Kiwi, cartof dulce și deșert în patria pepenelui

La Dăbuleni, cercetătorii se luptă să cultive plante exotice care să revitalizeze economia locală.

Vântul bate de nu te mai auzi om cu om și Mircea Constantinescu, un tânăr slab de 26 de ani, ține cu o mână trunchiul subțire al unui curmal chinezesc, iar cu cealaltă butonează telefonul. Dacă lasă trunchiul e o șansă mare ca vântul să-l frângă, dar nici să-l țină la nesfârșit nu poate. Se uită împrejur, măcar de-ar fi singurul pom în pericol.

„Îl pune la pământ”, spune cu ciudă, în timp ce frunzele verzi ca niște mici lănci îi fâlfâie la ureche. Și dacă-l pune la pământ s-a dus un an de muncă.

Constantinescu lucrează din 2019 la Stațiunea de Cercetare Dăbuleni, unde alături de colegii săi studiază și experimentează cu diferite tipuri de plante. A terminat Horticultura la Craiova și acum are grijă de secțiunea pomicultură, care include migdali, măslini, piersici, pruni, nuci, afini, coacăzi, trandafiri, cătină, dar și nume străine – curmali chinezești, banana nordului, kaki sau kiwi.

Ca adolescent, Mircea Constantinescu a avut de ales între a studia mecanica sau horticultura. A ales horticultura pentru că i s-a părut o meserie de viitor.

Sună exotic că în patria pepenelui găsești kiwi, iar presa spune că vom gusta în curând kiwi oltenesc. Însă, până atunci, e posibil să fi mâncat fără să știm cartof dulce sau arahide oltenești.

De 61 de ani cercetătorii de aici se luptă să transforme una dintre cele mai aride regiuni din România într-un paradis agricol, iar lupta asta implică și soiuri pe care nu le-am asociat niciodată cu piața și clima locale.

Deșertul României

Zile cu vânt sunt tot mai obișnuite aici. „Sahara României”, cum a ajuns să fie cunoscut sudul Olteniei e, alături de sudul Moldovei, Dobrogei și al Câmpiei Române, una dintre regiunile afectate de deșertificare, adică transformarea pământurilor fertile în deșert.

Deși dunele nu sunt evidente la prima vedere, îți dai seama imediat că pământul nu e ca în alte părți. „E ca la plajă aici”, glumește Constantinescu. Și așa e. Un nisip fin și cald, în care când calci ți se afundă piciorul și lași urme ca în noroi. Doar că le acoperă repede vântul, unul dintre factorii care contribuie la fenomenul complex al deșertificării.

Constantinescu trebuie să măsoare și să ia probe de la mai multe plante de același soi, pentru a se asigura că rezultatele sunt relevante pentru întreaga cultură.

E un vânt cald, destul de puternic să formeze dune, să destabilizeze o fată de 60 de kilograme, să ridice nisipul și să-l poarte peste câmp ca un val, până te trezești că-ți lăcrimează ochii și că simți cum scrâșnește nisipul între măsele, că te scarpini în cap sau te ștergi pe față și mâinile ți se înnegresc.

Cu vântul se luptă și Alina Paraschiv, fiziologul stațiunii. S-a născut în Călărași, un sat vecin, iar tatăl ei a lucrat la stațiune ca tractorist. Spre deosebire de Constantinescu, ea nu are în grijă o cultură anume. Treaba ei e să studieze toate plantele și să vadă cum se adaptează la stresul din câmp și cum pot fi ajutate să rodească în nisip.

Alina Paraschiv spune că a luat dragostea de pământ de la tatăl ei, care a muncit și el la stațiune.

În termeni științifici, nisipul se numește psamosol și, deși nu ai zice, are calități importante pentru un agricultor. „E solul care se încălzește cel mai repede. Asta înseamnă că o să plantezi și recoltezi cu mult înainte față de alte zone”, spune Paraschiv. Are însă și un dezavantaj mare: e puțin fertil.

Solul și aerul au fost așa aici dintotdeauna, de-asta în 1959 s-a fondat Punctul Experimental de la Bechet. Până în anii ’60 în zonă nu se planta decât viță de vie. Dunărea e la șapte kilometri, dar, fără un sistem de irigații, oamenii săpau gropi de până la doi metri ca să poată planta butașii.

Potențial însă exista, și în 1969 au început lucrările la sistemul de irigații Sadova-Corabia, un ansamblu de conducte care a irigat, până în anii 2000, peste 70.000 de hectare. În paralel, în 1975, punctul de la Bechet s-a transformat în Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni. Stațiunea a devenit parte a locului, angajând localnicii ca muncitori sau în administrație și dezvoltând soiuri care au devenit celebre, precum pepenii Dulce de Dăbuleni.

În plus, cercetătorii au plantat de jur împrejurul culturilor perdele de protecție – pădurici de salcâm, care să protejeze culturile agricole de vânt. Nisipurile au rodit și zona a devenit cunoscută pentru plantațiile de pepeni, piersici, caiși sau viță de vie.

Până în anii ’90, transportul între stațiune și câmpuri se făcea cu o căruță. Acum stațiunea are un microbuz.
Stațiunea se află chiar la intrarea în Dăbuleni și, în epoca de aur, avea 100 de cercetători.

După Revoluție, sistemul de irigații a fost abandonat, oamenii au început să fure țevile și să taie din păduri, iar fermierii – să-și ude grădinile cu apă din puțuri care extrăgeau din pânza freatică. În lipsa unor bariere, vântul a devenit tot mai puternic și deșertul a început să se extindă.

Agricultura a devenit și ea tot mai complicată. Fără un sistem de irigații și fără ploi, mai puțină apă ajunge la plante, iar vântul o împrăștie și pe aceea. La fel se întâmplă și când cercetătorii încearcă să erbicideze sau să fertilizeze. „N-a apuci bine să stabilizezi solul și să-l îngrași în mod organic, că vine un vânt și-ți spulberă stratul de la suprafață, și tu iar rămâi cu nisip chior”, explică Paraschiv.

Oricât de rezistente ar fi la sectă, toate plantele au nevoie de apă. Arahidele, de exemplu, sunt udate o dată pe săptămână.

Încălzirea globală a accentuat fenomenul de deșertificare, temperatura a crescut și fenomenele extreme, ca grindina sau vijeliile, s-au înmulțit. În 2012, zece zile cu temperaturi de până la -27 de grade au dus la decimarea piersicilor și caișilor. Frigul a venit în februarie, după două luni foarte călduroase, care au păcălit pomii să se pregătească de primăvară. Apoi combinația iarnă călduroasă, scurtă perioadă intensă de frig s-a repetat și în 2015.

„Dacă înainte astfel de ierni atipice apăreau o dată la 20-25 de ani și o plantație de piersic poate că în perioada ei de vegetație nu prindea un astfel de accident climatic, în prezent am avut două accidente climatice în cinci ani”, spune Aurelia Diaconu, directoarea Stațiunii. „Nu ne mai putem baza pe această specie și atunci noi a trebuit să ne regândim strategia pomiculturii pe nisipuri.”

Diaconu s-a născut la Dăbuleni. A plecat la facultate, apoi a muncit în ferme și ca cercetător. În 2006, după ce Stațiunea de Cercetare a Cartofului de la Mârșani (Dolj) a fuzionat cu cea de la Dăbuleni, ea a preluat conducerea. Conduce instituția în vremurile unei încălziri globale și se confruntă cu mai mult necunoscut decât predecesorii ei.

În plus, ei aveau apă. Acum, ca să ude culturile, stațiunea forează apă și folosește puținele rămășițe funcționale ale sistemului Sadova-Corabia. „Noi mereu trăim într-o luptă cu natura”, spune ea. „Și noi facem eforturi, ca și plantele pe care le cultivăm. Și ele sunt niște luptătoare, și noi suntem niște luptători.” 

Când unele plante pierd bătălia, cercetătorii caută soldați noi. În 2016, au pornit o dezbatere cu reprezentanți ai universităților și instituțiilor din zona agricolă despre ce fel de pomi s-ar preta la aceste soluri și, așa, pe câmpul experimental s-au plantat trandafiri bulgărești pentru dulceață, măslini, curmali sau kiwi.

După rândurile de curmal chinezesc și kiwi urmează cele de arbuști, ca zmeur, afin sau mur.

Kiwi în Oltenia și la București

Aventura kiwiului românesc nu a început la Dăbuleni. Din 1993 se găsește la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară (USAMV) București, plantat de profesorul Florin Stănică. Actinidia arguta, specia plantată în România, e o plantă agățătoare, care provine din China, unde crește în păduri. Seamănă cu vița de vie, dar are tulpina mult mai groasă, cu aspect de liană, și frunze de un verde închis. Stănică a reușit să omologheze două soiuri de kiwi adaptat la condițiile românești: VIP Red și VIP Green. Numele vine de la culoare fructului: roșu sau verde și, spre deosebire de fructele din magazine, VIP-urile sunt mai mici și nu au perișori.

La Dăbuleni găsești câteva plante VIP Red și Green și încă un soi asemănător, Baby Kiwi. Sunt doar câteva, pentru că, întâi, Constantinescu, cercetătorul care se ocupă de pomicultură, trebuie să vadă dacă pot supraviețui și produce în condițiile de acolo. Tânărul îi mai trimite poze pe WhatsApp lui Stănică și îi cere părerea.

Plantele au aproape un an și jumătate și până acum se dezvoltă bine. Abia din al treilea an vor da rod. Nu le supără căldura, dar au nevoie de umiditate ridicată, așa că vara sunt udate de două ori pe săptămână. În țara noastră, până acum nu există niciun dăunător natural sau vreo boală care să pună kiwiul în pericol. Problema e vântul, așa că Constantinescu trebuie mereu să se asigure că plantele sunt bine prinse de suportul de cățărat.

E treaba lui să găsească soluții. Nu poate să facă să nu fie vânt, sigur, dar poate lega kiwiul cât mai bine de suport, ca să-l protejeze. Nu poate face să nu fie soare, dar poate planta șiruri de porumb ca să umbrească banana nordului, un arbust cu fructe mai asemănătoare cu papaya decât cu banana.

Planta de kiwi are nevoie de un suport de creștere, la fel ca vița de vie.

Când e pe câmp, Constantinescu verifică plantele sau face măsurători. Pune cutiuțe galbene cu foi îmbibate în substanțe dulci, ca să atragă insectele și să le studieze, ca să vadă ce posibili dăunători îi afectează pomii. Slujba lui e o combinație între cercetare și munca câmpului. „Mai am mult de învățat și asta e ce vreau. Să învăț și să pot să fac tot mai multe.” Uneori, asta înseamnă discuții cu alți cercetători, documentare online, măsurat, alteori – cum funcționează motopompa.

Constantinescu trebuie să afle și dacă plantele pe care le are în grijă pot fi viabile economic pentru fermieri. Cu grijă și cunoștințe, într-un mediu controlat, poți crește cam orice oriunde, dar stațiunea trebuie să aducă pe piață soiuri care pot fi crescute de fermieri obișnuiți și vândute apoi pentru profit.

Ca să le fie de folos producătorilor, kiwiul de la stațiune trebuie să vină la pachet cu toate indicațiile de creștere, adică tehnologia plantei. În plus, fermierii pot apela la cercetători pentru lămuriri și explicații suplimentare. 

În lumea pomilor și a arbuștilor, direcția de creștere a plantei este foarte importantă. Cât de mult și cum este lăsat să crească un pom/arbust va influența producția.

Constantinescu spune că e încă prea devreme să știe dacă kiwi va prinde în Dăbuleni. „Trebuie să vedem cum se comportă iarna, la temperaturi scăzute.”

Are însă încredere în curmal, care nu pare afectat de iernile târzii sau de lipsa apei. Deocamdată singura problemă e vântul, dar asta pentru că pomii sunt tineri și mai trebuie să crească.

Cartofi dulci vs. pepeni verzi

La câteva zeci de metri de Constantin și pomii lui, vreo zece oameni dau cu sapa în câmp. Sunt muncitori de la stațiune care, supravegheați de cercetătorul George Coteț, scot buruienile care cresc pe lângă cartoful dulce.

Acesta e plantat în rânduri de sute de metri de pământ înălțat, numite biloane, protejate de buruieni cu o folie neagră. Fiecare om are rândul lui. În pauzele de țigară, Coteț încearcă să rezolve problema zilei: s-a defectat pompa electrică, așa că apa din micul bazin de lângă câmp nu mai poate ajunge la cartofi.

„E cultura care mi s-a părut o provocare și eu sunt dispus la provocări”, recunoaște Coteț. Spune despre sine că e „un om al pământului”. S-a născut la Dăbuleni și, când era copil, muncea la stațiune, ca să mai facă un ban. La 14 ani a plecat la Craiova la liceu și ar fi vrut să se facă pilot. Dar tot la agricultură s-a întors. Lucrează la stațiune de patru ani și tot de atunci se ocupă și de cartofii dulci.

George Coteț mănâncă des cartofi dulci, fie făcuți simplu la cuptor, fie prăjiți.

Cartoful dulce e neobișnuit, spune el, pentru că la plantare nu ai nevoie de un răsad, adică de o plăntuță tânără cu niște rădăcini formate deja, ci de un lăstar, un simplu fir din plantă, fără rădăcini, pe care îl înfigi în pământ cu o unealtă ca o furculiță mai lungă pentru grătar. Dacă „l-ai înfometat” 24 de ore, adică l-ai lăsat la uscat într-un loc cald, ca o seră sau un solariu, lăstarul va forma imediat rădăcini.

Cartoful dulce, pe numele lui Ipomoea batatas, pe scurt batat, este originar din America Centrală și de Sud și popular în țările asiatice. Planta e comestibilă cu totul. În Coreea de Sud, de exemplu, oamenii fac ceai din frunze, salate din tulpină, băuturi răcoritoare, făină sau coloranți din rădăcină. În Europa se consumă numai rădăcina, care seamănă cu un cartof mai mare și mai alungit, cu gust dulce. O să-l găsești în restaurante sau în supermarketuri, fie la raionul de legume, fie pe raft sub formă de chipsuri. Poate avea mai multe culori: galben, portocaliu, mov. E bogat în vitaminele A, B6, C, D, beta-caroten și este recomandat diabeticilor.

Prima dată s-a cultivat în România în 1954, tot în zona de cercetare. Studiile au arătat că poate fi cultivat în țară, dar nu au existat interes pentru culturi la scară largă. Cartoful dulce s-a reîntors în 2012, când o universitate din Coreea de Sud a început un parteneriat cu Academia de Științe Agricole din București. Coreenii au trimis 100 de plante de cartof dulce, pe care le-au împărțit egal între Institutul Cartofului de la Brașov și Stațiunea de Cercetare de la Dăbuleni.

„În 2012, primăvara a fost foarte răcoroasă”, își amintește directoarea Diaconu. „Plăntuțele de la Brașov nu prea au rezistat condițiilor de ploaie și frig, pe când la Dăbuleni s-au dezvoltat foarte bine.”

Cartoful iubește căldura, specifică zonelor tropicale și subtropicale, și poate rezista și la 40 de grade, ceea ce îl face perfect pentru sudul Olteniei. Cele 50 de plăntuțe sud-coreene s-au înmulțit și, în 2015, stațiunea producea cartofi dulci pentru consum și sămânță. Diaconu și colegii ei au fost așa mulțumit de plantă, că au început să prezinte batatul, acest „aliment complet”, ca o alternativă la pepenele de Dăbuleni.

La Dăbuleni sunt plantate 10 soiuri de cartofi dulci.

Lubenița (cum e numit pepenele în zonă), care a adus faima localității, a fost și ea o noutate acum 60 de ani, când oamenii plantau mai mult pepene porcesc, pentru animale. Sistemul de irigații și cercetările de la Dăbuleni au transformat pepenii într-o cultură extrem de populară în zonă.

În ultimii ani însă prețurile au scăzut și din cauza pepenilor grecești și turcești, care intră mai repede pe piață, dar și a samsarilor, care cumpără angro la prețuri mici și vând apoi mai scump către consumatorul final. De cealaltă parte, fenomenele meteo imprevizibile și lipsa apei au făcut costul de producție să crească. Astăzi, oamenii din Dăbuleni continuă să planteze pepeni, dar tot mai des ajung să facă împrumuturi la bancă pentru a-și finanța următoarea cultură.

Cartoful dulce necesită o investiție aproximativ egală cu cea pentru pepeni: 20.000 de lei pe hectar, în fiecare an. Și producția e similară: câte 20 de tone pe hectar. Dar la preț lucrurile se schimbă. Un kilogram de pepene se vinde cu 0,80 lei și unul de cartof dulce cu 5 lei. Matematica asta o face pe directoarea stațiunii să numească cartoful dulce „o binecuvântare” pentru zonă.

O binecuvântare cu nevoi. Durează două luni să obții lăstari în sere, care stau apoi cinci luni în câmp. Sunt recoltați la mijlocul lui octombrie și, dacă nu sunt vânduți până în noiembrie, trebuie depozitați peste iarnă într-un depozit cu o temperatură strictă de 17 grade. Frigul îi omoară.

Azi, pe lângă pompa electrică, care e o problemă imediată, cercetătorul Coteț se luptă și cu noutatea cultivării plantei. De exemplu, ce să facă cu buruienile, mai ales cu ambrozia, pentru că n-au găsit încă un erbicid care să nu afecteze și batatele. Sau, ce „nu-i place” lui Coteț, nu au reușit să uniformizeze cultura. Adică rădăcina, partea pe care o mâncăm, să se încadreze în niște parametri clari și să nu fie deformată. „Când văd o recoltare la coreeni, parcă rândul ăla e pus special și scoate uniform”, glumește el cu ciudă. „Atunci îmi e necaz, cum naiba la mine la recoltare iese unu de 2 kilograme, unu de 200 de grame?”

Dar de-asta e cercetător, să caute răspunsuri. Pe internet, la alți cercetători sau fermieri, în studii și în cum se descurcă alte țări. Testează șase variante de tratament pentru erbicidare, adică mai multe plante primesc diferite tipuri de erbicide, iar Coteț le analizează pentru a găsi cea mai potrivită formulă.

Există piață pentru cartofii dulci

În 2019 stațiunea a livrat 17 tone de cartofi dulci pentru Lidl și Mega Image. Parteneriatul e bun, pentru că reprezintă o sursă de venit, dar și pentru că demonstrează fermierilor ca există cumpărători interesați.

Stațiunea este subordonată Academiei de Științe Agricole, prin care primește finanțare de la Ministerul Agriculturii. Fondurile de la stat acoperă cam 30% din necesar. Restul vine din proiecte de cercetare și vânzarea de produse ca grâu, struguri sau floarea soarelui, dar și, mai nou, cartofi dulci sau arahide.

Nu doar stațiunea a livrat cartof dulce către supermarketuri. Tudor Stanciu, un fermier de 38 de ani din satul Vâlcelele, județul Călărași, a livrat anul trecut două tone de cartof dulce ecologic către Carrefour.

Din 2016, Stanciu se ocupă serios de agricultură și de trei ani trimite legume bio către retailer. În 2019 a cumpărat de la stațiune 100 de kilograme de cartofi pentru sămânță, a produs lăstarii și i-a plantat pe 1.000 de metri pătrați. Deși a fost primul an, producția a fost bună și a vând-o la Carrefour pentru 8 lei kilogramul. Acum a pus cartofi pe o suprafață de cinci ori mai mare. „E o plantă foarte rezistentă, foarte viguroasă și se prinde în proporție mare. Am avut emoții, dar acum au trecut. Totul e să respectăm datele de plantare.”

Și Paul Ștefănoaica a plantat tot cam 5.000 de metri. „Cartoful dulce e în fază de pionierat, iar eu am, așa, o ambiție personală. De ce doar stațiunea să poată, de ce nu aș putea și eu?” E inginer silvic și locuiește chiar în Dăbuleni. A văzut cartofii în stațiune și a hotărât să pună și el. Speră să-i iasă o producție bună. Încă nu e sigur unde o va vinde, dar vorbește deja cu un posibil cumpărător. „Stațiunea m-a ajutat”, spune el. „Au fost discuțiile cu Coteț, fără niciun fel de secrete, uite asta se face, asta nu se face. Eu am venit cu niște idei noi.”

Ca Ștefănoaica sau Stanciu mai sunt fermieri prin țară. Stațiunea a vândut sămânță de cartof dulce prin Mehedinți, Harghita, Constanța sau Prahova. Dar tot sunt puțini. Coteț dă vina pe noutatea culturii și pe piața de desfacere. „Nu le convine că e o cultură nouă, nu se înghesuie lumea ca la pepene verde să vină cu tiruri. Un 20 de tone vandabil poți să scoți, dar tragi de ele.”

Nici lor nu le-a fost ușor până nu au pornit parteneriatul cu retailerii, spune bărbatul. „Vinzi către particular 10 kilograme. Fă colete, trimite prin curier. În primii doi ani rămâneam peste primăvară cu multă marfă și trebuia să aruncăm.”

Și Stanciu dă vina tot pe o combinație între neștiință și dificultatea de a ajunge la piață. „Pe mulți producători nu-i interesează și nu cunosc potențialul pieței, că este un produs care se vinde scump, dar e bine vânzarea s-o ai la supermarketuri, acolo este căutat foarte tare.” Pentru că nevoia există, doar că o au orășenii care merg mai la hipermarket, nu la piață. „Mă uit în sat, nu știe nimeni de cartof dulce și nu ai cui să vinzi aici.”

Și, dacă pentru unii e greu să ajungă în supermarket cu tomatele pe care le cultivă de generații, e puțin probabil să le fie mai ușor cu cartoful dulce.

Arahidele românești, un nou soi la Dăbuleni

Pe câmpul stațiunii de la Dăbuleni, mai departe de cartofi, în niște tufe mici, crește Viviana, un soi românesc de arahide. Pentru că sunt aproape de sol nu suferă atât de tare din cauza vântului, iar căldura nici nu o bagă în seamă.

Singurul pericol sunt ciorile, care, toamna, când e perioada de recoltare, vin atrase de miros. Oamenii au pus aparate speciale care fac zgomot și ar trebui să le sperie, dar ciorile s-au obișnuit repede, așa că plantele trebuie păzite de un paznic câteva zile pe an.

Deși am spune că sunt tot un fel de nuci, arhidele, Arachis hypogaea, pe numele lor latinesc, sunt plante leguminoase, deci, de fapt un fel de legume.

Viviana este „copilul” Milicei Dima, cercetător la stațiune de 23 de ani. Dima s-a născut în Dăbuleni și, ca și Coteț, în copilărie lucra aici. Părinții ei munceau tot în agricultură și a ales și ea liceul agricol, apoi Facultatea de Horticultură. „Eu mă duceam să-i ajut și mi-a plăcut meseria asta.”

Când a terminat facultatea, s-a eliberat un post la Dăbuleni la secțiunea arahide, a aplicat și a luat. Alunele de pământ, cum sunt numite popular, au ajuns la stațiune în anii ’80, unul dintre primele soiuri exotice cultivate aici. Sunt perfecte pentru nisip, pentru că nu au nevoie de mult îngrășământ sau apă.

Când a venit Dima deja existau soiurile autohtone Dăbuleni și Viorica. Cercetările ei au dus la apariția noului soi, Viviana, care le-a depășit ca performanță.

Deși mânca arahide de mică, Milica Dima a văzut prima dată planta la facultate, în Craiova.

Traseul unui soi e așa: avem planta martor, de la care se pornește; în cazul acesta – soiul Dăbuleni. Când e momentul să aleagă semințe, cercetătorii aleg dintre exemplarele care au dat cel mai mare randament, fie că vorbim de producție sau de rezistența la secetă. La un moment dat observă că anumite caracteristici ale plantei sunt mult diferite an de an (de exemplu, fructele sunt mai mari sau se recoltează mai repede) și se întreabă dacă au un soi nou.

Ca să verifice, anunță Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Plantelor (ISTIS) din București. Dincolo de analizele de laborator, ISTIS trimite semințe și la centre de cercetare din diferite zone ale țării, care vor urmări dacă planta e într-adevăr diferită de planta martor. Dacă răspunsul e da, Institutul omologhează noul soi și îl înscrie în Registrul Soiurilor.

Numele îl dă cercetătorul. Dima a pus cinci nume pe foaie și ISTIS a ales Viviana, pentru că celelalte denumeau deja alte soiuri de arahide sau de alte plante.

Plantele trebuie retestate periodic și de aici se trage „dispariția” Vioricăi. „Te costă și retestarea soiurilor”, spune Dima. „Noi nu ne-am mai permis să facem și pentru Dăbuleni, și pentru Viorica, pentru că ele erau cam asemănătoare și nu prea mai erau căutate.”

Cu o investiție pe hectar de aproximativ 15.000 de lei, la aproape un hectar de cultivat cu arahide, stațiunea a scos o producție de două tone, pe care o vinde cu 25 de lei kilogramul. Anul trecut au reușit să vândă toate arahidele și toată sămânța, anul astă însă au rămas cu marfă pe stoc.

Arahidele necesită multă muncă. La recoltare, plantele trebuie scoase din pământ, ceea ce se poate face și cu un tractor și un utilaj pentru cartofi, ca la Dăbuleni. Dar apoi trebuie să rupi manual păstăile. „Aproximativ un hectar cred că-l facem cu 10 oameni cam în 5 zile, deci multă forță de muncă, pentru că e foarte migălos să iei fiecare tufă și să desprinzi păstăile”, spune Dima.

După recoltare, arahidele sunt puse la uscat. În laborator, cercetătorii au și soiul Dăbuleni, mai mic (în stânga), și Viviana, mai mare (dreapta).

Stațiunea și fermierii ar avea nevoie de o combină specială care, când scoate plantele, separă și păstăile și care într-o zi poate face câteva hectare. Dar o astfel de mașină costă 15.000 de euro, o investiție mare pentru stațiune, dar și pentru mulți fermieri.

Și Ștefănoaica, și Stanciu, fermierii care cultivă acum cartof dulce, au încercat și arahide. Le-au luat de la stațiune, în 2015, respectiv 2017, dar au renunțat după un an pentru că fără utilaje nu renta. „Am pus undeva la 1.000 de metri pătrați și am săturat și rudele, și prietenii, și vecinii”, își amintește Ștefănoaica.

Liviu Blană, un alt cumpărător de arahide de la Dăbuleni, e de altă părere. Fermier din Bihor, Blană e cunoscut pentru castravetele amar, o plantă rară, cultivată și la stațiune, supranumită „insulina verde”. Plantează arahide din 2014 și spune că are o producție de până la 400 de kilograme, „fără să se streseze prea mult”, chiar și fără mecanizare. Cu cinci oameni termină munca în mai puțin de cinci zile.

Cumpără Viviana și vinde kilogramul cu 45 de lei, dar cei mai mulți clienți căută sămânță, ca să planteze și ei mai departe. „Sută la sută cultura asta de alune va fi răspândită în România extraordinar, va cunoaște o curbă ascendentă formidabilă”, spune Blană. Crede că arahidele românești ar putea fi o alternativă mai sănătoasă la variantele din comerț care vin din afara UE.

Deocamdată arahidele lui se dau cel mai bine pe internet, pe olx.ro sau pe grupuri de Facebook. Spune că discuțiile cu clienți mulțumiți l-au convins că plantele mai puțin obișnuite în România pot fi oportunități bune, doar că fermierii nu au exemple pe care să le urmeze.

Cercetare pentru comunitate

Câmpul experimental e la vreo cinci minute cu mașina de stațiune. Constantinescu sau Coteț vin cu mașinile proprii. Pentru Coteț mașina e și birou: aici fumează, bea cafea și are mereu la îndemâna ceva de ronțăit. Paraschiv, Dima și alți cercetători care n-au mașină vin fie cu microbuzul stațiunii, cu vreun coleg cu mașină, cu bicicleta sau pe jos.

În total, la Dăbuleni lucrează 15 cercetători. În perioada de glorie, când Coteț și Dima lucrau aici pentru bani de buzunar, erau 100.

Când era mic, lui Coteț cercetătorii i se păreau impresionanți. Nu s-a gândit că o să ajungă unul dintre ei, dar acum, că s-a angajat aici, simte că e responsabilitatea lui să facă ceva pentru comunitate. „Mă întristează să văd terenuri nelucrate și în zonă-s multe”, spune el. Caută soluții care să ajute Dăbuleniul nu doar să supraviețuiască, ci să prospere. Munca și-o măsoară în recolte bune și fermieri dornici să învețe despre cartofi dulci.

Cercetătorii cresc și plante medicinale și aromatice, precum oregano.
Lophantus Anisatus este o plantă aromatică și medicinală, asemănătoare la gust cu anasonul.

Și directoarea Diaconu crede că zona poate crește. Dar uneori se descurajează. O descurajează lipsa fondurilor și mai ales lipsa apei. Crede că soluția pentru deșertificare este cultivarea nisipului și pentru asta nu te mai poți baza doar pe ploi.

Așa că, până găsesc o cale de a aduce apa din Dunăre la nisip, cercetătorii caută altfel de soluții, precum îmbunătățirea continuă a soiurilor consacrate sau introducerea de plante noi. Până la urmă, crede Diaconu, rolul cercetătorilor este să rezolve problemele fermierilor, să fie „cu un pas înaintea lor”.  

Constantinescu speră că pomii și arbuștii lui vor fi o parte din viitorul Dăbuleniului. Poate curmalul chinezesc, nu neapărat kiwi. Sau poate măslinul sau o plantă pe care nici nu a plantat-o încă. A învățat că în cercetare trebuie să ai răbdare, pentru că rezultatele se văd în ani, chiar dacă n-ai certitudinea că vor fi cele dorite. Deocamdată, ca și plantele lui, e la început. Vrea să-și vadă pomii dând rod an după an, și la stațiune, dar și în curțile oamenilor. „Simt că o să am o mică părticică în cum se va schimba locul.”

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *