să oprească să-i încarce şi bloca circulaţia. Unii sunau să spună că nu se îndură să-i lase pe marginea drumului, neştiind dacă va veni cineva să-i ia. Alţii au găsit soluţii: au cerut localnicilor furgonete şi tractoare, i-au dus cu un excavator, i-au luat cu maşina. Pe lângă plângerile de organizare proastă, veneau mesaje de entuziasm, dar şi de copleşire. Toată ţara pusă pe curăţenie, autorităţi şocate de cât strânseseră voluntarii, mormane care învinseseră chiar şi cei mai puşi pe treabă oameni.

Majoritatea judeţelor au avut mai mulţi voluntari decât estimaseră. Braşovul (unde s-a cartat 94 la sută, în colaborare cu Ocoalele Silvice) a scos peste 12.000 de voluntari. Argeşul, peste 10.000. Galaţiul, peste 2.000 de voluntari şi 5.000 de saci. Giurgiu, peste 2.000 şi 95 de tone de gunoi.

Estimările parţiale din acea seară au fost de 150.000 de voluntari şi 180.000 de saci adunaţi.

După 18:00, când au apărut la ştiri la PrimaTV, la centru erau vreo 12 oameni care se uitau la televizor, aplaudau şi ţipau când vreunul apărea pe ecran, parcă mai mult din nevoia de a conştientiza că chiar s-a întâmplat, decât din bucurie. Antena 3 a dat o ştire de un minut, spre sfârşitul jurnalului de la 18:00, anunţând că şi firma de securitate BGS a făcut curăţenie. Au aşteptat jurnalele de la ProTV şi Antena 1, dar cea mai mare acţiune civică din istoria recentă a României n-a deschis la niciun post ştirile de seară. Alte ştiri se perindau aproape simultan pe ambele canale: Băsescu supărat pe poliţiştii protestatari, un tip şi-a prins mâna într-un utilaj agricol, alt tip a furat morfină din spital, ceva despre Van Damme. La ProTV au intrat la 19:15. La Antena 1, deloc. TVR 1 a dat un material de 12 minute şi a anunţat curăţenia imediat după ştirea cu Băsescu. A fost excepţia care a mai scos echipa din pleoşteală.

În zilele următoare, cifrele din judeţe au tot crescut, ducând voluntarii până aproape de 200.000 şi sacii la 500.000. Organizatorii au plâns, au dormit mult şi s-au bucurat, semnându-şi unul altuia tricouri. Ministerul şi ONG-urile au rămas tăcute. Perioada post Ziua Z e una de limpezire, dar şi de tensiuni: trebuie să evalueze proiectul, să găsească soluţii pentru etapa de lobby, să se gândească ce a însemnat proiectul pentru ei, cum şi dacă vor continua.

În seara aceea de 25 septembrie au sărbătorit sfârşitul unui capitol. S-au urcat pe scena unui club din Bucureşti cu ochii licărindu-le a de toate, au spus pe rând, la microfon, glumiţe cu „am făcut-o cu ei, cu voi” şi au promis s-o mai facă. Şi-au cântat imnul, Ţara mea este model, şi au dansat până spre dimineaţă. Nu mai contau nici statisticile, nici telefoanele, nici mailurile. Se întâmplase. Trecuse. Au încercat.

E echipă de curățenie la LDIR 2010

Let’s Do It, Romania! Anul 5

Actualizare din DoR #18 (iarnă 2014-2015)

Din 2010, ziua națională de curățenie s-a organizat an de an, având la cârmă, în mare, aceeași echipă unită de amintirile primei ediții și de convingerea că pun pe roate cea mai amplă mișcare socială din România.

Liana Buzea, inițiatoarea LDIR, s-a retras din proiect după prima ediție și a fondat Plantăm Fapte Bune, un proiect de împădurire, și Magazinul de Copaci, un shop online cu brazi la ghiveci. Are în lucru o carte despre prima ediție a LDIR.

Restul echipei a înființat o asociație, au ținut traininguri în școli din 28 de județe, au încurajat ONG-urile locale să preia organizarea în teritoriu. Se confruntă în continuare cu strângerea de bani, dar și cu instabilitatea politică, schimbările de conduceri obligându-i uneori să ia relația cu autoritățile de la zero.

Proiectul a scos la curățenie peste 150.000 de voluntari anual (maximul de 300.000 fiind atins în 2011), a implicat în medie 1.700 de primării pe an și a dus la strângerea a 22.500 de tone de deșeuri. Cantitatea de deșeuri depistate (și strânse) în țară a fost de la an la an mai mică – de la trei saci de voluntar în primul an, la 0,9 în 2013 – semn, pentru LDIR, că poate oamenii nu mai aruncă cu aceeași ușurință gunoi pe unde apucă. Planul lor pe 2015 e lansarea unei platforme și a unor aplicații de smartphone prin care românii sunt încurajați să raporteze oricând zonele cu deșeuri, urmând ca primăriile responsabile de colectare să fie sesizate și monitorizate. Pentru echipa LDIR, acesta e următorul pas: trecerea de la o mobilizare de o zi a cetățenilor, la implicarea lor constantă.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *