La catedră de 22 de ani

Viorica Mihăescu știe când să le vorbească elevilor la ora de română despre Ion, când să le corecteze greșelile gramaticale și cum să-i asculte.

Clasa de limba română din Colegiul Tehnic de Aeronautică „Henri Coandă” din București este decorată, printre altele, cu bilețele parfumate cu versuri din Bacovia, un portret pictat al lui Eminescu și citate din Tristan și Isolda, toate culese și asamblate după propria imaginație a elevilor. Printre decorațiuni e și o cutie de lemn a Pandorei, din care ies păcatele zeilor greci, scrise pe niște cartonașe albe, lipite pe bețigașe colorate. Lenea. Teama. Aroganța. Ura. Pe un cartonaș roșu înfipt în mijloc – Speranța. Asta încearcă să le insufle elevilor ei și Viorica Mihăescu, o profesoară de română de 49 de ani, care îi încurajează la decorat: speranța că pot face ceva bun din viețile lor, chiar dacă flerul nu se reflectă în note. Că, dacă vorbesc despre ce li se întâmplă, le va întinde o mână de ajutor.

Din 1995, de când predă într-un colegiu de la periferia Bucureștiului, se recomandă drept o idealistă, pentru că încurajează copiii spre meseria de profesor, în care crede încă. Câteodată o enervează că nu învață pentru Bac, alteori nu-i mai are loc inima în piept de mândrie când îi vede eleganți, pregătiți de prezentări în fața clasei. Nu de puține ori, aceeași inimă se îndoaie de frustrare pentru că n-are cum să împiedice un abandon școlar.

Iată câteva dintre lecțiile învățate de Viorica Mihăescu în 22 de ani la catedră.

Se spune că profesorul e un actor. Nu. Trebuie să fii sincer când spui ceva și să fii apropiat de elevi, să le arăți că-i respecți. Apoi te vor respecta și ei. Dacă vii de la început pe picior de forță, nu faci treabă cu ei. Tratezi elevii ca pe niște frați mai mici. Îi protejezi, îi sfătuiești.

I-am pus să scrie cum văd ei profesorul ideal. „Să nu țipe”, au scris, „să ne înțeleagă, să vorbească cu noi”. (Au scris și ce-și doresc ei mult – să fie scutiți de la nu-știu-câte ore.) Dar s-a repetat „să ne înțeleagă”, „să stea de vorbă cu noi”.

Eu fac regulile clasei de la început, pe flipchart. Mai las eu, mai pun ei. „Să avem voie la prima oră să întârziem 15 minute”, au sărit. Gata, așa am făcut. E un compromis, ca să înțeleagă că și ei au un cuvânt de spus.

Ca o familie trebuie să fie clasa. Câteodată, râd colegii de mine că le spun alor mei să stea împreună în pauze – că arată ca o turmă. În toate liceele sunt tot felul de șmecheri. „Mă, dacă sunteți toți”, le spun, „n-au cum să se ia de voi.”

În primii mei ani de învățământ, plângeam pentru că eu învățasem la pedagogie că un profesor bun e acela care le transmite elevilor și elevii sunt în stare să reproducă măcar jumătate din ce le-a spus el. Pentru că ei nu-mi spuneau nimic, credeam că sunt cea mai proastă profesoară. „Femeie”, spunea soțul meu, „dacă așa ai început, nu te-apucă pensia.”

Prima mea notă la română a fost 4. Era cea mai rea profă din liceu. Urma Portretul lui Ștefan cel Mare de Grigore Ureche și l-am învățat pe de rost. Pe cât mi-era de frică de doamna, la prima oră am ridicat mâna și am zis că vreau să răspund la lecție. „Știi ce?”, mi-a zis, „eu până acum nu am dat 10, dar ție îți dau.” Citeam romanele și noaptea, de rușine că mă poate întreba oricând. Le povestesc de multe ori despre primul 4 pentru că și la mine iei 10, dar îți trag și un 2 de nu te vezi.

Am fost doi ani director adjunct și a fost cea mai proastă alegere din viața mea. Nu aveam timp să-mi fac orele. Mi-era așa dor să dau niște doiuri, să predau. Cabinetul [de limba română] e locul în care mă simt cel mai bine, știu de unde să iau orice carte.

Eu vorbesc, voi întrebați și din asta vă luați notițe. Ce înseamnă să dictezi? Dacă tu, ca om, citești și nu ești în stare să-ți formulezi niște idei, de ce să le iei pe ale mele? Cu ce sunt mai deșteaptă decât voi, v-ați întrebat vreodată? Dacă eu vă mint? Eu m-aș gândi că poate profa ne minte.

Am o clasă de-a IX-a la care nu pot face interpretarea filosofică a poeziei, când ei au dificultăți la scris și citit. I-am învățat să scrie o cerere, să facă un CV, o scrisoare de intenție. Când se vor duce să se angajeze la [compania aerospațială] Romaero, să scrie corect. Nu mi-a venit încă inspectoarea la clasă, dar sper să înțeleagă că n-am putut face cu ei tablourile biblice ale lui Arghezi.

La o altă clasă nu am reușit să terminăm de citit, într-o oră, După melci [de Ion Barbu – n.r.]. Se împiedicau în citit. Poate voi face și alfabetizare cu ei. În primele săptămâni facem conjugarea verbelor a fi, a avea, a vrea. Mai târziu, cine greșește are un punct scăzut, cine sesizează greșeala are două puncte [în plus]. E și asta o formă prin care să-nvețe să vorbească. Mi se pare că progresul e la profesorul ăsta de liceu tehnic, care îl ajută să treacă dincolo.

Nu sunt interesați să ia Bacul, ci să plece din țară. Cred că vor găsi lapte și miere. Unii spun că au părinții grijă de ei, dar nu e adevărat, nu știi ce se întâmplă într-o secundă și părinții nu mai există. Trebuie să fii conștient că rămâi cu ce ai în cap.

N-ai idee câte aflu și când îi pun să scrie 5-10 minute la sfârșitul orei despre problemele lor. Le spun să nu le semneze, dar oricum le știu scrisul. Majoritatea nu au cu cine să vorbească.

Printre povești cu bătăi și plecări de-acasă, am aflat și că o fată nu mai venea la școală pentru că mama ei cu tatăl vitreg și noul frățior plecaseră în Italia. Ea rămăsese aici cu fratele de a VII-a și i-a fost rușine să-mi spună că nu se descurcă. Îi mai aduceam mâncare de-acasă, haine, îi spuneam să vină când poate, ca să-și ia notele. „Diriga, eu vă aduc manualele, că nu mai vin”, mi-a zis într-o zi, „prefer să meargă el la școală și eu să muncesc.” Mi-a scris la un moment dat că lucrează la un restaurant în Italia, unde sunt împreună. Sunt situații în care nu am cum să mă bag în familie.

Te zbați să-i scoți pe toți la liman. Un băiat mi-a scris că urmează să fie evacuați din casă și am mobilizat comitetul de părinți, le-am găsit un loc în care să stea cu chirie. A venit la școală mama – care nu venise la nicio ședință. Mi-a mulțumit, i-a fost foarte rușine să spună ceva. Încearcă să afli despre ei, că poate e ceva acolo.

Un elev care face naveta a fost prins acum doi ani într-un sat și bătut, a stat în comă cu plăcuță la cap. Anul trecut a dat o mașină peste el. Alergătură iar, cu părinții, colegii. După ce și-a revenit, a făcut 18 ani și i-am făcut o surpriză la ora de română, cu tort, cu un tricou cu poză de grup și am semnat toți. Nu învață ei la română, dar știi cum s-au mobilizat?

Îmi place, altfel nu cred c-aș mai putea sta. Când vin cei de-a XI-a entuziasmați, grămadă pe ușa de la cabinet la 7:50, când văd că au prezentări de făcut și aranjează bănci, mă gândesc că nu are cum să piară, dintr-o dată, toată lumea.   

Dacă ar fi s-o iau de la capăt, cred că tot așa, tot asta aș face. Aș plânge – ca drept dovadă, mi-e ciudă câteodată, am un sentiment al inutilității. Dar sunt acei câțiva care te ridică. O fată a venit elegant îmbrăcată să prezinte un studiu de caz. „Doamna, păi nu veniți tot timpul aranjată? Azi eu sunt profesoară.”


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *