Dacă ai ști poveștile celorlalți, oare i-ai asculta altfel?

Uneori cineva are nevoie de ajutor pentru că are nevoie, nu pentru că are o poveste suficient de fascinantă, iar uneori faci și tu ce poți.

Aceasta este povestea unei escale. Cine spune povestea? V-o spun eu acum. Într-o seară de ianuarie, mi-a întârziat avionul care trebuia să decoleze din Louisiana, unde vorbisem cu diverși oameni despre viețile lor anterioare, și am pierdut legătura la Houston. Aveam o noapte de petrecut acolo. Să încerci să ai o experiență de călătorie aproape de aeroportul din Houston e ca și cum ai încerca să scrii o poezie din cuvintele de pe un pachet de drojdie. Nu încerca să-ți iasă frumos. Las-o să crească. Lasă autostrăzile să curgă în noapte ca un fir nestrâns pe ghem. Clipește ca să te ferești de lumina reclamelor de neon ale marilor magazine. Adăpostește-te unde poți.

Eu mă adăpostesc la hotelul roz-somon unde am fost cazată. În microbuzul care ne aduce de la aeroport, aud vocea unei femei dificile din rândul din față. Nu-i vine să creadă că a doua zi de dimineață vor fi curse spre aeroport doar din oră în oră. Nu-i vine să creadă că voucherul pe care l-a primit pentru cină e atât de ieftin. Are nevoie să-i ducă cineva bagajul în hotel. Și va avea nevoie să i-l care cineva și mâine. Mai târziu, la restaurantul hotelului, îi aud din nou vocea de la masa din spatele meu: vrea să i se pună bagajul undeva unde să-l vadă. Vrea apă fără gheață. Nu vrea să deranjeze, dar sincer, chiar are nevoie să știe dacă rulada de legume chiar este sută la sută vegetariană. Vrea să știe ce e cu ceilalți din jur care au pierdut același zbor, mai ales Martin Neamțul și studenta la matematică de la Universitatea de Stat Pennsylvania. Studenta la matematică e pasionată de Ziua Pi. Femeia cu vocea vrea să știe dacă studenta face plăcintă de Ziua Pi. Nu, doar mănâncă plăcintă de Ziua Pi. Ce fel de plăcintă îi place? Tot felul. Ce fel de matematică îi place? Tot felul. Mda, mă rog. Îi plac în mod special șirurile și progresiile. Femeia cu vocea vrea să știe ce părere are de i la puterea i? Studenta nu știe despre i la puterea i. „Vai de mine, iubita”, spune femeia cu vocea. „Du-te de caută «i la puterea i».”

Când, în cele din urmă, se întoarce și spre mine, femeia cu vocea se dovedește a fi o femeie cu părul negru și creț. Mă întreabă cu ce mă ocup. I se pare formidabil că sunt scriitoare. Îmi spune că vrea să ajungă și ea să scrie interviuri. Se pare că deja s-a apucat. Aflu că se întoarce dintr-o vacanță în Cabo. Aflu că o să ia același avion cu mine până la Newark. Îmi propune să protestăm împreună împotriva faptului că a doua zi microbuzele spre aeroport vor veni doar din oră în oră. Cel de la 4 dimineața pleacă prea devreme pentru zborul ei, dar cel de la 5 pleacă prea târziu. Trebuie să facem campanie să ne dea unul la 4:40 sau 4:45. E o femeie dificilă din New York și încearcă să mă convingă că e cazul să fim femei dificile din New York împreună. Dar eu nu sunt o femeie dificilă din New York. Nu sunt niciun fel de persoană din New York. Eu doar locuiesc acolo întâmplător. Nu vreau altceva decât să iau microbuzul de 4 spre aeroport și să închei discuția. Îmi e jenă să fiu asociată cu solicitarea ei, cu impresia ei că i se cuvine totul, cu justificările ei – Pe mine mă afectează mai mult, eu am nevoie de mai mult – poate tocmai pentru că mă recunosc în ele.

Abia când mă duc cu femeia la recepție să vedem ce e cu microbuzele observ cum merge. Femeia cu vocea e și o femeie cu un corp. Șchiopătează. Odată ce-i observ șchiopătatul, mă simt vinovată că o las să ceară singură microbuze suplimentare – ca și cum aș abandona-o la ceas de nevoie, ca și cum i-aș refuza compania mea. Îi spune persoanei de la recepție că are nevoie de ajutor cu bagajele și că de dimineață va avea nevoie de ajutor din nou. Ea explică și că la aeroport a fost în scaun cu rotile. Pun pariu că are o boală din aceea care cauzează dureri difuze, care se tot mută în altă parte a corpului. Pun pariu că s-a simțit ca o victimă chiar și înainte să înceapă durerile. Chiar mă gândesc la lucrurile astea și sunt un om care a scris cu indignare despre tendința lumii de a bagateliza durerea femeilor exact în felul acesta și din exact aceleași motive.

Nu obținem microbuz la 4:40. Va discuta cu directorul, îmi spune ea. Mă sună când rezolvă. Îmi notează numărul de telefon. Facem schimb de nume.

Revin în cameră și caut pe Google numele pe care mi l-a dat. E destul de neobișnuit și e un cuvânt pentru o parte a corpului. Primele zece rezultate sunt toate cu același star porno; următorul e un articol despre un atacator care s-a repezit în mulțime cu un cuțit în Upper West Side acum un an. Un bărbat fără adăpost a asaltat cinci necunoscuți cu o jumătate de foarfece. Fața femeii cu vocea e una dintre cele cinci. O măresc pe ecran. Încerc să-mi amintesc șchiopătatul, să-mi dau seama unde o durea. „Cinci persoane, printre care un băiețel de 2 ani, au fost transportate la spital după ce un bărbat, într-un acces de violență care a durat nouă minute…” Îmi imaginez femeia cu vocea, cu foarfece în coapsă, în genunchi sau în talpă; foarfece care îi secționează cine știe ce nerv sau venă și o fac să șchiopăteze și după un an.

De dimineață, când o văd, n-am să-i spun ce am aflat. Eticheta epocii noastre cere să ne prefacem că suntem încă necunoscute, deși ea va ști că probabil am căutat-o pe Google, iar eu voi ști că probabil și ea m-a căutat pe mine. Dar, cumva, reinterpretez tot ce am văzut-o făcând – fiecare plângere, fiecare cerere, fiecare încercare enervantă de a face conversație –, de parcă o victimă nu poate fi în același timp și solipsistă. Acum aș vrea să interpretez tot ce ține de ea într-un mod mai generos, ca să o despăgubesc de nedreptatea de a deveni personaj în povestea mea, femeia cu vocea, când ea deja era un alt gen de personaj, într-o cu totul altă poveste.

A doua zi de dimineață încerc să o ajut pe femeia cu vocea cât pot. Îi car bagajele prin aeroportul Houston. Mă ofer să aștept cu ea până îi vine scaunul cu rotile. De-abia dacă mă strâmb când le vorbește urât angajaților de la aeroport. A fost înjunghiată. Îmi cere să vin cu ea în fața cozii de la îmbarcare și să-i pun bagajul de mână în compartimentul de deasupra capului. Mă întreabă dacă n-aș putea s-o ajut să ajungă de la Newark până la New York când sosim – dacă n-aș putea să merg cu ea prin gara de la aeroport din New Jersey, apoi New Jersey Transit, apoi Penn Station, care deja e în New York – atâtea trepte și scări rulante și platforme și uși și mulțimi și platforme pentru bagaje pline. Răspund da, da, da. Da la toate întrebările! Are o poveste și acum fac și eu parte din ea. Dau pe dinafară de virtute. Așa de tare dau pe dinafară de virtute încât nici nu-mi vine să cred când bărbatul de lângă mine, din avion, vrea să stăm de vorbă. El nu înțelege? Virtutea mea și-a găsit deja obiectul; nu mi-a mai rămas virtute pentru conversații ușoare cu necunoscuți. Femeia cu vocea stă pe un loc din față și, probabil, face pe cineva să-și dorească să fi stat în spate.

Bărbatul de lângă mine începe să vorbească despre cum a dus-o cu mașina pe sora lui până în Texas, unde se mută cu serviciul. E asistentă și în Atlanta au trecut cu mașina printr-o furtună de gheață și pe mine nu mă interesează absolut deloc. Tipul e un copil, se plânge că în aeroport la Houston nu aveau destule automate cu sandviciuri și băuturi. Mă simt de parcă aș fi mama lui și ar trebui să-i dau o gustare. Pe monitoarele cât palma de deasupra noastră se derulează un documentar despre natură: un pui de bizon e încolțit de o haită de lupi. Ce va urma? Un singur lucru, după cum știm cu toții. Acasă, în Brooklyn, nu mă așteaptă nimeni. Recent m-am despărțit de partenerul meu și mai puțin recent am împlinit 30 de ani și las o mulțime de firimituri între pernele canapelei de la cinele compuse din biscuiți, care nu arată a cine de adult.

Acum individul vorbește despre când a fost în misiune în Irak. Spune că s-a obișnuit cu cerul din deșert. Aha! Viața lui e puțin altfel decât credeam. Nu știu ce să-l întreb despre război. Dar tot îl întreb. Îl întreb despre cei cu care era acolo – pare un subiect sigur, posibil. Clatină din cap: cea mai tare echipă din lume. „Și acum uite-mă”, spune el, împungând cu cotul în geanta de călătorie. „Zbor acasă cu o geantă din armată plină de cochilii de crabi-călugăr.” Îl întreb câte are acolo. Vreo 50, răspunde el. Are o fiică și fata are patru crabi-călugăr. Întreb dacă au nume. „Au atâtea nume că nici nu le mai țin socoteala”, spune el. „Mereu le schimbă.” Acum e unul pe care-l cheamă Unghieră și ceilalți sunt Piersicuță. Toți trei? Da. Numai Piersicuță și Piersicuță și Piersicuță. Spune că le trebuie un bufet infinit de cochilii. Se fac tot mai mari, așa că au nevoie mereu de adăposturi noi.

Deci cochiliile de la el din bagaj nu sunt cochilii de crabi-călugăr pentru că sunt făcute de crabi-călugăr, ci pentru că s-ar putea să le folosească într-o zi crabii-călugăr? Da, spune el. Exact.

Poate există un înțeles profund aici. Ne adjudecăm lucrurile nu creându-le, ci făcându-le utile. Lucrul în care ne ghemuim poate începe să fie parte din noi. Iar acum spune altceva, ceva despre noul acvariu pe care-l construiește pentru Unghieră și Piersicuțe. Folosește uși vechi de cabine de duș, de la firma lui de construcții. Are peste 20 de panouri mari de sticlă, spune el, și peste 50 de bucăți mai mici. Iar eu încerc să procesez și asta prin logica creării de sens: avem mare și mic; avem mai mult decât putem folosi; dar nu merge; iar ne întoarcem la Houston. Și, în fond, cât de mare va fi acvariul lui pentru crabi? Cât un cartier? Tipul nu se poate hotărî dacă să fie interesant sau nu – ca cineva care de obicei întârzie, dar din când în când, în mod inexplicabil, ajunge la timp. Și de ce aș crede că îmi datorează interes? Viețile altora sunt cochilii pe care vreau să le exploatez doar când am starea de spirit potrivită, doar când cochiliile sunt suficient de bune.

Deocamdată, vreau să știu ce mănâncă crabii. Spune că au o mâncare specială, dar preferă fructele proaspete. Ce fel de fructe? Ananas, spune el. Le place la nebunie ananasul. Mai povestește că au multe preferințe. De exemplu, le trebuie și apă sărată, și apă dulce.

Și când trăiesc în ocean? – întreb eu. Atunci de unde fac rost de apă dulce?

Nu știe. Spune: „Aici încă nu m-am lămurit.”

Omul ăsta mă dă peste cap. M-am simțit ca mama lui până când a spus că e tată. Mă gândesc la toată frica pe care a cunoscut-o – vinovăția și pierderea și plictiseala – și că eu nu știu nimic din toate astea. Nesfârșirea lui e ceva ce ajunge la mine în anecdote finite: cerul amplu al deșertului, o fetiță care împunge crabii cu degetul. Uneori am senzația că nu-i datorez nimic unui străin, iar apoi simt că-i datorez totul; pentru că el a luptat și eu nu, pentru că l-am dat la o parte ca neinteresant sau l-am înțeles greșit, pentru că am uitat, pentru o clipă, că viața lui – ca a tuturor – conține mai mult decât aș putea eu vreodată să văd.

Îmi amintește de discursul lui David Foster Wallace, This is Water, cel pe care toată lumea îl găsește revelator, mai puțin cei care cred că e insuportabil de răsuflat și cărora li se pare penibil că toți ceilalți sunt așa de inspirați de el. Și eu sunt așa de inspirată de el. Wallace vorbește despre plictiseala de a sta la coadă la casele dintr-un supermarket, iritat de ceilalți care stau și ei la coadă și de „cât de tâmpiți și de vite și de privire-moartă și de non-umani par”. Dar, spune el, poți alege să-i vezi altfel. O poți privi pe femeia care tocmai a țipat la copilul ei și să recunoști că habar n-ai, poate n-a dormit trei nopți la rând fiindcă a stat la patul soțului ei care moare de cancer osos. Poate tocmai l-a ajutat pe soțul tău să rezolve niște încurcături cu actele mașinii. Poate femeia enervantă din autobuz tocmai a fost înjunghiată de un necunoscut bolnav mintal în timp ce își făcea joggingul de dimineață. Dacă înveți să fii atent, spune el, „chiar îți va fi posibil să treci prin genul de situație aglomerată, supraîncălzită și lentă, numită «iadul clienților», ca prin ceva nu doar încărcat de sens, ci și sacru, arzând de aceeași forță care a aprins stelele.”


Gara de la aeroportul Newark în mijlocul unui viscol nu pare să ardă de aceeași forță care a aprins stelele. O ajut pe femeia cu vocea și cu corpul rănit să urce într-un tren spre oraș. Ne luăm ciocolată caldă de la cafeneaua minusculă din gară și așteptăm pe peron, în aer liber, în frigul din Jersey, în ninsoare. M-am săturat să fiu binevoitoare, de-abia aștept să ajung în apartamentul meu. Ea îmi spune că a fost o tâmpenie cum s-a rănit. A fost vina ei.

Sunt puțin derutată. Ce face, își mărturisește vinovăția privilegiatului? Vinovăție față de complicitatea ei în sistemele care l-au oprimat pe omul fără casă care a înjunghiat-o? O să-mi spună că și el avea o poveste? Pentru că sigur avea: o boală mintală netratată, o viață de mutat dintr-un adăpost în altul. A fost condamnat la 23 de ani în închisoare, unde, probabil, boala lui mintală rămâne și acum netratată. Una dintre victimele lui era un fost prim-balerin la Baletul Municipal New York, ieșit la plimbare cu fiul lui de vreo 2 ani; băiatul a fost înjunghiat de două ori în braț. E genul de poveste în care victima și personajul negativ sunt ușor de identificat; numai că poate nu e chiar așa de ușor – poate noi toți suntem personajele negative, poate asta încearcă să-mi spună femeia cu vocea. Și îmi mai spune că s-a săturat să stea în picioare, deși n-am de unde să-i fac rost de-un scaun.

În fine, spune ea, dansa în Cabo și a început s-o doară genunchiul, dar ea tot a dansat. Puseseră Mamma Mia. Cum să nu danseze? Așa s-a rănit. Se uită la mine și eu dau din cap aprobator. Mda, într-adevăr.

Dar pe dinăuntru mă simt jefuită, de parcă mi s-a furat ceva: povestea în care îi căram bagajele unei femei care încă se recupera după un atac cu o armă albă. Acum sunt într-o poveste cu o femeie care a dansat prea tare pe riviera mexicană. E o poveste despre pus bagaje în compartimentele de deasupra capului și așteptat în frigul mușcător din Jersey, despre ajuns în cea mai urâtă gară din lume și navigat prin labirintul ei de tuneluri subterane cu trei valize, pentru a ieși în agitația sumbră a unui purgatoriu dintre Midtown și Koreatown.

Într-un mod pe care nu pot să-l explic, am început să mă simt atașată de femeia aceasta, cu un instinct protector ciudat. Parcă am trecut împreună prin cine știe ce odisee care are de-a face nu atât cu noaptea din Houston sau cu viscolul din Jersey, cât cu diferitele forme pe care le-a căpătat ea în povestea mea lăuntrică. Mai întâi a fost tiran, apoi sfântă și, în cele din urmă, o turistă care a dansat și ea ca oricare alta.

Ne despărțim lângă stația de taxiuri. Femeia cu vocea îmi mulțumește pentru amabilitate. O să ia un taxi. Eu o să iau metroul spre apartamentul meu gol, unde o să mai citesc un articol despre incidentul cu înjunghierea, plin de citate de la martorii oculari: „Se smucea, așa, ca un zombi, știți? Era ceva dubios la el. Era clar din privire că era nebun. I-a dat drumul femeii, ea a fugit și el a venit spre mine.” În altă fotografie cu ea, femeia cu vocea e purtată de un polițist. Are o mână pe după gâtul lui și cealaltă apăsată pe propriul gât. A simțit cum un străin i-a trecut o lamă de foarfece peste gât. N-o să aud niciodată cum i-a sunat vocea când striga, în miezul zilei, după ajutor; când era doar o femeie dificilă din New York care îi cerea orașului ei să o salveze.

Așa aprindem stelele, iar și iar: făcându-ne apariția cu trupurile noastre obișnuite și dificile, când s-ar putea să aibă nevoie de noi alte trupuri obișnuite și dificile. Și tocmai asta e ideea – repetiția. Nu trăiești înțelepciunea aceasta o singură dată, nu te ridici la înălțimea ocaziei de a adopta alteritatea doar o dată. Trebuie să trăiești încontinuu cu disponibilitatea aceasta de a privi viețile din jur cu grație, chiar și când a ta e de căcat și ai face orice să te târăști în alta; când ai fi în stare să dai la o parte cu cleștii un Piersicuță, și încă unul, și apoi un al treilea, numai ca să ai și tu șansa unei cochilii în care să te odihnești. Alarma care te trezește în Houston la 3:30 dimineața nu e cochilia odihnitoare. Transportul public din New Jersey după un Super Bowl nu e cochilia odihnitoare. Viscolul nu e cochilia odihnitoare pentru nimeni; face genunchiul rănit să pulseze și mai dureros.

Oare grația înseamnă că vrei să ajuți – sau că nu vrei, dar tot o faci? Definiția grației e că nu este meritată. Nu e nevoie nici să fi dormit bine în noaptea dinainte ca s-o oferi, nici să ai cazierul curat ca s-o primești. Nu cere niciun context anume.

Credeai că povestea se schimbă mereu, dar partea cea mai importantă a rămas la fel. De la început, nu a fost altceva decât o femeie suferindă, care se afla drept în fața ta. Uneori te doare și să stai în picioare. Uneori cineva are nevoie de ajutor pentru că are nevoie, nu pentru că are o poveste suficient de fascinantă, de nobilă sau de ciudată ca să-l merite, iar uneori faci și tu ce poți. Asta nu te face un om mai bun și nici mai rău. Nu te schimbă deloc, cu excepția fracțiunii de secundă în care îți imaginezi ziua în care tu vei fi cel nevoit să ceară.


Acest text apare cu titlul Povestea unei escale în colecția de eseuri Să urle. Să ardă. de Leslie Jamison, publicată în august 2020 în colecția Narator a editurii Publica.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *