Fricile pe care le învățăm la școală (4)

Generațiile, manualele și programele se schimbă, dar fricile din școală sunt tot acolo.

E pedepsită

M. era scundă, tunsă băiețește, cu fața rotundă și ochi negri, migdalați. Stătea pe un scaun cu picioare înalte, în colțul din dreapta, cum intrai, departe de toată larma din centrul clasei. A fost primul copil pe care l-am privit și care mi-a stârnit interesul, iar imaginea ei e cea mai palpabilă amintire pe care o am din primii ani de școală.  

În clasele primare, fetița tunsă băiețește devenise calul de bătaie al tuturor. I se adresau vorbe urâte, primea șuturi, pumni, palme, era trasă de păr. O băteau cu toții. Mai mici, mai mari – nu conta. Într-o zi de primăvară dintr-a a III-a, clasa a rămas aproape goală imediat ce s-a auzit clopoțelul. Nimic nu prevestea ce avea să se întâmple, poate doar mulțimea adunată într-o fracțiune de secundă în fața unuia dintre pereții exteriori ai școlii. Adevărul m-a izbit cu aceeași putere cu care bunica trântea coca de la cozonac, într-un vas mare, de lut, în apropierea sărbătorilor. M-a durut fiecare izbitură a capului ei mic și nevinovat de peretele rece și masiv, insensibil la tortură. N-am putut să scot niciun sunet atunci, iar imaginea m-a terorizat mult timp după ce lupta s-a încheiat, după ce mama lui M. a venit la școală, după ce cei doi frați bătăuși n-au mai călcat pragul clasei, după ce lucrurile au intrat pe făgașul lor normal. Și ce putea însemna normal pentru noi toți, dacă pentru M. asta însemna să suporte, din nou, aceleași vorbe aspre și urâte?

În școala din satul de la poalele Munților Bucegi unde-am crescut nu știe nimeni ce înseamnă bullying. În ciuda tuturor poveștilor pe această temă care au drept victime premianții clasei, aici e o lege nescrisă care-i transformă pe elevii slabi la învățătură în ținte perfecte ale miștourilor unor colegi și mai slab pregătiți. Îți e teamă să vorbești pentru că ai putea ajunge și tu unul dintre ei, așa că te strângi în cochilie. Înveți bine și începi să închizi ochii la ce se-ntâmplă în jurul tău. Lucrurile pe care nu le știi nu pot să te rănească, dar fragmentele care-ți ajung întâmplător la urechi sapă în tine, ani mai târziu, sentimente puternice de vinovăție.

De Roxana Stan, studentă la Litere


Evadarea

Am crescut într-o școală. O școală din Constanța în care părinții mei erau profesori. Amândoi. De muzică. Din clasele primare până la final de liceu, amintirile mele sunt aproape toate legate de ce se întâmpla în sălile de clasă, pe coridoarele și în curtea școlii, în sala de pian a mamei mele, unde ea preda și eu studiam, ore în șir, la pian. Era locul în care mă simțeam cel mai în siguranță, dar și din care îmi doream cel mai mult să evadez. 

Mi-a rămas în minte o scenă dintr-o emisiune despre Mihaela Ursuleasa, copilul-geniu al pianului care era doar cu trei ani mai mare decât mine și deja faimoasă, în care ea se uita pe geam la copiii care se jucau afară. Secvența ilustra, desigur, copilăria necesar-sacrificată pentru a deveni un mare artist. Deci așa trebuia să fie.

Anii au trecut însă, iar sacrificiul tot nu dădea naștere unui mare artist. Orele tot lungi petrecute în școală au început să se transforme în frustrări legate de viitor și o mare frică: să devin profesor. Mama mă convinsese că ar fi cam cel mai rău lucru din lume. Pentru că e chinuitor să lucrezi cu copii, salariul e foarte mic și respectul nu există pentru meseria asta.  

Fata mea crește acum într-o școală. O școală privată din București în care eu lucrez. În echipa de Comunicare, nu la clasă. Parte din jobul meu este să înțeleg ce se întâmplă în clase pentru a le transmite și celorlalți părinți, care nu au acces acolo. Iar copilul meu de opt ani își dorește să devină profesor, pentru că-și iubește învățătoarea, vrea să-i învețe și ea pe copii și să lucreze la școală, ca mami. 

Când mă întreabă ce-aș vreau eu să se facă când va fi mare, îi spun cel mai abstract lucru la care m-am putut gândi: astronaut. Iar ea mă ceartă: cum să-mi doresc așa ceva, e periculos, poate să moară. 

Să evadezi din zona de confort și să-ți învingi fricile pare mereu periculos. Dar, de cele mai multe ori, e singurul mod în care poți să demontezi miturile din copilărie și să descoperi cine-ți dorești tu să fii.   

De Sandra Barbu. Autoarea a studiat muzica și jurnalismul, a lucrat în presă, iar acum lucrează într-o școală privată.


Ești adoptată?

4, 5, 6, 4 – cam așa arătau notele mele la matematică din primul trimestru al clasei a V-a. Mama mi-a spus că dacă mai continui așa o să rămân corigentă. Eram într-un autobuz aglomerat în drum spre bunica când mi-a șoptit asta. Nu era o senzație atipică pentru ea. O mai întâlnisem în clasa I când se săturase să tot rupă foi din caiet pentru că rândurile mele erau greșite. Întindeam așa încet penița stiloului încât făceam mici guguloaie de cerneală pe hârtie. Într-o zi, furia ei m-a aruncat de pe scaunul înalt de la masa din sufragerie jos pe covor. Cu sora mea, mai mare cu aproape opt ani, nu avusese astfel de probleme, era premiantă și-i plăcea mult la școală. Mie nu prea îmi plăcea. 

Pe la începutul gimnaziului, am simțit că mama se liniștise cu diferențele dintre noi două. Pur și simplu știa că sunt diferită. Că nu-mi place matematica și că singurele momente când am excelat la școală au fost orele de compunere din clasa a IV-a când citeam în fața clasei poveștile pe care le scriam acasă. Chiar și așa, fără matematică nu puteam trece mai departe spre liceu, și mama voia totuși să se asigure că sunt conștientă că e posibil să rămân corigentă. 

Doar că la școală s-a întâmplat ceva.

Matematica îmi părea interesantă într-a V-a, mai ales că profesorul era o combinație de star și om care vrea cu orice preț să te facă să râzi și uneori să plângi. Toți părinții din Vâlcea și-ar fi dorit ca copiii lor să facă matematică cu el. Scotea olimpici, organiza tabere distractive la munte la Voineasa. Ne spunea tufe de Veneția, arunca cu instrumentele de geometrie în cei care nu erau atenți, țipa și ne povestea de rateurile lui la matematică, care în cele mai bune cazuri ajungeau absolvenți de Drept. Intrasem și eu în jocul colegilor care de cele mai multe ori râdeau la glumele lui și se amuzau la țipete. Doar că acasă când deschideam caietul de matematică eram paralizată pentru că, de fapt, nu prea înțelegeam nimic. Și îmi era frică de momentul lucrării următoare. Aveam un 4 și un 5 în catalog când într-o oră m-a strigat și m-a pus să mă ridic în picioare. M-a întrebat râzând ceva ce am crezut că e un coșmar: „Tu ești adoptată? Că nu prea semeni cu sora ta la note”. Apoi s-a auzit râsul lui și al câtorva colegi. Eu am zis încet „nu” și am început să plâng, și am tot plâns înfundat în acea oră. Au urmat ore zilnice petrecute la birou ca să iau o notă bună în teză. Și am luat 9,75, singurul zece din clasă, un șoc pentru mine, colegi dar și profesor – pentru că lucrările erau anonimizate. Au mai fost și alți profesori, de-a lungul timpului, care m-au comparat cu sora mea, și frica de astfel de situații m-a urmărit și în facultate, pentru că am optat să fac aceeași facultate, pe care și ea o absolvise cu opt ani în urmă. Abia mai târziu, când am început să muncesc, m-am vindecat de frică și am înțeles că deși școala ne-a crescut diferit, amândouă am creat apoi, în munca noastră, lucruri extraordinare. 

De Oana Sandu, reporter DoR care scrie despre violență în familie


Frica mea cea de toate zilele

Am ajuns în clasa I cu frica în sân, după ce ai mei au hotărât să ne mutăm la casă, ca să avem mai mult spațiu. Nu cunoșteam pe absolut nimeni într-o clasă unde aproape toți se știau între ei. Mi-a fost frică și jenă să ies din bancă aproape patru ani.

Frică pentru că erau elevii mai mari pe hol, frică pentru că aș putea întârzia înapoi la oră, frică pentru că nu o să am oricum cu cine vorbi. Mi-a fost mereu frică la biologie pentru că eu nu desenam frumos și niciodată nu luam 10. Mi-a fost frică și la fiecare altă materie. Mi-a fost frică și ca cineva să afle că eu citeam în loc să scriu la matematică. Mi-a fost frică că nu o să fiu eu cea mai bună, nu o să fiu nici măcar suficient de bună încât rezultatele mele să fie mulțumitoare, iar mama o să zică iar de colega mea, ea de ce poate și eu de ce nu pot?

Nu scriu frumos, nu desenez frumos, nu cânt frumos, nu scriu în paranteză la matematică tot ce am aflat, nu sunt atentă când rezolv problemele la fizică. Mi-a fost frică de ce o să zică doamna?, de o să râdă colegii de tine! sau de ce faci dacă nu iei notă mare la Capacitate?.

La liceu frica a venit cu mine de mână și m-a ținut în brațe tot timpul. Sau poate că eu am ținut-o pe ea. Printre fricile vechi au (re)venit și altele, ca niște picături de ploaie torențială de care nu poți scăpa vara: Bacul, admiterea, viața, fericirea, cariera, viitorul… frica de toate. Frica de a vorbi, de a întreba, de a spune, de a încerca.

Toate astea pentru că mi-a fost frică de greșeală. De eșec. De lume.

Și lucrurile pe care le-am făcut în timpul ăsta? Mereu făcute cu frică, dar și cu foamea de a scăpa de frica de a nu fi eu însămi.

Am luat notă mare la Bac, am plecat la ce facultate am vrut, am ajuns în ce oraș am vrut. Nu am reușit să fiu mereu prima. Încă nu scriu frumos, nu desenez, nu cânt și încă mă gândesc de trei ori înainte să întreb ceva. Încă învăț: ce fac trebuie să fie mai întâi suficient pentru mine. Încă-mi este frică de multe lucruri.

Dar cât o să mai las fricile să-mi distrugă visurile?

De Dana Popa, studentă în anul I la Studii Europene în Cluj


Teama de eșec

– Aha, deci tu ești tipa aia?

Am foarte puține amintiri din timpul orelor din clasa a IX-a, dar replica asta mi-a definit o mare parte din ultimii zece ani. Când profesoara de română a întrebat dacă avem vreun olimpic național în clasă, am ridicat mâna cu mândrie. Dar eșecul a fost că aia luase 9,10 în testul inițial. O rușine, m-am gândit eu – care m-a năpădit prin tonul vocii profesoarei, prin aplecarea ochilor mei, prin privirile colegilor mei pe care, în acel moment, le-am simțit arzându-mă.

Așa că mi-am asumat această etichetă de tipa aia și am luptat să îmi depășesc condiția decăzută, atât din mândrie, cât și din admirație pentru profesoara mea. M-am refugiat în litere, într-o disperată încercare de a fi mereu pe podium, pierzându-mi pe acest drum întortocheat și plin de orgolii curajul de a vorbi în afara peniței stiloului. Străduința de a demonstra că miile de pagini citite înseamnă ceva m-a depersonalizat până în punctul în care mi se blocau gândurile atunci când trebuia să le rostesc. Am reprins încredere în mine odată cu primii pași făcuți ca profesor de limba și literatura română într-un liceu din București. Deși la interviul pentru acest post am zis că țelul meu este să fac performanță cu elevii prin sădirea spiritului competitiv în ei, am realizat că adolescenții mei cunosc o lecție mai înțeleaptă decât cea pe care am învățat-o eu – că procesul contează mai mult decât rezultatul final.

Iar câteodată, când mă plimb printre bănci, printre mulțimi de Mihai și Arthuri, de Camili și Marceli, de Luciani și Ezra, simt că există undeva în mine o fantomă care tremură la gândul de eșec și aud o fată de 16 ani, cu glas mai subțire decât al meu, întrebându-mă – mai suntem tipa aia?

De Maria Stan, profesoară de limba și literatura română


Dacă greșesc?

Eram prin clasa a V-a, deci suficient de mare cât să-mi dau seama când trebuie să vorbesc și când trebuie să tac. Dar în timpul orei de geografie m-a mâncat limba, nu alta, să-i amintesc doamnei profesoare că ne spusese cu o zi înainte că mai are ceva să ne predea la lecția trecută. Mare greșeală. Nu doar că m-a scos la tablă și m-a ascultat atunci, ci și în fiecare oră din semestrul ce tocmai începuse. Cred că voia să fie sigură că am fost atentă în clasă și că nu mai spun prostii cu altă ocazie.

Așa am ajuns să urăsc circuitul apei în natură, lecția cu pricina, și ora de geografie și pe profa de geografie și, mai mult decât atât, am pierdut din spontaneitatea copilăriei și din dorința de a face bine. Dacă greșesc? Cu această întrebare mă lupt ori de cât ori deschid gura să spun ceva.

Cum pot avea certitudinea că dacă spun un lucru, acesta nu se va întoarce împotriva mea? Aceasta a fost cea mai mare frică în copilărie. Nu știu nici acum, la 33 de ani, dacă am trecut peste această teamă de a vorbi în fața unei persoane ce exercită o oarecare autoritate, de a-mi susține punctul de vedere.

Respir acum adânc și îmi spun că poate avea și profesoara de geografie pe cineva mai sus, în fața căruia nu avea curaj să vorbească deschis. Îmi zâmbesc și prind curaj să-mi fac vocea auzită.

De Mihaela Manea


Mustăți

Spaimele că sunt prins copiind, fumând la budă, că sunt trimis la tuns pentru că am părul doi milimetri peste ureche, că sunt scos la tablă primul exact la ora la care nu știu nimic sau că nu mă bagă Lia în seamă au trecut până în pauza următoare. Ce n-a trecut (și azi mai am frisoane) e momentul când era să fiu dat afară din liceu. Exmatriculat pe bune.

Când deschid eu manualul, la ora de etică socialistă parcă, și dau de prima pagină, unde Ceaușescu avea desenate cu pixul niște ditamai mustățile. Am înghețat. Era el liceu de artă, adică se învăța mai lejer pentru că artiștii erau considerați proști, dar când era vorba de tovarășu’ nu era de glumă. Ce să fac? Boanchina aia care ne preda se uita exact la mine și eu eram în prima bancă, ca pedeapsă pentru cine știe ce chestii făcute în ultima. În loc să dau foaia nonșalant, am rupt-o în slow motion să nu se audă. Pe măsură ce-o rupeam cu ochii la profesoară, o strângeam centimetru cu centimetru în pumn. Acum Ceaușescu nu numai că avea mustăți, dar era și șifonat ca dracu.

Ea m-a văzut, bineînțeles, și a văzut că am văzut-o și în capul ei, ca la desenele animate, s-a lăsat noaptea. Dacă o dă cineva în gât dintre copii, că a văzut oroarea și n-a luat măsuri. Dar ce măsuri?

Am fost luat de-o aripă și dus, atunci în mijlocul orei, direct la directoare, care fusese colegă cu maică-mea la școala lor de educatoare, numai că, spre deosebire de mama, o luase cu partidu’ și pac era acum mare directoare. „Tovarășu’ Perjovschi, dar cum ați putut face așa ceva cu conducătorul nostru iubit?”

Trimis acasă, chemată mama la școală, discuții absurde, zvonuri, de la liceu la inspectorat, de la inspectorat la partid etc. și fiecare dobitoc sau dobitoacă speriindu-se la rândul lui și la rândul lui în loc să dea pagina nonșalant o rupea în slow motion. Pagina eram eu.

Atunci mi-a fost frică.

M-am și văzut la șaibă la liceul industrial… 

Norocul meu că singurul lucru de care se temeau comuniștii erau ceilalți comuniști. Când s-a îngroșat gluma, șefu’ de la partid pe oraș sau pe județ s-a gândit că va da prost el în CC dacă se aude mai sus și a mușamalizat chestiunea. Pe rând, de sus în jos, s-au închis focarele de incendiu. Când s-a ajuns la mine decizia era luată fără tam-tam și adunări publice în careu în curtea școlii. Am fost exmatriculat două săptămâni. Mi s-a scăzut nota la purtare la 5.

În alea două săptămâni a trebuit să vin zilnic la bibliotecă pentru câteva ore. Perfect. Citeam și desenam ce voiam eu. Perfect. În timp ce colegii mei erau trași pe roată la chimie. Perfect. Am devenit un mic erou local. Puteam avea părul peste ureche (cine să se mai atingă de mine), se uita și Lia la mine. Perfect.

Și uite așa o posibilă dramă s-a sfârșit în mascaradă. Cu mustăți.

*

PS: Pentru că, din când în când, în vis mai am frisoane pe subiectul ăsta m-am gândit că unica cale să exorcizez teroarea este să fac o lucrare cu Ceaușesti cărora să le desenez mustăți.

Așa că, dacă aveți manuale sau almanahuri vechi cu prima pagină cu atotiubitulconducător, dați-mi de știre. 

De Dan Perjovschi, artist


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *