La bani mărunţi

Dacă am preţui mai mult bănuţii, poate am reuși să vindecăm România de boala ţării-fără-de-rest.

Recent, băiatul care mi-a livrat pizza a ridicat din umeri când l-am întrebat dacă are rest la 100 de lei. I-am dat bancnotele mici din portofel şi am scormonit după suficiente monede de 50 de bani cât pentru 10 lei, dorind să-i las şi-un bacşiş. M-am scuzat că n-am cum să-l plătesc altfel. Omul n-a zis nimic în timp ce număram măruntul, însă a bombănit când i l-am întins şi n-a răspuns la „O zi bună”; era deja cu mâna pe butonul de la lift.

Cum a plecat, mi-a părut rău că mi-am cerut scuze. În fond, monedele sunt la fel de valoroase ca bancnotele. Cu 20 de monede de 50 de bani cumperi fix cât cu o bancnotă de 10 lei. Doar că în timp am învăţat să ne jenăm când scoatem măruntul la magazin, să acceptăm că vânzătorul ne dă în loc de rest gumă sau bomboane sau, atunci când ne dă rest, să-l lăsăm pe tejghea.

Avem o relaţie cel puţin complicată cu măruntul. Ne deranjează să ne îngreuneze buzunarele sau portofelul, aşa că îl „uităm” la magazin sau îl aruncăm cerşetorilor. Niciodată nu-l primim sau dăm în mână. Iar dacă ajungem cu el acasă, îl depozităm în pungi, porcuşori sau puşculiţe improvizate. Ce s-a întâmplat recent cu taxa de pod pe autostrada Bucureşti–Constanţa spune enorm despre cum folosim monedele. Odată cu creşterea TVA-ului, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale a mărit tariful de trecere pentru autoturisme de la 10 la 11 lei. Conducătorii auto au fost nemulţumiţi – scumpirea depăşea noua valoare a TVA-ului. Cei de la Drumuri au spus că au ales 11 lei presupunând că oamenii nu vor avea mărunt – şi poate nici taxatoarele nu vor avea rest –, ceea ce ar fi format cozi şi mai mari.

Dacă măruntul n-ar exista, totul ar costa mai mult. De cele mai multe ori însă, nu ne gândim la asta. Ne enervăm abia când suntem scoşi din ritmul obişnuit – când vânzătorul nu ne acceptă banii, cum a păţit un amic care a vrut să-şi cumpere mâncare dintr-un magazin, folosind mărunt. Îl costa 8,8 lei, avea un bon de masă de 8,72, a mai dat 5 bani şi trei monede de câte 1 ban, dar vânzătoarea n-a vrut să le ia. Ce facem în cazurile astea? Bombănim, dar ne conformăm. Comercianţii, la rândul lor, se plâng că nu au rest, deşi din 2008 există o lege care-i obligă să dea restul până la ultimul ban (nu gume sau plicuri de ness), altfel riscă amenzi între 2.000 şi 4.000 de lei.

Iniţiatorul legii, deputatul PSD Mihai Apostolache (acum e la PDL), spune că nu ştie cum s-a aplicat legea, pentru că nu a urmărit-o, dar că, faţă de momentul în care a iniţiat-o, i se pare că practicile denunţate de el s-au rărit. Spune că ideea legii s-a născut din experienţe proprii cu lipsa de rest din magazine şi după discuţii cu oameni nemulţumiţi. „Legea e bună. Problema este la cei care trebuie să o aplice. Dacă s-ar da într-adevăr câteva amenzi serioase, o astfel de atitudine ar înceta.”

Câţi au primit o astfel de amendă, nu se ştie. Teoretic, sancţiunile pot veni de la serviciile de control ale primăriilor, de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor sau Poliţie. ANPC spune că nu prea a primit plângeri, iar majoritatea s-au soluţionat pe cale amiabilă, pentru că inspectorii n-au găsit probleme la control. Nici primăriile Bucureştiului care ne-au răspuns n-au aplicat astfel de amenzi. 

Pentru a se asigura că au suficiente monede, comercianţii le pot cere de la băncile comerciale, care la rândul lor se aprovizionează de la Banca Naţională a României, cea care gestionează fluxul de numerar şi emite monedă. Băncile spun că majoritatea comercianţilor nici măcar nu întreabă de mărunt.

Micii comercianţi, pe de altă parte, se plâng că nu au de unde să facă rost de mărunţiş, că le trebuie pile la bancă. Alţii spun pe forumuri că recurg la tot felul de artificii: cer de la biserica din zonă sau de la cerşetori. Cei mai mulţi însă aşteaptă să-i primească de la clienţi.

Ca să-şi procure de la o bancă mărunţişul, comercianţii trebuie să plătească, când retrag bani din cont, un comision între 0,5 și 2,5 la sută. Pentru monede de un anumit tip, comisionul poate ajunge la 2,5 la sută. Totuşi, băncile schimbă bancnotele în monede şi fără comision, pentru a-şi atrage şi fideliza clientela. O angajată în sistemul bancar care lucrează la ghişeu şi a dorit să rămână anonimă mi-a spus că astfel de schimburi au loc frecvent şi dacă nu sunt clienţi ai băncii. Ideal însă, clienţii ar trebui să anunţe dinainte de ce fel de monedă au nevoie: „E o chestie de civilizaţie, ca o programare la stomatolog. Dacă vii fără programare, cu o urgenţă, încerc să te iau, dacă am cum”.

Purtătorul de cuvânt al BNR, Mugur Şteţ, m-a asigurat că nevoia de numerar e calculată riguros, ţinând cont în special de comerţul cu amănuntul. Mai multe detalii nu a dorit să ofere, pentru că ar fi confidenţiale.


Raportul BNR pe anul trecut arată că numărul de monede în circulaţie a crescut cu un sfert faţă de 2008, creştere pusă pe seama unei redresări a atitudinii comercianţilor în privinţa restului, dar şi pe utilizarea mai frecventă a automatelor de cafea sau sucuri. Pe parcursul lui 2009, BNR a pus în circulaţie, prin intermediul instituţiilor de credit, 320 de milioane de monede. La sfârşitul anului, fiecărui român îi reveneau 64 de monede.

„Numerarul are o pondere extrem de mică în masa monetară, sub 15 la sută. Maxim 20”, spune Bogdan Dumitrescu, asistent la Catedra de Monedă de la Academia de Studii Economice din Bucureşti. Din numerar, unu la sută sunt monede. Procentul de 15 – 20 la sută a rămas constant în ultimii ani, spune Dumitrescu, dar masa monetară (cantitatea totală de bani dintr-o economie) creşte continuu, odată cu economia. Chiar şi anul trecut, în plină criză economică, masa monetară a crescut puţin. Cu alte cuvinte, preferinţa românilor pentru numerar a rămas constantă, deşi în ultimii ani ne-am obişnuit să plătim şi cu cardul (procentul de utilizatori pare să fie undeva la 20 la sută, însă doar şase la sută achită facturile prin card, potrivit unui studiu GfK din iunie).

Criza pare să fi deblocat totuşi o parte din mărunţiş. Vânzătoarea unui chioşc de lângă Gara de Nord mi-a spus că de un an şi ceva nu mai are probleme cu monedele, pentru că le-a scos lumea de la naftalină.

„În perioade de criză toată lumea vrea banul în numerar, îl vrea în mână, să-l atingă, pentru că există acest sentiment de nesiguranţă”, spune Dan Ţone, directorul firmei Eutron, specializată în soluţii pentru managementul numerarului (oferă, printre altele, maşini de numărat şi verificat bani, ATM-uri şi aparate de verificat preţul produselor din magazine). Marii câştigători sunt magazinele alimentare, care, spune Ţone, reţin cea mai mare parte a măruntului în circulaţie şi o păstrează pentru a-şi crea fondul de casă pentru a doua zi.

Am întrebat mai multe magazine mari cum îşi gestionează nevoia de monedă, însă – invocând confidenţialitatea – n-au vrut să răspundă dincolo de asigurări că dau restul până la ultimul ban. O angajată a unui supermarket mi-a spus că fiecare casier începe ziua cu „o sumă tampon”, între 50 şi 150 de lei, pentru restul datorat primilor cumpărători. Există un manager de case care gestionează un fond de rezervă, denumit „trezor”, cu care alimentează casele pe parcursul zilei. Dacă magazinul are nevoie de un anumit tip de monedă, dă comandă băncii cu care lucrează. De multe ori însă se descurcă din încasările zilnice.


Chiar dacă pe fondul crizei unii se uită mai atent la mărunt, majoritatea românilor nu conştientizează valoarea monedelor. Mai degrabă le strângem acasă şi le folosim când rămânem fără bani pentru ţigări sau bilete de autobuz. Când se adună mai multe, uneori kilograme întregi, căutăm o vânzătoare drăguţă să le schimbe, cumpărăm ceva, sau plătim vreo amendă, pentru a-i pune în dificultate pe cei de la ghişeu.

Oriunde le-am păstra, acasă sau în portmoneu, economia nu are de suferit. (Unul dintre motivele pentru care mulţi specialişti mi-au spus că tema nu-i interesează.) Cantitatea de monedă în circulaţie e prea mică pentru a conta – doar dacă am păstra toţi cantităţi semnificative de bani acasă am influenţa piaţa.

Dar faptul că le lăsăm pe tejghea e, poate, cel mai clar indicator al valorii pe care o au pentru noi monedele. Cei de la Eutron au făcut diverse teste cu monede lăsate pe stradă sau în magazine şi au ajuns la concluzia că oricine are un venit peste 1.500 de lei nu se uită la restul până în 20 de bani.

Directorul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, Cătălin Zamfir, pune acest comportament pe seama moştenirii comuniste, când depindeam de bunăvoinţa vânzătorului. „Te duci la cumpărături, pe sub masă e brânză, e carne, el vrea s-o scoată sau nu. Dacă îi oferi doar preţul oficial, nu scoate, dacă dai ceva în plus, o scoate”, spune el. „Într-un fel s-a cristalizat o anumită mentalitate de a pune ceva în plus pentru obţinerea unui serviciu, a unui bun de calitate sau rar.”

Şteţ, purtătorul de cuvânt al BNR, crede că inflaţia ascunsă din comunism precum şi cea la vedere din anii ’90 sunt o posibilă cauză a dispreţului faţă de monede. Pentru că banii îşi pierdeau valoarea de la o zi la alta, oamenii preferau să-i dea cât mai repede. În perioada comunistă, când bancnota de 5 lei a fost înlocuită cu o monedă din aluminiu, oamenii voiau să scape de ea şi pentru că se oxida repede şi le înnegrea mâinile. În plus, monedele din aluminiu „sunt extrem de uşoare şi-ţi dau senzaţia în subconştient că n-au valoare”, spune Şteţ. Astăzi, monedele sunt făcute din alamă (cea de 50 de bani), oţel placat cu alamă (1 ban), oţel placat cu cupru (5 bani) sau oţel placat cu nichel (10 bani) şi cântăresc între 2,4 şi 6,1 grame. (Cea mai răspândită monedă e cea de 10 bani – 40 la sută din totalul în circulaţie. Urmează cea de 5 bani, cu 30 la sută. Monedele de 50 bani şi 1 ban acoperă aproape egal restul.)

Sociologul Mircea Kivu spune că dispreţul faţă de mărunţiş e mai degrabă o caracteristică a ţărilor sărace, în care „există tendinţa de a sări etapele. S-au făcut averi de miliarde într-un timp foarte scurt şi atunci în general pe oameni nu-i interesează valorile mici”. E şi un fatalism la mijloc – dacă averile nu se strâng bănuţ cu bănuţ, atunci ce rost are să mai încercăm?


Soluţii pentru schimbarea mentalităţii privind banii există. Ţone spune că ar trebui să investim în campanii prin care să învăţăm să respectăm valoarea măruntului. Magazinele şi băncile ar putea să ia exemplu de la cele din Franţa, unde sunt aparate care schimbă monede în bonuri valorice (magazinele fac rost de mărunţiş şi îşi fidelizează cumpărătorii, bonurile fiind valabile doar la ei). În ţările nordice există automate care schimbă bancnote în mărunt. Un astfel de aparat costă între 2 şi 12 mii de euro, dar Ţone a calculat că băncile şi-ar amortiza investiţia în mai puţin de nouă luni, operatorii putând să se dedice activităţilor profitabile, cum ar fi creditele.

Totul se va schimba când vom trece la euro, spune Şteţ. Ţinta ar fi 2015, dar semnalele sunt că se amână. „Dacă nu deschidem ochii, deschidem punga. Când vei lăsa pe masă restul de doi euro sau 25 de eurocenţi, care înseamnă un leu, o să vezi la sfârşitul zilei că ai mai puţini bani. Viaţa ne învaţă. Cel mai bine, dar şi cel mai dureros.”

Până să ne învăţăm cu eurocenţii, nu ne rămâne decât să ne uităm fiecare mai cu atenţie la mărunţişul pe care-l avem acum. Eu, următoarea dată când am comandat pizza, am verificat întâi dacă am bani exacţi în portofel. Pentru că nu aveam, după ce am dat comanda i-am rugat pe băieţi să vină pregătiţi cu rest.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *