Estoy rumano

Un copil de emigranți români în Spania a înțeles ce înseamnă intoleranța și prejudecățile după ce a fost hărțuit și umilit de colegii de școală.

Un studiu realizat de Institutul Național de Sănătate Publică în 2017 spune că în România 9,5% dintre elevi și-au agresat colegii de școală și 17,9% dintre elevi au recunoscut că au fost agresați de colegi frecvent. Diferențele dintre cifre sunt cauzate fie de faptul că nu toți elevii au recunoscut că i-au agresat pe alții, fie pentru că nu toți elevii consideră aceleași comportamente ca fiind bullying.

Bullyingul este definit ca un comportament de excludere, de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Termenul nu are o traducere exactă în limba română. Bullyingul poate însemna și agresivitate fizică, dar cel mai frecvent se manifestă prin agresivitate psihologică și emoțională. Copilul este umilit în repetate rânduri de colegi, primește porecle răutăcioase și este exclus din grup. Bullyingul diferă în funcție de gen. În cazul fetelor, forma de bullying mai des întâlnită este cea emoțională, în timp ce la băieți este cea fizică.

Am documentat diferite fațete ale bullyingului, de la percepția agresorului – care nu crede că a greșit – și poveștile intime ale câtorva victime – care nu cred că vor uita vreodată ce s-a întâmplat cu ele –, la perspectiva unui psihologacțiunile de prevenire pe care le fac autoritățile în școli – care încearcă să stârnească empatie între elevi – și posibilele soluții. Toate pentru a înțelege mai bine fenomenul și pentru a realiza de ce nu este doar o joacă.


Eu și sora mea mai mare, Georgiana, am crescut în Zlatna, județul Alba, cu bunica Maria; părinții noștri erau mereu plecați în Spania sau în Germania pentru că acasă nu-și găseau de lucru. Îi vedeam rar, când veneau în vacanțe în România. Tata lucra în construcții. Îi plăcea că era șef și avea programul lui. Mama, în schimb, era foarte chinuită – avea cinci job-uri: îngrijea o bătrână cu Alzheimer și, la altă familie, un bătrân, era dădacă la doi copii dintr-un orășel din apropiere, făcea curățenie la niște studenți americani și într-o casă din Brunete. Când am împlinit 10 ani, ne-au luat și pe noi în Spania.

În prima zi de școală am fost speriat. Era o zi posomorâtă, afară era înnorat și frig. Părinții mei m-au condus până în clasă și eu m-am așezat lângă un român, Alin, care avea o cicatrice pe față și nasul strâmb. Am încercat să vorbesc cu el, dar a râs de mine și m-a ignorat.

Când a venit diriginta, ne-a pus să ne prezentăm. „Hola, me llamo Jorge, tengo diez años y estoy rumano”, am spus și toți au început să râdă. Trebuia să spun „soy” în loc „estoy”, făcusem o greșeală gramaticală destul de mare. Diriginta le-a spus să tacă și eu m-am stăpânit să nu izbucnesc în plâns.

M-am așezat la loc în bancă și am ținut capul în jos. S-au prezentat toți colegii mei și am primit orarul, apoi a venit tata să mă ia de la școală. Mi-a fost frică să-i povestesc pățania mea.

Am încercat să mă integrez, dar nu știam bine limba și în primele două luni nu am vorbit decât cu copiii români. Ceilalți râdeau de mine și făceau mișto de gropița mea din bărbie. După o vreme, m-am împrietenit cu un băiat din Ecuador și nu m-am mai simțit atât de singur.

Colegii mei erau mai mari decât mine cu un an și mai înalți. Cei mai șmecheri din școală erau opt repetenți cu care toți voiau să fie prieteni. Ei începeau hărțuiala: mă împingeau sau îmi dădeau câte un pumn în umăr. Îmi ziceau că sunt român, râdeau de fața mea, de cum mă îmbrăcam și de mama.

Nu se luau numai de mine, ci și de alți băieți, la fel de hărțuiți ca mine, cu care m-am împrietenit. Ionuț, un alt român, era înalt, dar era fricos. Pe el îl șicanau cel mai mult și, când îi luam apărarea, mi-o luam și eu. Ne dădeau câte un pumn în glumă și durea mai mult emoțional decât fizic. Nu ne plângeam profesorilor de teamă că o să se afle și o să ne-o luăm iar.

Noi, cei care aveam parte de bullying, vreo șase băieți, ne-am împrietenit. Când stăteam în curte împreună, nu se mai lua nimeni de noi. După primul an, am învățat limba și m-am obișnuit cu lumea de acolo, iar hărțuielile s-au rărit, deși au continuat.

Am întâlnit aici niște profesori buni, care m-au ajutat. Rafael, directorul adjunct, căruia noi îi ziceam Rafa, îmi povestea despre el și eu îi povesteam despre mine. După un an, am început și eu să fac prostii și nu mai învățam, iar în clasa a VIII-a am rămas repetent.

Nu m-am simțit bine în școala aceea, eram în siguranță doar când ajungeam acasă. Mă întrebam mereu ce am făcut de sunt tratat așa. Mamei îi povesteam ce mi se întâmplă la școală, dar tata era toată ziua la muncă și, când ajungea acasă, era obosit. Nu-mi plăcea să vorbesc cu el, s-ar fi enervat și ar fi mers la școală să facă scandal, iar eu nu voiam asta, pentru că aș fi avut parte de și mai multe hărțuieli.

Într-un final, a mers mama la școală și a vorbit cu directorul adjunct și cu diriginta mea. Situația s-a îmbunătățit un pic: în primul an plângeam adesea din cauza colegilor, dar în al doilea an nu mai eram atât de moale, chiar dacă mai plângeam din când în când.

Într-o zi, pe la sfârșitul orei, i-am auzit pe colegii din spatele meu, un român și un spaniol, șușotind. M-am întors către ei și au râs de fața mea. Eu le-am zis că sunt proști, iar ei m-au înjurat, spaniolul mi-a zis ceva de mamă. Am așteptat să iasă profesorul din clasă și am sărit la bătaie. În clasă rămăseseră puțini copii și nimeni n-a încercat să ne despartă. I-am dat un pumn în față, după care încă unul și încă unul și el m-a luat de mâini și m-a rugat să mă opresc.

M-am oprit, am ieșit din clasă, holul era plin de copii care uitau la mine, câțiva m-au felicitat. Am fugit în sala de sport, m-am așezat și am rămas acolo până când a venit la mine Rafa, directorul adjunct. M-a întrebat dacă știu ce am făcut și dacă i-am văzut fața copilului pe care l-am lovit. Am început să plâng și i-am zis că m-am săturat să mă înjure toată ziua și că azi mi-a zis de mama.

Rafa m-a dus la el în birou, unde pe o canapea stătea Ivan, băiatul pe care-l bătusem. Avea o vânătaie mov pe față și plângea și, când l-am văzut, am început să plâng și eu. Rafa ne-a spus să rămânem acolo și să ne împăcăm, că altfel o să iasă scandal mare. El a ieșit s-o sune pe mama.

I-am cerut scuze lui Ivan, i-am spus că-mi pare rău că l-am lovit. El mi-a spus că-i pare rău că m-a înjurat. Când a venit mama peste 15 minute și l-a văzut pe Ivan, s-a făcut albă la față. Îmi era teamă și mă gândeam ce o să se întâmple cu mine și cu părinții mei.

Ivan nu le-a spus părinților lui că l-am bătut, i-a mințit că a căzut și s-a lovit. Cred că Rafa l-a sfătuit să facă asta. Am scăpat ușor: m-au exmatriculat trei zile și am făcut o zi de detenție în școală. Îi sunt recunoscător lui Rafa, cred că el e cel care m-a salvat și o să-l țin minte toată viața.

Două săptămâni mai târziu, la ora de engleză, profesorul ne-a dat o temă pe echipe și eu am picat împreună cu Ivan. Am făcut proiectul și am rămas prieteni – păstrăm și acum legătura.  

După trei ani de locuit în Spania, ne-am întors în țară. În ultimul an ne-a mers cel mai prost: tata rămăsese fără loc de muncă, mama a pierdut două job-uri, eu, sora mea și bunica Maria voiam să ne întoarcem acasă. Părinții mei au fost mulțumiți în Spania până și-a pierdut tata locul de muncă, dar ne-au ascultat și ne-am întors.

Tata a plecat înaintea noastră cu mașina și cu bagajele, iar noi am venit cu autobuzul împreună cu motanul Bogdi, pe care l-am adoptat în Spania. Am ajuns în Zlatna după două zile și jumătate.

Am început a treia oară clasa a VIII-a, dar a fost bine, pentru că am picat în clasă cu foștii mei colegi din I-IV. Am rămas corijent la matematică, dar mi-am luat corijența și m-am înscris la Liceul „Corneliu Medrea” din Zlatna, unde am prins ultimul loc și unde învăț și acum.

Experiența pe care am trăit-o în Spania m-a făcut mai tolerant. Înainte să plec din țară eram rasist, dar acum nu mai judec oamenii după culoarea pielii sau după statutul social. Nu cred că violența e o soluție, mai ales după ce am văzut cum arăta colegul pe care l-am lovit. Am trecut prin bullying, depresie și anxietate și știu cât e de important e să-l respecți pe omul de lângă tine.


Geo Coza are 18 ani și este elev în clasa a XII-a la Liceul „Corneliu Medrea” din Zlatna. Acest text a fost scris în cadrul Atelierului de gândire critică, coordonat de redacția Teleleu.eu la Asociația Forum Apulum din Alba Iulia.

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună. Susține-ne munca.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *