Frăţie, nu dușmănie

Timp de 40 de ani, Constantin Zamfir, patronul ASF Frăţia, i‑a dat tot fotbalului și fotbalul i‑a luat înzecit.

Un taxi Pelicanul străbate drumul pământos care șerpuiește pe lângă Uzina Vulcan de la marginea Bucureștiului. Constantin Zamfir conduce cu ochii în oglinda retrovizoare în care le urmărește pe două jurnaliste venite tocmai din Franţa să scrie despre echipa lui de fotbal. Le servește cu dropsuri colorate pe care le ţine într‑un compartiment lângă scrumieră și le explică împrejurimile. În spatele taxiului aleargă mai mulţi câini care păzesc rămășiţele industriei din sudul capitalei. Două săgeţi vopsite de el cu inscripţia „Spre stadionul Frăţia” indică drumul pe care Zamfir l‑a pietruit cu o roabă și cu mâinile goale ca să aibă acces mașinile la stadion. Acum s‑a tasat deja și i‑ar trebui un camion de piatră ca să‑l pună la punct. Bălăriile din dreapta le‑a pus la pământ cu o lamă, dar mai are de defrișat ca să facă o parcare pentru spectatori. Aici pe stânga se termină stâlpii de energie electrică și mai sunt 500 de metri până la vestiarele clubului de fotbal ASF Frăţia. Femeile scriu pentru cotidianul naţional de sport L’Équipe și întreabă într‑o română rârâită ce se fabrică la uzină. Zamfir le răspunde repede – cazane – apoi revine la traseul lui. Știu ele cât l‑ar costa să tragă curent tocmai de acolo de la drum? Nu știu. Dar poate dacă citește vreun om de afaceri francez povestea lui, o să înţeleagă că e nevoie de bani serioși.

Sunt multe de făcut.

Stadionul Frăţia se numără printre zecile de stadioane de cartier care găzduiau în perioada comunistă echipele formate din muncitori de la întreprinderile vecine. Construit la începutul anilor ’80, cu o tribună de 1.000 de locuri, stadionul arată bine comparativ cu altele din care au mai rămas doar porţile ruginite și acoperite de buruieni. Comparându‑l însă cu arenele adversarilor din campionatul ligii a IV‑a, stă cel mai prost. Oaspeţii protestează mereu când văd drumul noroios, vestiarele întunecate și îngheţate, toaleta mai mereu înfundată, banca de rezerve neacoperită. Mulţi cred că nu mai sunt anii în care să joci în asemenea condiţii după ce că n‑ai salariu, n‑ai prime și îţi cumperi singur echipamentul. Jucătorii Frăţiei nu cer însă mai mult. Cunosc cu toţii situaţia lui Zamfir și știu că nu are de unde. Îl ajută și ei la săpat, curăţat și vopsit, nu e o rușine.

Zamfir parchează în faţa vestiarului împodobit de‑a latul cu un banner albastru cu mesajul „Lăsaţi dușmănia și iubiţi Frăţia”. L‑a scos special pentru întâlnirea cu jurnalistele și le îndeamnă să‑l fotografieze. Cât trag ele primele cadre, patronul clubului scoate din portbagaj o cutie goală de smântână din care împrăștie boabe pentru trei câini care‑i ajung până la brâu și se gudură pe lângă el. Alintă mai abitir dulăul roșcăţiu pe care l‑a botezat Roxi, până să‑și dea seama că e băiat. El e baza la Frăţia. Dacă nu sunt bani de paznic, trebuie să ai măcar câini.

La 50 de ani, cu părul cărunt și cu vreo 15 kilograme în plus ascunse într‑un trening bleumarin, Zamfir e încă în formă. Răsuflă mai greu când se agită, dar e mai înalt decât mulţi dintre jucătorii lui, stă drept ca un soldat și e rumen în obraji de la munca în aer liber. Mângâie căţeii cu palmele mari de om care nu s‑a ferit de sapă și își continuă turul tot mai sumbru. Însoţit de jurnaliste, Zamfir trece pe lângă vestiarul de tablă care arată ca un refugiu montan și înaintează pe marginea terenului unde au ieșit deja la încălzire câţiva jucători. E un noiembrie ceţos și Frăţia joacă astăzi cu Chelsea București, o formaţie neînvinsă până acum în campionat. Patronul inventariază pierderile cu poftă, aproape râzând de situaţia în care se află. Stadionul nu e împrejumuit cu plasă așa cum cere regulamentul Asociaţiei Municipale de Fotbal București, organizatoarea campionatelor de liga IV‑a, și de Old Boys în care Frăţia joacă în sezonul 2014‑2013 cu trei echipe (în anii trecuţi, când avea mai mult de 50 de jucători legitimaţi, Zamfir a înscris și câte șase‑șapte echipe în campionat). Dacă nu face rost de bani până la primăvară, nu o să i‑l mai omologheze și n‑o să mai aibă voie să joace aici. E optimist însă că o să găsească o soluţie, întotdeauna trebuie să speri.

Întoarse în faţa vestiarului după un tur de teren, jurnalistele ezită să intre. Zamfir insistă. Când a cumpărat stadionul în 2003, cutia din tablă vopsită în galben care adăpostea două vestiare și toaleta se încingea infernal de la soare. El a căptușit‑o cu plăci din lemn presat. Acolo a fost cândva un boiler cu care încălzea apa pentru dușuri. Dincolo sunt ligheanele în care spală de mână echipamentele jucătorilor. Jurnalistele notează și Zamfir le rezumă mulţumit situaţia:

– Fiecare fir de iarbă de aici a răsărit din sacrificiu, înţelegeţi?

– N‑avem lumină, nea Zamfir!, protestează în glumă un jucător al Frăţiei care‑și pune apărătorile pe bâjbâite.

– Păi n‑avem, da! Ne trebuie bani, răspunde patronul aproape scuzându‑se.

– Nu‑i nimic. Noi aici ne dezbrăcăm pe întuneric, ca să avem lumină pe lumea cealaltă.

Zamfir le invită pe jurnaliste afară, într‑un fel de bucătărie în aer liber pe care a început să o construiască acum doi ani. Pe atunci visa să amenajeze la parter o zonă de protocol pentru arbitri, iar el să se mute la etaj. A apucat să ridice fundaţia și stâlpii din cărămidă, dar s‑a oprit din lipsă de fonduri. Șterge trei scaune de praf apoi aduce din vestiar o sticlă de Cola, biscuiţi săraţi și pahare de plastic. Din aprilie, de când tot primește vizite la stadion, s‑a obișnuit cu presa. Se scuză că nu are mai mult. Dacă ar fi venit domnișoarele când nu era așa de înglodat în datorii ar fi văzut micii sfârâind pe grătar și berea la rece. L‑ar fi auzit cântând la acordeon. Acum s‑a apucat de taximetrie pentru un ban în plus și nu mai are timp de petreceri la stadion.

– Asta e armonia care ni s‑a dus vestea. Dar acum e o perioadă mai grea. Avem emoţii cu omologarea.

Turul pierderilor continuă cu oborul animalelor.

– Aici am avut căpriţe, porci, găini. Aţi văzut în New York Times, nu? Aţi văzut când a intrat iedul pe teren? Nu mai sunt. Le‑au furat. Mi‑au spart vestiarul. De când cu presa, m‑am dus mai rău. Au văzut la știri că e rost de furat și m‑au curăţat.

În aprilie 2014, jurnalistul britanic James Montague s‑a nimerit la un meci în deplasare al echipei de liga a V‑a a Frăţiei și a scris un articol pentru New York Times despre diversitatea jucătorilor (un portar fără o mână, un antrenor congolez, romi, jucători trecuţi de 40 de ani) și despre atmosfera de familie pe care patronul o întreţine crescând animale pe lângă stadion. Zamfir i‑a povestit că întreţinerea terenului îl costă atât de mult încât și‑a pierdut casa. Jurnalistului i s‑a părut unul dintre cei mai optimiști oameni pe care i‑a întâlnit, genul care nu se lasă până la moarte. Marin Florian, un jucător poreclit Cobete de colegii de echipă, a apărut atunci într‑o fotografie alergând după un ied care intrase pe teren. Imaginea a fost preluată de presa din România și toată lumea a vorbit despre mărinimia patronului de club care crește animale la stadion ca să‑i ajute pe jucătorii mai sărmani. Tot din NYT au preluat informaţia că fotbaliștii sunt plătiţi cu 150 lei pe meci. Zamfir spune că a fost o neînţelegere, că le‑a dat bani uneori, dar că de câţiva ani nu poate fi vorba de așa ceva. Jurnaliști români, britanici, francezi și spanioli s‑au înghesuit să documenteze și ei povestea echipei de fotbal care nu discriminează pe nimeni și Zamfir i‑a primit pe toţi spunându‑le că poarta lui e deschisă. E o glumă de‑ale echipei, având în vedere că stadionul nu are poartă.

Din aprilie 2014, s‑au dat trei spargeri la stadionul Frăţia și un câine a fost găsit cu capul strivit de o cărămidă. S‑au furat generatorul electric, mașina de tuns iarba, jaloanele portocalii pentru antrenamente, un pui de Rottweiler primit de la o rudă pe care patronul voia să‑l vândă pe câteva sute de euro. Din banii pe care îi lua pe câine, ar fi cumpărat niște plasă de Buzău pentru împrejmuire sau măcar piatră pentru drum. Zamfir a rămas fără lumină și apă caldă și a trebuit să alerge să împrumute o mașină de tuns ca să continue să găzduiască meciuri. Era obișnuit cu hoţii, îl mai călcaseră și‑n 2013, când un vecin l‑a sunat la timp să‑l atenţioneze că i‑a tăiat cineva ţarcul porcilor și‑i ademenește să‑i urce în căruţă. Atunci a reușit să‑i oprească și treptat porcii au ajuns la tăiere. Altădată n‑a fost nimeni în zonă când i‑au tăiat cu flexul porţile vechi de pe terenul din spate și le‑au vândut la fier vechi.

Zamfir a sperat că mediatizarea din New York Times îi va aduce niște sponsori sau donaţii ca să mai rezolve din probleme, dar nu s‑a întâmplat nimic. Ba mai mult, lumea și‑a închipuit că dacă a apărut la televizor, s‑a ajuns. Felicitările pentru valorile pe care le promovează Frăţia n‑au plătit datoriile. La vreo lună de la apariţia în presă, magazinul cu brânzeturi și legume pe care îl deschisese de câteva săptămâni a dat faliment pentru că nu și‑a mai permis chiria sediului. Nici familia n‑a fost prea încântată de mediatizare. Soţia și fiul de 16 ani s‑au bucurat pentru el, că doar știau cât a sacrificat ca să ţină Frăţia în viaţă, dar s‑au temut de ironii din partea cunoscuţilor. Când tata l‑a rugat pe Dani să apară și el în fotografii sau filmări ca să reprezinte împreună „trecutul, prezentul și viitorul”, fiul a strâns din dinţi. Își dorea să fie filmat în teren la maturitate, nu așa. A acceptat pentru că a sperat că poate va veni și ceva mai bun pentru tata și echipă.

Între timp, ajung la stadion observatorul și arbitrii de la Asociaţia Municipală de Fotbal București. Zamfir îi salută și își continuă grăbit turul. Vrea să apuce să le spună tot jurnalistelor. El a trasat cu var liniile terenului. El a cârpit plasele porţilor. Ca să aibă jucătorii umbră, a plantat copaci și i‑a udat cu cana. Erau cât degetul de subţiri și acum sunt înalţi, numai buni pentru umbră la vară. Din când în când se oprește și verifică dacă jurnalistele notează. A mai spus povestea asta de multe ori, dar presa a scris cam aceleași lucruri: că la Frăţia apără un portar fără o mână, că Aime Lema e singurul antrenor de culoare din fotbalul românesc, că patronul crește găini și capre ca să hrănească jucătorii amărâţi. Aproape niciodată n‑a spus ceva despre lipsurile clubului și despre datoriile în care s‑a afundat. Toată lumea și‑a închipuit că și‑a luat bani pentru mediatizare, că s‑a umplut de mingi și de echipamente. Ba au fost unii – nu vrea să spună cine, oameni din fotbal – care au bârfit că a plătit chiar el ca să apară pe toate posturile TV din România.

Marian Dedu, fost fundaș la Sportul Studenţesc acum jucător și antrenor la Frăţia 1 (liga IV), iese din vestiar și îi întrerupe povestea. Mai e un minut și începe meciul.

– Nea Zamfire, am o problemă.

– Ce e? Toaleta? Lumina? Apa?

– Cheia.

– Stai cuminte că nu fură nimeni!

– Nea Zamfire…

– Sunt eu aici, du‑te liniștit.

echipa Fratia intr-o discutie pe teren

Constantin Zamfir s‑a născut în Moșteni, judeţul Teleorman, într‑o familie de ţărani, cu doi fraţi și o soră. Au crescut împărţind totul pe din patru și de‑aici avea să vină mai târziu numele clubului de fotbal care i‑a înghiţit viaţa: Frăţia. La șase ani mergea cu vaca pe câmp și‑și lua și mingea cu el. Absorbit de balon, se trezea după‑amiaza cu vaca în porumbul vreunui vecin. De când se știe, Zamfir a avut două mari iubiri: fotbalul și muzica. Tatăl lui a cântat la caval, iar bunicul cânta cu vocea, amândoi animând nunţile și botezurile din sat. Când Zamfir avea 10 ani, bunicul a vândut o găleată de brânză și i‑a cumpărat un acordeon. A învăţat să cânte, apoi a fost selecţionat ca junior la Autobuzul București, o echipă din liga a III‑a. Între drumurile în Capitală pentru meciuri, antrenamente și cantonamente, a început să cânte și la nunţi pentru un ban în plus.

A avansat la liga a II‑a și a jucat între ’84 și ’86 la Pandurii Târgu Jiu, echipa lui de suflet, care l‑a și ajutat mai târziu cu mingi și echipament pentru Frăţia. A mai trecut și pe la Icar București, Policolor București, Prefabricate Progresul, de fiecare dată ca atacant. Visa fotbal la orice oră, ţinea cu Steaua și Pandurii și îi venera pe Pele, Maradona, Marco Van Basten și Rodion Cămătaru. Își alegea idolii după calităţile pe care simţea că le are și el în teren: forţa și viteza.

În ’86 a fost solicitat la Jiul Petroșani, o echipă de liga I antrenată de Gigi Mulţescu. În ziua meciului la care urma să fie observat, a plecat în București să cânte la o nuntă. Apucase să‑și ia un angajament și a crezut că poate să arate ce poate în teren și altă dată. Și‑a dat seama de gafă abia după ce a văzut că echipa nu l‑a mai vrut. Alte șanse mai sus de diviziile B sau C n‑au mai apărut și a regretat mereu că n‑a știut să profite de noroc.

La începutul anilor ’90, Zamfir a devenit antrenor‑jucător la Vulcanul București și, ca să mai strângă niște bani, și‑a deschis o firmă împreună cu fraţii săi cu care cânta la nunţi: Frăţia Music Sport S.R.L. Din cântări, cu ajutorul familiei și suplimentând uneori cu taximetria, așa cum făceau mulţi pe atunci, la 30 de ani și‑a cumpărat o casă cu curte în sectorul 5 al Bucureștiului. În 1994 și‑a cunoscut viitoarea soţie la o nuntă și doi ani mai târziu s‑au căsătorit, deși Zamfir a avertizat‑o că el e mai mult pe drumuri, între nunţi și meciuri.

A început să stea mai mult pe acasă din 1998, odată cu nașterea fiului, dar din 2001 s‑a dedicat și mai abitir fotbalului. Pentru că echipa Vulcanul urma să fie desfiinţată, Zamfir s‑a hotărât să‑și împlinească un vis din tinereţe – să aibă propria echipă – și a înfiinţat ASF Frăţia București. Vreo doi ani a putut să folosească gratuit baza sportivă a Vulcanului, dar în 2003, când s‑a anunţat privatizarea întreprinderii și terenul era în pericol de a fi vândut, s‑a mutat la socri, și‑a vândut casa și l‑a cumpărat. Era convins că dacă nu‑l ia el se va alege praful de baza sportivă. De atunci, datoriile s‑au ţinut lanţ. Odată devenit proprietar, uzina la care stadionul era racordat i‑a cerut bani pentru apă și curent. Nu‑și permitea să plătească așa că l‑au debranșat și a trebuit să facă rost de un generator electric. Cum nu mai avea nici apă, a făcut un credit de 4.000 de lei ca să sape un puţ. De aici a pornit un lung lanţ de investiţii în amenajarea bazei sportive care l‑au afundat în datorii puţin câte puţin: lama cu care a defrișat buruienile de lângă drumul de servitute și de pe terenul secundar, camioanele de pământ turnate pe teren ca să‑l înalţe și să se scurgă apa de ploaie, gazonul, porţile, stâlpii de fier cu care a împrejmuit terenul. Ce câștiga cântând la nunţi, reinvestea în stadion sau dădea la bănci, iar când nu câștiga, împrumuta. Lua bani de la cunoscuţi pentru benzina de pus în generator sau în mașina de tuns iarba, pentru un rând de echipament pentru echipă. Îi dădea înapoi împrumutând din altă parte sau amânând până când mai producea. Unii îl înţelegeau, alţii se supărau și împrăștiau bârfe despre el.

Nu i‑a fost rușine că și‑a vândut casa, doar nu o dăduse pentru datorii la jocuri de noroc sau la cârciumi. O sacrificase pentru fotbal. Nici nu voia să audă de închis echipa sau de vândut terenul. Pierduse prea mult ca să renunţe.

Cu tata plecat ziua la stadion și noaptea la nunţi, Dani creștea mult mai apropiat de mama. Îi plăcea fotbalul, dar nu‑i plăceau înjurăturile din teren și tribune. Mama îl învăţase de mic să nu se îndepărteze de oameni, chiar dacă nu le aprobă comportamentul. Să ia ce‑i mai bun de la fiecare, să se respecte pe el și să nu imite de dragul de a aparţine. Tata l‑a înscris la Dinamo București și în 2006 l‑a legitimat atacant la Frăţia. Dani visa să ajungă ca idolul lui, Radamel Falcao. În 2012, când fiul se pregătea de o selecţie la Ardealul Cluj Napoca, Zamfir era gata să‑și construiască o cameră în care să se mute cu soţia, chiar la stadion. Glumea cu un coleg de echipă că o să‑și sape și locurile de veci tot acolo, dar l‑a lovit un nou ghinion, cel mai mare de până atunci.

În timpul unui meci amical, Dani s‑a prăbușit pe teren. Când l‑au dus la spital, avea pulsul 220 și tremura masa cu el. Medicii i‑au interzis să mai facă efort și i‑au făcut o operaţie cu unde de radiofrecvenţă ca să‑i regleze aritmia. Înainte să‑i fie rău, Dani trimisese o scrisoare la FC Porto în care le povestea că ar vrea să joace la ei. Îi răspunseseră să le trimită imagini cu el, dar n‑a mai apucat. Se gândea mereu la gazon, nu‑i mai venea să mănânce și simţea că rămâne fără timp pe măsură ce zilele treceau și nu avea voie să se antreneze. Se temea să nu se facă bine prea târziu pentru fotbal. Din spital, fiul spune că a început să înţeleagă mai bine sacrificiile tatălui. Forţat să stea departe de teren, a simţit pentru prima oară cât de puternică e dragostea pentru fotbal și că ești dispus să faci orice ca să fii la stadion.

Când i‑a fost depistată problema la inimă lui Dani, Zamfir a lăsat Frăţia pe locul doi. A oprit lucrările de căptușire a vestiarelor și construcţia camerei de la stadion, a rugat jucătorii să facă chetă pentru costurile meciurilor oficiale de acasă (400–500 lei pentru arbitri, observator, protocol) și și‑a concentrat mai toată energia în drumurile la medici, testele de efort pentru fiu și rugăciuni la mai multe mănăstiri din ţară. A avut multe seri în care a dormit pe băncile albastre din vestiar și a plâns cu câinele Roxi lângă el, rugându‑l pe Dumnezeu să‑l ajute. Una era să aibă el probleme și să se lupte pentru fotbal, alta era să‑și vadă fiul suferind din cauza lui. Visase dintotdeauna că Dani va fi continuatorul Frăţiei, că va duce numele Zamfir mai departe și că, spre deosebire de el, fiul va ajunge în vârf.

În teren, Zamfir uită de toate problemele. În 2013, titular în meciurile din campionatul Old Boys, se simţea viu și în putere alături de colegii de echipă, foști fotbaliști la rândul lor. Ambiţios, se lupta pentru fiecare gol, punea pariuri pe flotări și geuoflexiuni și hohotea de râs când reușea să‑și pună în dificultate adversarii. Într‑un astfel de meci l‑a descoperit pe Tudorel Mihăilescu. S‑a luptat să‑i dea gol, n‑a reușit și l‑a uimit atât de tare talentul bărbatului care apăra cu o singură mână, încât după meci și el și Aime Lema, un jucător congolez pe care Zamfir l‑a antrenat la începutul anilor ’90, l‑au rugat să vină la Frăţia. Tudorel auzise de Frăţia și se știa cu Zamfir de mai bine de 30 de ani, de când jucase la mai multe echipe din ligile III și IV. Fuseseră adversari în teren, dar nu stătuseră prea mult de vorbă.

Portarul a simţit că la Frăţia și‑a găsit echipa. Era diferit de tot ce experimentase până atunci în fotbal, de la 10‑11 ani când se rugase plângând de medicii sportivi să‑i dea viza medicală și să‑l lase să joace cu o singură mână, până la cei 46 pe care îi avea când a debutat la Frăţia. A găsit înţelegere și un patron care‑și trata jucătorii ca pe membrii familiei. A simţit că e o echipă în care fiecare are libertatea de a spune orice, în care se pune suflet, chiar și la antrenamente. Nu l‑a deranjat că echipa se autofinanţa. Juca de plăcere și a acceptat provocarea de a fi portar în două echipe – la Old Boys și la Frăţia 2 (Liga V), ba chiar de a‑i ţine locul portarului de la Frăţia 1 (Liga IV), în caz de accidentare sau cartonaș roșu. Când a aflat mai multe despre datoriile lui Zamfir și despre problemele de sănătate ale fiului, l‑a apreciat și mai mult și a considerat că oricine are ceva de învăţat din lupta lui. Patronul i‑a propus lui Aime să preia antrenoratul echipei de liga a V‑a și așa s‑a sudat echipa pe care a prezentat‑o presa în primăvara anului trecut.

Toate cele trei echipe ale Frăţiei sunt formate din jucători care vin din pasiune la stadion. Dintre cei 50 legitimaţi, unii sunt foști fotbaliști care nu vor să renunţe la meciuri, alţii au fost legitimaţi doar în copilărie și s‑au întors la vechiul hobby. Iancu, portarul de la Liga a IV‑a, e patron de școală de șoferi. Tudorel e coordonatorul dispeceratului de la Remat. Dedu e profesor de sport. Puţini sunt adolescenţi care visează să ajungă mai sus. Zilieri, dentiști, muzicieni, preferă să finanţeze meciurile oficiale ale Frăţiei decât să se adune cu prietenii la un teren de închiriat și să joace de plăcere. Arbitrii, stadionul, vizita medicală, ierarhia din campionat, competiţia cu mai multe echipe fac pasiunea să pară mai serioasă. Un fotbal cu prietenii nu le‑ar ajunge. Pentru Cătălin Opriţoiu, flautist în Orchestra Simfonică București și mijlocaș dreapta la Fraţia 2, e importantă competiţia oficială. Legitimat în copilărie la Steaua, mergea în vestiar cu vioara după el și era ţinta glumelor colegilor. Pentru că nu putea să facă performanţă și în sport, și în muzică, a trebuit să aleagă. În ultimul an, de când s‑a întors la fotbal, a simţit că se poate lua în serios și în teren, că nu e doar o joacă.

Mediatizarea din ultimul an a fost interesantă pentru jucători, dar și puţin jenantă. S‑au bucurat de atenţie, dar mulţi simţeau că sunt atâţia copii bolnavi care ar trebui ajutaţi prin apariţii în presă încât e indecent să vorbească despre sacrificiile lor pentru fotbal. După ce a apărut la televizor, Tudorel a primit un echipament de portar de la Aurelian Temișan și o minge de la stelistul Duckadam, pe care s‑a gândit de multe ori să o dea la o licitaţie caritabilă. Cea mai mare bucurie a fost însă umplerea tribunelor. După apariţia articolului din The New York Times, mai mulţi bucureșteni s‑au organizat într‑un eveniment pe Facebook și s‑au adunat la stadion pentru meciul Frăţiei cu Unirea Joiţa.

Era sfârșitul lui aprilie 2014, terenul era aranjat doar pe jumătate pentru că Zamfir n‑a mai avut bani de benzină pentru mașina de tuns și Frăţia avea pentru prima oară o galerie adevărată. S‑au strâns vreo 30 de tineri, veniţi la stadion cu bicicletele sau cu autobuzul, înarmaţi cu fluiere și cu un banner negru inscripţionat cu numele echipei. Mai toţi au făcut fotografii și au promovat meciul în reţelele de socializare. Bloggeri, fotografi, jurnaliști, prieteni care se cunoșteau de la protestele pentru Roșia Montană, cu toţii voiau să le facă o bucurie unor oameni care nu se așteptau la o astfel de mobilizare. 

Pentru jucătorii Frăţiei a fost incredibil să‑i audă cântând și încurajându‑i pe tot parcursul meciului, chiar dacă au pierdut cu 6‑3. De pe margine, Zamfir era la fel de optimist: „Jucaţi până la capăt, n‑aveţi ce pierde. Dacă vă puteam da prime, le pierdeaţi, așa, jucaţi de plăcere!”. La finalul meciului, jucătorii Frăţiei s‑au luat de mâini și au făcut o plecăciune în faţa suporterilor, apoi Zamfir le‑a strâns mâna fiecăruia dintre cei prezenţi în tribune.

Dani, care administrează pagina de Facebook a clubului a anunţat următoarele meciuri ale echipei și a postat și numărul de telefon al tatei cu mesajul: „Formaţia de muzică Frăţia cântă la (nunţi, cununii, botezuri etc.) la preţuri foarte convenabile”. Tudorel și alţi jucători le‑au mulţumit suporterilor prin comentarii, dar după trei‑patru evenimente, tribunele s‑au golit din nou și campionatul s‑a terminat.


La o săptămână de la întâlnirea cu Chelsea, în spatele unui rând de blocuri cu opt etaje de pe șoseaua Olteniţei, Frăţia 1 joacă pe terenul A.S. Romprim în a noua etapă din campionatul de fotbal al ligii a IV‑a. Tribunele metalice sunt ocupate de vreo 30 de adolescenţi și adulţi care crănţăne ritmic seminţe și îngrămădesc cojile în grămăjoare la picioare. Copii de 11‑12 ani veniţi direct de la școală privesc încordaţi terenul și trag cu ochiul la cei mari, care zbiară la jucătorii Romprimului. E un public numeros pentru o echipă de liga a IV‑a, dar drumul până la stadionul Romprim e asfaltat, iar cei mai mulţi dintre jucători sunt tineri și au părinţi, fraţi și colegi în tribune.

– Băi, Alexa, joacă simplu că te ia mama dracu!

– Un’te duci mă? Să‑i miroși bășinile?!

– Varză călită!

– Bagă, mă, piciorul, fricosule!

Doi pensionari, așezaţi mai în margine, scuipă seminţe și‑și spun încet:

– Nu‑i frumos că nu‑i încurajează.

– E prea mare presiunea. Nu faci nimica așa.

Un băiat bruneţel cu trening negru și ghiozdan roșu trece pe lângă suporterii Romprimului, se apropie de banca oaspeţilor și se prinde de plasa împletită care împrejmuiește terenul.

– Hai, Frăţia! Dă‑i gol! Hai, nea Pavele!

Costel are 20 de ani, e clasa a XI‑a și locuiește la centrul de plasament Robin Hood din sectorul 4. Ţine cu Frăţia pentru că îi place de portarul Tudorel, care l‑a lăsat să apere într‑un amical, i‑a dat mănuși și echipament și i‑a promis că, dacă e serios, o să‑l legitimeze. Îmbrăcat cu un trening prea subţire pentru mijlocul lui noiembrie, astăzi Costel e singurul susţinător al Frăţiei, dar respectă întocmai încurajările pe care le‑a auzit de pe banca de rezerve în meciurile de acasă: „Nu‑i nimic. Hai că putem. Calm! Bravo!”.

Patronul echipei n‑a venit. După trei luni pe care le‑a petrecut departe de echipă, ocupat cu munca la ţară și cu nunţile, Zamfir s‑a apucat de taximetrie, ca‑n anii ’90, și nu poate să mai fie prezent la toate meciurile. Nici la Old Boys n‑a mai jucat și a pierdut din relaxarea pe care i‑o dădea terenul. Pe cât de mediatizată a fost echipa Frăţiei de liga a V‑a, pe atât de scurt a fost parcursul ei. În sezonul 2014‑2015, din lipsă de echipe suficiente, AMFB a decis să nu mai organizeze campionat pentru această ligă. Jucătorii care promovau egalitatea de șanse și non‑discriminarea în reportaje din toată lumea au rămas fără competiţie oficială. Zamfir a găsit o variantă pentru ei, ca să nu‑i ţină pe bară: i‑a numit Frăţia 2 și i‑a înscris în campionatul ligii a IV‑a, fără puncte. Le‑a explicat că are nevoie de bani ca să primească omologarea pentru stadion și că ei trebuie să se gospodărească singuri cât adună el planul zilnic de 90 de lei (taxa pentru mașina luată de la Pelicanul) și cât mai mult peste.

Arbitrul fluieră și jucătorii Frăţiei, conduși cu 1‑0 la pauză, se îndreaptă cu capetele în jos către bancă. Costel le face cu mâna și întreabă cât e scorul, dar nu‑i răspunde nimeni. După egalul de săptămâna trecută cu Chelsea București (2‑2), se tem că vor pierde poziţia trei din clasament.

– Explică‑mi și mie cum ai luat gol din corner!, ţipă un fundaș la portarul Iancu.

– Dă, bă, pase, bă!

– Dacă îţi dau pasă, uită‑te cine îţi dă.

‑ Hai, taci din gură. Te‑ai găsit să‑i cerţi. Staţi jos acolo. În loc să respiraţi că aveţi inima în gât, vă certaţi, sare Pavel, care la 49 de ani e cel mai în vârstă jucător din teren.

Pare să fi preluat rolul de susţinător moral al echipei pe care de obicei și‑l asumă patronul. Dacă ar fi Zamfir cu ei, i‑ar mai tempera, pentru că nu e de acord cu certurile. De obicei îi încurajează indiferent de scor și le amintește că au venit să joace din pasiune, de‑asta îl și îndrăgesc toţi.

În a doua repriză, Frăţia presează mai mult, dar ratează ocazie după ocazie. În rândurile Romprimului se simte tensiunea și părinţii copiilor strigă tot mai tare. Când ratează unul dintre tinerii Frăţiei puștimea din tribune comentează că freza îl împiedică să joace bine. Când e mingea la Pavel, iarăși sar:

– Dă mingea, băi bătrâne!

– Îl caută moartea acasă p‑ăsta!

– Hai, cheliosule!

Se înjură la orice meci de fotbal, dar la nivelul primei ligi vociferările se contopesc, acoperite de vuvuzele, bătăi din palme, tobe și cântece. La liga a IV‑a liniștea dintre blocuri e tăiată de înjurături care ies cu poftă și se înfig direct în nervii jucătorilor. Când un munte de mijlocaș al Frăţiei dărâmă un jucător al adversarilor de trei ori mai mic, înjurăturile de pe margine răzbat în cascadă:

– Bă, băga‑mi‑aș pula în mă‑ta! Păi nu ieși tu afară, băi?

– De ce dai, bă, în el?

– Futu‑ţi plămânul mă‑tii ăla perforat! 

Cât sunt pe teren, jucătorii Frăţiei ignoră altercaţiile din tribune, deși nu le e ușor. Când joci pentru o mână de oameni și unul șterge cu tine pe jos, de nu mai auzi fluierul arbitrului, te încingi. Dar asta‑i nimic faţă de câte au păţit când jucau în deplasare la echipe din afara capitalei, de unde nu credeau că o să mai iasă întregi. Tocmai de‑asta soţiile nu prea vin la stadion. E suficient că le înţeleg pasiunea, că strâng din dinţi când bărbaţii ciupesc din concedii pentru cantonamente sau meciuri. Să‑i mai vadă și înjuraţi sau ameninţaţi cu cuţitul (cum a păţit‑o Tudorel) ar fi prea mult. De‑asta nici soţia lui Zamfir n‑a fost prea fericită când fiul și‑a ales același drum. Nu s‑a opus pentru că știa deja că nu te poţi pune de‑a curmezișul pasiunii ăsteia.

Printre huiduieli, Frăţia egalează și Costel se ridică în picioare, își face cruce și strigă: „Este gol! Este!”.

Odată cu fluierul final, jucătorii Frăţiei se îndreaptă spre vestiare și se temperează unul pe celălalt să nu sară la bătaie cu cei din tribune. Echipa rămâne pe locul trei, cu șanse mari să joace barajul pentru calificarea în liga a III‑a. Nimeni nu știe însă de unde ar putea strânge cei 4.000 de lei pentru taxa de promovare.

Costel Olteanu, antrenorul Chelsea București, crede că nu poţi să reușești în fotbal dacă nu ai o strategie după care să te ghidezi. Când supravieţuiești de la un campionat la altul și cârpești ba echipa, ba baza sportivă, nu ai cum să te ridici. Strategia lui sunt copiii. Chelsea are o bază de 200 de copii pe care‑i pregătește prin școala de fotbal care finanţează astfel echipa de liga a IV‑a. Ţinta lui este să identifice talentele, să le formeze în spiritul sportului (fără înjurături și fără bătăi, cum spune că se practică prea des la nivelul ăsta) și să le transfere mai departe la echipe mari, de unde își pot construi o carieră. Face asta cu puști de 10‑12 ani și e încrezător. Ţinta pentru campionat este să fie cei mai buni și până acum i‑a reușit. Dacă vor ajunge la baraj pentru liga a III‑a, vor găsi o cale pentru a strânge banii de promovare (clubul organizează contra cost și ore de fitness și arte marţiale). Frăţia a fost singura echipă care a reușit un meci egal cu Chelsea, ceea ce pentru el a fost semn că pasiunea lor poate să depășească decalajul de vârstă, de formă și de condiţii de antrenament. Îi apreciază pentru că joacă de plăcere, îi respectă ca sportivi, dar crede că uneori plăcerea nu e suficientă.

Știe că fotbalul e ca un drog, că odată prins, ești gata de meci și trezit din somn în miez de noapte, dar trebuie să‑ţi găsești un echilibru, altfel o să te scufunzi. La 31 de ani, ca fost jucător la Dacia Pitești, Chindia Târgoviște și FC Caracal, nu și‑ar da copilul să facă fotbal la Frăţia. Nu în condiţiile de acum. Ce părinte și‑ar rupe mașina pe un drum de pământ, ar risca să rămână împotmolit la prima ploaie și ar tolera ca fiul să n‑aibă lumină și apă caldă?


Două luni mai târziu, la mijloc de ianuarie, într‑un vestiar din complexul Agronomiei, vizavi de terenul acoperit pe care Frăţia l‑a închiriat pentru două ore de antrenament începând cu ora 17:00, Zamfir, îmbrăcat în trening bleumarin cu tricolorul pe umeri, își aranjează un vraf de hârtii pe un birou portocaliu. Se uită la vestiarul gol cu scaune albastre și decide să mute biroul din mijlocul încăperii către capătul din stânga, ca să poată să‑și privească toţi jucătorii în ochi. A convocat la ședinţa organizatorică toate cele trei echipe ca să stabilească ce au de făcut anul ăsta. E primul antrenament oficial al Frăţiei din 2015 și toţi jucătorii contribuie egal la cei 300 de lei pentru închirierea terenului sintetic. În ianuarie, în afară de Zamfir care merge aproape zilnic la stadionul oficial ca să le dea de mâncare câinilor care‑i păzesc vestiarele, niciun jucător nu a trecut pe acolo din cauza zăpezii și noroiului în care riști să te scufunzi cu mașina.

La patru fără un sfert, Zamfir se așază de probă la biroul portocaliu și, mulţumit de unghiul vizual, iese pe hol și roagă un jucător să‑i adune și pe ceilalţi. Aproape 30 de băieţi și bărbaţi se îndeasă unii peste ceilalţi pe băncile din vestiar. Zamfir își drege glasul și pornește nervos:

– Domnilor, în primul rând vă spun la mulţi ani și vă felicit pentru rezultatele din tur, locul patru la liga IV și locul patru la Old Boys.

Bate cu vârfurile degetelor în masă și își plimbă privirea peste toţi jucătorii.

– Viaţa e o luptă. Vă respect, mă respectaţi. Acest club este înfiinţat cu sacrificii personale, cunoașteţi foarte bine. Acest club și stadion vor dispărea când voi muri eu sau fiul meu, da? Trebuie să respectăm niște criterii și principii minore. Unii vorbesc că mă caută cămătarii, că m‑a lăsat nevasta…

Zamfir e roșu și apasă pe fiecare cuvânt, dar iese repede din starea tensionată când jucătorii fac vreo glumă. Pufnește și el în râs că i se clatină masa, semn că vrea cineva să‑l dea jos de la conducerea clubului, apoi revine la discursul pe care și l‑a pregătit.

– Eu am dat fotbalului tot și‑i dau în continuare. Știţi că era să fac sacrificiul suprem și să moară în teren băiatul meu. După toate eforturile, astă‑vară am avut o pagubă de 200 de milioane cu furturile care au fost. S‑a găsit un om care a aflat problema noastră și ne‑a donat un generator. Eu nu m‑am plâns la televiziuni, cum zic unii că s‑au săturat de Zamfir la televizor. Televiziunile au venit la noi. Vreau să stabilim cine rămâne la club. Cine vrea să continue organizat.

– Păi nu de‑asta am venit?, întreabă cineva de la Frăţia 2.

– Avem generator, da’ o să refuzăm apa caldă, că ne cade părul, glumește un jucător de la Old Boys.

Zamfir e agitat și are deja în minte ce urmează. Trebuie să le reamintească oamenilor că nimeni nu‑și bate joc de echipa și de munca lui. Antrenorul secund pe care‑l lăsase să‑l ajute pe Aime nu s‑a ţinut de treabă, nu și‑a făcut cursurile necesare și nu are licenţa C obligatorie pentru nivelul ăsta. N‑a adus nici copie după buletin să‑i facă un contract de voluntariat la echipă. Ba i‑a mai luat și din jucătorii tineri și i‑a transferat pe la alte echipe, să‑l bage în belele cu dublu‑legitimări. După ce că nu au bani și sunt atâtea probleme, ultimul lucru de care are nevoie ar fi un control care să‑l găsească cu antrenorii în neregulă.

În februarie, echipa ASF Frăția 2 a jucat un meci de pregătire cu CS Electrica, primul pe un teren mare după o iarnă de antrenamente în sală. Patronul a jucat 20 de minute și a dat o pasă decisivă pentru unul dintre cele șapte goluri marcate de Frăția. cu scorul final de 7-3, jucătorii Frăției au plecat la vestiar optimiști pentru returul campionatului care începe pe 13 martie.

– Nimeni nu e bătut în cuie. Echipa merge înainte. Frăţia va fi din nou ce‑a fost și poate și mai mult.

Îi anunţă că vor plăti 250 lei de fiecare taxa anuală pentru liga a IV‑a și nu vor mai strânge separat, meci de meci, banii pentru arbitri și observatori, forţându‑l pe unul sau pe altul să pună și pentru cei care nu au. Că trebuie să stabilească o dată la care toată lumea să‑și înnoiască vizita medicală. Îi strânge mâna antrenorului fără licenţă și‑i mulţumește pentru servicii. Nu poate să mai tolereze întârzierile și reaua voinţă.

– La liga IV vor antrena domnul Ceparu și domnul Dedu. La Old Boys rămâne subsemnatul și urmează să‑mi aduc un secund trecut de 60 de ani. La liga a V‑a rămâne Aime.

De pe bancă, Aime, îmbrăcat cu o geacă de fâș neagră lungă până la genunchi, bâţâie din picioare și spune cu ochii la colegi:

– Eu sunt singurul antrenor din România care poate să lucreze la negru.

Pufnesc cu toţii în râs, în frunte cu Zamfir, dar Aime redevine serios. Rămâne la Frăţia numai dacă i se permite să facă o selecţie temeinică pentru echipa lui.

– OK, în cât timp îmi dai lista?, îl întreabă Zamfir.

– Și‑n două zile.

– Păi și dacă nu suntem pe lista lui Aime, ce facem?, întreabă Cătălin, flautistul.

Zamfir nu intervine în tactica de antrenor a lui Aime, au stabilit că are libertate să‑și formeze echipa cum vrea. Dar are o soluţie pentru orice:

– Facem Frăţia 3, nu‑i nimic.

Ședinţa se termină cu un antrenament la care patronul răsuflă din greu, dar nu se lasă. Face aplecări, fandări, abdomene și câteva întinderi ca să se încălzească. E prima oară în teren după șase luni și jucătorii mai tineri îl tachinează.

– Mai poţi, bre?

– Ce, mă? Ai ofertă de transfer? Te dau pe 50 de plase de Buzău și 10 mașini cu piatră pentru drum, i‑o întoarce patronul gâfâind.

Pune pariuri pe‑o ladă de bere cu Tudorel că‑i dă gol. Când e schimbat ca să joace și ceilalţi, dă ture de teren. E hotărât să se întoarcă la Old Boys, să‑l aducă și pe Dani la antrenamentele pentru Liga IV și să le rezolve pe rând pe toate. E roșu, transpirat și epuizat, dar fericit.


De la ședinţa de început de an, antrenamentele s‑au ţinut sâmbătă de sâmbătă la terenul acoperit, dar Aime n‑a mai venit și nici lista cu selecţia jucătorilor n‑a trimis‑o. Zamfir spune că nu‑l dă afară, dar nici n‑o să‑l mai aștepte. Vrea să aibă echipa pusă la punct pentru returul campionatului, care începe în martie și se termină în iunie. Au șanse să joace în turneul de promovare în liga III. Apoi trebuie să înceapă să adune copii.

În ultimele luni, cât a fost el prins cu datoriile, i‑au fost ademeniţi jucătorii tineri și transferaţi pe la alte echipe. I‑au rămas alături jucătorii cei mai serioși și mai dedicaţi Frăţiei, dar și cei mai în vârstă. Veteranii Frăţiei cred că astăzi copiii își pierd motivaţia prea repede. Nu mai au aceeași dragoste pentru sport pe care au avut‑o ei, dragoste care‑i face să vină cu bani de acasă și să se schimbe în frig și pe întuneric. Ei dormeau cu ghetele sub pernă și chiuiau de fericire când vreun jucător de la echipa mare îi punea să‑i care geanta sau să‑i fie copil de mingi.

La sfârșitul lui ianuarie, Zamfir i‑a propus lui Tudorel să preia antrenoratul la Frăţia 2, iar portarul l‑a ales pe Cătălin să‑i fie secund. Scopul lui Tudorel e să atragă copiii să facă fotbal. De când a apărut la televizor, i‑au scris pe Facebook zeci de copii care‑l admiră și l‑au întrebat dacă ar putea să‑i antreneze. Crede că la Frăţia un copil talentat ar putea să înţeleagă ce înseamnă respectul, cum e să pleci de jos în fotbal, cum să fii loial echipei și să‑ţi sprijini colegii. După ce a apărut la televizor, a avut multe oferte de transfer la echipe cu baze sportive bune, dar a refuzat pentru că la Frăţia știe că are mână liberă să se implice așa cum o face cu Costel, suporterul lor de la centrul de plasament. 

Antrenorul vorbeste de la birou echipei

Cu Tudorel antrenor, Zamfir e optimist și sigur că va începe o nouă etapă la Frăţia. Dă telefoane, stabilește meciuri amicale în București și‑n Teleorman, la foști colegi de echipă din tinereţe, merge la aproape fiecare antrenament ca să dea un exemplu, face abdomene ca să dea „ghiozdanul cu sarmale” jos. În februarie i‑a refăcut analizele și testele de efort lui Dani și n‑au mai apărut probleme. O să‑l aducă treptat la antrenamente de trei ori pe săptămână, apoi mai verifică o dată aritmia și, dacă totul e în regulă, va putea începe în sfârșit pregătirea la capacitate maximă.

E convins că o să iasă soarele, deși nu poate să spună exact cum ar trebui să arate, dincolo de valoarea lui – vreo 30.000 de euro ca să facă tot ce și‑a propus la stadion, să‑și plătească datoriile și să‑și lase fiul stăpân peste tot, fără nicio obligaţie la nimeni. Până atunci are bucurii mici: trei căţei noi, fătaţi de Pamela, căţelușa albă („Să vedem, p‑ăștia mi‑i mai fură?”), un chilipir de cazan de 1.000 de litri găsit în târg cu 500 de lei, numai bun de montat pe vestiare ca să încălzească apa de la soare, echipament nou pentru toţi jucătorii primit de la AMFB, gazonul care a răsărit mai bine ca‑n toţi ceilalţi ani.

Zamfir a programat primul meci cu Tudorel antrenor la Frăţia 2 – un amical cu CS Electrica – la mijlocul lunii februarie, cu o lună înainte de începerea returului campionatului. În vestiarele încălzite ale unui teren din Pantelimon, portarul s‑a așezat la birou în dreapta patronului și și‑a privit echipa. Zamfir le‑a prezentat în scris decizia lui de a‑l numi pe Tudorel antrenor, le‑a reamintit că Frăţia merge mai departe, apoi a cerut o pereche de jambiere ca să intre și el în teren un sfert de oră. Tot numai un zâmbet, și‑a îndesat pantalonii de trening gri în jambierele galbene împrumutate, și‑a pus tricoul de jucător imprimat cu numărul 64 (anul nașterii lui) și a ieșit pe teren.

Nu era prima oară când o lua de la început, când schimba antrenori, când îi plecau sau îi veneau jucători, dar era încă o dată optimist. A programat amicaluri ca să se sudeze Frăţia 2, a găsit câţiva meseriași să‑l ajute cu drumul de acces la stadion în schimbul unor plăţi în rate, are oameni de încredere care să ţină legătura cu jucătorii. A mai fost în situaţia asta, dar tot s‑a entuziasmat.

De pe marginea terenului, într‑o fulguială tot mai deasă, umăr la umăr, Zamfir și Tudorel au strigat „bravo”, „nu‑i nimic” și „tot așa”. Când jucătorilor le‑a mai scăpat câte o înjurătură sau au protestat la vreo decizie a arbitrilor, patronul a sărit imediat să‑i tempereze.

– Alo! Lasă vorba! E un amical. Venim de plăcere aici, nu ca să ne certăm.

– Dă‑i drumul la joc!, striga și Tudorel.

– Mă scuzaţi, domnule antrenor. Nu mă mai bag. Rămân la bătrânii mei, aici e partea dumneavoastră!, s‑a alintat patronul și a plecat să dea ture de teren de încălzire.

După câteva sprinturi și patru ture de teren, s‑a întors respirând mult mai bine ca‑n ianuarie.

– Domnule antrenor, mă băgaţi și pe mine să joc? ●

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #19

Noi începuturi
Primăvară, 2015

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *