Lecții la 10 ani de DoR

De la reporter, editor și redactor șef, astăzi supraveghez operațiunile administrative și financiare ale DoR. Iată ce am învățat.

Am aniversat în noiembrie 10 ani de DoR. E o cifră frumoasă, aproape că pare ușor că am ajuns aici. Aceasta e păcăleala aniversărilor mari: când te uiți înapoi, ai senzația că sunt la capătul unui drum drept. Că sunt ca punctul – sau punctul și virgula – de la capătul primei propoziții dintr-o aventură.

M-au întrebat oameni cunoscuți mai recent: tu ești de la început la DoR? Am zis da, pentru că e la fel de adevărat ca faptul că evoluția noastră a fost un drum drept, ascendent, și pentru că la evenimente sociale nu e loc – sau vreo tablă – să desenez cât de complicat a fost acest „ești”, acest „de la început”, chiar și acest „DoR”.

Uite cum a fost de fapt.

În aprilie 2009 nu prea ieșeam din casă, pentru că aveam niște atacuri de anxietate paralizante. Veneam după câțiva ani de decese neașteptate în familie, o boală în care era să-mi pierd vederea la un ochi și trecerea de la un job stabil la freelancing și nu prea mai puteam să controlez toate fricile și nesiguranțele vieții. Așa că n-am fost în seara aceea în care prietenii mei au băut niște beri și au inventat revista. Nici nu am făcut mare lucru în acele șase luni în care s-au ținut ședințe de redacție secrete, s-a făcut documentare, s-a scris, editat și corectat. Am mers la toate, cred că am și vrut să scriu ceva, dar nu aveam puterea să mă mobilizez să fac mai mult. Într-un final, am scris ceva minuscul pentru că, sunt sigură, Cristi a vrut să semnez și eu ceva în revista asta unică pe care o scotea gașca noastră.

Munca mea la DoR a început propriu-zis odată cu pregătirea lansării. Poate mă simțeam mai bine, poate că existența ei fizică mi-a dat o perspectivă pe care nu o avusesem până atunci. Îmi amintesc că stăteam la intrarea în Control cu pachetele, în timp ce pe scenă se citeau fragmente și așteptam semnalul că pot să încep să le dau oamenilor revista. Am dat 500 și viața n-a mai fost la fel. Apoi am făcut „distribuție”, adică am dus reviste prin cafenele și am așteptat oameni să le-o dau gratuit. Apoi, în decembrie 2009, după ce ne-au copleșit răspunsurile oamenilor, am stat cu Cristi în fața unui Excel și am făcut cel mai naiv buget de revistă pe care vi-l puteți imagina. Distribuția nu avea comision (e între 45 și 60%, am aflat mai târziu), vindeam tot tirajul imaginar și urma să avem și venituri consistente din publicitate. În bugetul acesta era însă curajul să continuăm. Să nu mai fie un gest de frondă. Să fie locul pe care-l visăm și construim noi.

Georgiana Ilie, aici la un eveniment din 2011.

Apoi a venit criza economică. Am început să facem revista cu un buget de avarie și stabilitatea a venit mai târziu decât ne-am imaginat. Din 2011, eu am început să lucrez în alte părți – ONG-uri sau reviste de nișă – pentru că trebuia să am un venit constant. Seara, în weekend, în concedii, eram în redacție la DoR, documentam, scriam, făceam corectură. Uneori înțelegând ce se întâmplă financiar și în echipă, alteori complet pe dinafară.

Nu am fost decât tangențial în situația groaznică de la finalul lui 2014, când revista n-a mai avut bani să plătească salarii, toată lumea a rămas fără job și nimeni nu a știut cum să facă să nu se piardă relațiile, prieteniile și încrederea. Pentru că nu te învață nimeni ce să faci când te simți învins. Sau că nimic nu e veșnic, nici măcar înfrângerile.

Mi-au plăcut multe dintre locurile în care am lucrat, dar am simțit întotdeauna că lipsea ceva. Acum că știu conceptul de „a te duce pe tine cu totul la muncă”, înțeleg că ce lipsea nu era de la ei, ci de la mine: niciun loc nu era DoR și eu doar la DoR voiam să mă duc pe mine cu totul la muncă. Acolo unde erau prietenii mei, acolo unde nu trebuia să navighez sisteme de valori pe care le creaseră alții, acolo unde trăiam într-un echilibru fragil între siguranța că ești iubit și nesiguranța că ce produci este mereu supus judecății publicului.

La începutul lui 2016, când DoR a început să se stabilizeze financiar, m-am alăturat full-time. Primul an a fost cel mai ușor. Editam, scriam pentru niște publicații suplimentare, țineam bugete, participam la procesul editorial. Apoi, pe măsură ce ambițiile noastre au crescut – un ritm de publicare mai alert, o echipă mai mare, mai multe evenimente, așteptări ridicate despre cum trebuie să fie munca de fiecare zi și ce înseamnă leadership – m-am simțit de multe ori depășită. De volumul de muncă, de gestionarea unor relații, de câtă comunicare în plus e nevoie când echipa are 30 de oameni, față de atunci când are cinci.

Am mers cu colegii mei la cursuri de management, am învățat despre ce construiește și ce distruge o echipă, despre creierele noastre arhaice și cât de mult suntem înlănțuiți de felul în care am crescut și am fost tratați la alte joburi. Am învățat că schimbarea e inevitabilă și că fiecare trebuie să muncească nonstop ca să fie mai bun la a fi om. Am învățat că nu ne putem schimba singuri, în vid, și că cel mai important e să fii înconjurat de oameni care îți amintesc că ești responsabil de ce creezi în jurul tău. Și că asta e cea mai mare dovadă de iubire.

Mai ales în ultimul an am realizat că locul acesta nu este despre articolele pe care le publicăm, despre câte premii au invitații de la The Power of Storytelling sau despre câte mii de oameni sunt în sală la DoR Live. E despre suma schimbărilor pe care le produce în noi. Pentru că asta trebuie să fie un job ca să-ți aduci tot sinele la muncă: mecanismul care te împinge să fii cea mai bună versiune a ta ca profesionist – fie că scrii, desenezi, fotografiezi, calculezi salarii sau trimiți reviste –, și cea mai bună versiune a ta ca om.

Nu suntem încă acolo, nu pentru toată lumea, și uneori nu reușim să avem grijă unii de ceilalți tocmai noi, cei care vrem mai mult. Dar, față de acum câțiva ani, știu că putem să ajungem s-o facem. Peste 10 ani nu va fi mai ușor, dar vom fi mai buni la a duce greul.

Tu ești de la început la DoR? Nu, dar voi fi până la sfârșit.

Susține jurnalismul care aduce oamenii împreună.

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună. Susține-ne munca.  


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *