„La noi se salvează economia, nu oamenii”

Statul, spre care se uită toată lumea cu speranță în momente de criză, trebuie să gândească măsuri care să servească și baza piramidei sociale, nu numai vârful, spune Claudiu Turcuș.

Lumea în care vom păși când vom ieși din izolare va fi altfel decât cea știută. Pandemia nu rearanjează doar economia mondială, ci ne va remodela societățile. Ca să înțelegem în ce direcții am putea s-o luăm am discutat cu oameni care au viziuni diferite asupra situației de-acum și a ce avem de făcut în momentul ăsta. De-a lungul acestei luni veți găsi gândurile lor, într-o serie coordonată de Vlad Odobescu.

Seria de materiale publicate până acum este aici.


Claudiu Turcuș este conferențiar la Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. Este doctor în filologie, predă naratologie, teorie criticā si cinema contemporan și a colaborat cu diferite publicații culturale. A fost unul dintre fondatorii platformei de stânga – și mai târziu al partidului politic – Demos, însă nu mai activează politic.


Criza de-acum e și despre politică. Ce arată ea până acum despre lumea în care trăim?
Dezvăluie că ceea ce părea relativ funcțional pentru o parte a spectrului politic și a unei părți din societate dintr-o dată devine nefuncțional. Și ceea ce este mai bizar este că acea parte care își dorea piață liberă, concurență și performanță dintr-o dată dorește intervenția statului, care să susțină ce nu mai funcționează pe așa-zisa piață liberă. Experiența crizelor arată că schema relațiilor sociale – modul în care e organizată societatea și economia – devine mult mai simplă, devine vizibilă.

În mijlocul crizei, „mâna invizibilă” care reglează piața liberă în timpuri normale s-a transformat într-o mână foarte vizibilă, care e statul. Ea există întotdeauna, numai că atunci când nu-i criză nimeni nu vrea să se implice statul. Acum apar pe agendă probleme care erau ignorate înainte. Toată lumea este de stânga în criză, pentru că toată lumea așteaptă ca statul să intervină. Dar în momentul în care statul cere taxe, când se cere finanțarea propice a unor sisteme publice, dintr-odată e vorbit de rău: ni se spune că nu funcționează, ni se spune că ar trebui privatizat totul. Criza trebuie să scoată în evidență că e nevoie de o agendă socială mult mai prezentă.

Ce se vede mai bine acum?
În primul rând se vede clar că orice criză îi lovește în primul rând pe cei mai vulnerabili, pe cei aflați la baza societății. Dacă trebuie să se piardă ceva, prima dată se pierd locuri de muncă, pe urmă se pierd micile afaceri, pe urmă se pierd tot felul de resurse aflate la baza piramidei. Iar până să ajungă să fie afectat vârful piramidei – cum ar fi o corporație care are foarte multe resurse sau care are excedent sau mari afaceri – situația devine prioritate de stat.

Dacă ne uităm la discursul Europei sau SUA, sau la o țară mai îndepărtată de noi cum e Noua Zeelandă, sau la țările nordice, o să vedem că prioritățile astea variază. Una e să spui că intervii ca să susții salariile angajaților și alta e să spui că intervii pentru a susține economia. Este o diferență importantă de discurs. Pentru că statul poate să plătească pentru o durată limitată, de trei luni, ca-n Danemarca, salariile angajaților, cu condiția ca firmele să nu concedieze pe nimeni, sau statul poate să facă injecție de capital într-o firmă și firma să decidă cum își gestionează mai departe resursa preluată de la stat.

La noi s-a mers pe al doilea model: se salvează economia, nu oamenii, nu salariile, nu viețile individuale. Economia e o construcție macro-socială de care se pretinde că depindem toți, dar victimele – după ce se salvează economia – sunt individuale. E vorba de oamenii care nu mai au loc în economie, care din cauza comprimării economiei și-au pierdut joburile.

E important cum anume faci framing-ul ăsta. La noi prioritatea este să facem măsuri intervenționiste ca să salvăm economia. Până la urmă și când s-a făcut injecție de capital pe Wall Street banii s-au dus în comisioane și în menținerea profiturilor la vârful piramidei. Iar cine a plătit costul crizei au fost oamenii care și-au pierdut casele, care n-au mai putut plăti rate și așa mai departe. Domnul Adrian Vasilescu de la Banca Națională a României a spus că cel mai mare dezastru care se poate întâmpla în România este să se prăbușească băncile. Asta dublează un mod intervenționist asupra economiei: vei face injecție de capital către bănci, asta te interesează.

Toată lumea este de stânga în criză, pentru că toată lumea așteaptă ca statul să intervină. Dar în momentul în care statul cere taxe, când se cere finanțarea propice a unor sisteme publice, dintr-odată e vorbit de rău: ni se spune că nu funcționează, ni se spune că ar trebui privatizat totul. Criza trebuie să scoată în evidență că e nevoie de o agendă socială mult mai prezentă.

.

Sigur că nu suntem limitați și înțelegem că băncile au rolul lor, dar prăbușirea unei bănci e un cost pe care instituția respectivă trebuie să fie lăsată să și-l asume. Dacă și-l asumă statul pentru ea înseamnă că banca respectivă va fi salvată, dar oamenii care nu mai pot plăti ratele la banca respectivă vor fi victime.

Se pot gândi măsuri care să servească și baza piramidei, nu numai vârful, nu numai conceptul abstract de economie prin care se salvează cei care au capitalul mai mare și care pierd mai mult, ci se intervine și pentru a menține un echilibru la bază. Cred că se pot face cumva amândouă, dar din cauza disfuncționalității modelului trebuie să alegi una. Or România a ales, mi-e foarte clar.

Dar măsura asta cu statul care suportă 75% din salariul brut al angajaților cum vi se pare? Protejează și angajații sau e doar în interesul firmelor?
Dacă banii se duc exclusiv în angajați, mi se pare e o idee importantă, care ajută și firma, pentru că nu-și pierde angajații. Dar dacă banii se duc către companie și decizia e a companiei cu privire la pe cine concediază, pe cine menține, compania va spune imediat, după calcule simple, ca să-și mențină capitalul, că poate concedia destul de masiv. Aici trebuie să fie o condiție pe care statul o pune pentru că finanțează.

Ce soluții credeți că ar funcționa?
Au redevenit importante discuțiile despre naționalizări. Compania italiană Alitalia a fost naționalizată și nimeni nu s-a mai scandalizat. Dacă discutai despre o naționalizare când lucrurile nu erau în criză, toată lumea ar fi spus că e o măsură comunistă. Iată că acum nu mai sunt măsuri comuniste.

Dacă nu se mai zboară o lună înspre Statele Unite dinspre Europa, atunci e bine să preia statul, pentru că e deja pe pierdere. N-ar trebui să gândim că rolul statului e doar să finanțeze dezastre economice. Poate că ar trebui ca statul să aibă un rol mai activ, să finanțeze sisteme publice de sănătate, sisteme publice de învățământ, sisteme publice de transport, să avem bănci de stat care să deruleze investiții, cum se întâmplă în Germania, de exemplu: nu se fac autostrăzi în Germania cu împrumuturi de la bănci private.

E bancă de stat, pur și simplu. Modelul ăsta e unul european nordic, occidental. Nu e un model chinezesc, ci unul în care statul are un alt rol de reglementare a capitalismului. Ce spun eu nu-i anti-capitalism, ci e o intervenție de reglementare mult mai severă a statului la nivel de impozitare, de taxare, de reglementare, până la urmă.

Deci putem spune că criza de-acum e un prilej pentru o posibilă reașezare a lucrurilor?
Ar trebui să fie. Eu cred că există două scenarii. Ori lumea se va duce înspre un individualism feroce, către fascism, în care fiecare va fi pentru el și lucrurile vor degenera, așa cum degenerează în criză sau post-criză.

Ori vom înțelege că discuția despre ecologie ar trebui să devină o prioritate planetară, că discuția despre cum protejăm oamenii și facem economia să funcționeze pentru ei sunt importante. O soluție simplă ar fi universal basic income (venit universal minimal) care ar funcționa și pe timp de criză și pe timp de stare normală. Fiecare cetățean ar primi un venit minimal. Din cum arată PIB, România ar putea suporta vreo 200 de euro pe lună de persoană. Însă toată lumea să-l primească și munca pe care o derulează să fie peste acest venit. Finlanda a încercat asta, dar n-a reușit decât până la 650 de euro. Sunt bani cu care nu se putea trăi în Finlanda, dar nici nu murea nimeni de foame.

Un astfel de sistem ar permite o oarecare libertate: dacă vrei să faci o pauză între două joburi nu mori de foame, ai cu ce te întreține minimal. E o discuție. Hai să împărțim resursele: dacă statul intervine și dă în momente de criză, ar putea să o facă puțin mai reglementat, mai organizat și mai corect față de toată populația.

Să nu mai privim faptul că statul intervine și susținere anumite lucruri din economie, din societate, ca pe-o pomană electorală, ca pe-o formă de protecție socială, ci ca pe-o formă de protecție a propriilor cetățeni. Nimeni dintre marii economiști de dreapta nu mai vorbește despre asistență socială. Asta se întâmplă acum: statul finanțează sisteme care se află în pragul colapsului. Poate ar fi bine să o facă și în momente în care nu e criză.


Din aceeași serie, citește și: 

Constantin Vică: „Cel mai mult avem nevoie de cei care spun adevărul”

Mădălina Mocan: „Omul, statul, pandemia: cetățeni și supuși în vremuri de criză”

Alexandru Gussi: „Frica sporește neîncrederea”

Mădălin Hodor: „O să vorbim despre pandemie ca despre 9/11 sau alt eveniment major”

Octavian Bădescu: „Este posibil să ne trezim mai săraci și mai puțin liberi decât eram înainte”

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *