Elena și Gheorghe Stanciu

Au fost bunicii care au știut mereu cum să-și încurajeze nepoata. Au murit la patru luni unul de altul, cu dorința neîmplinită de a o vedea jucând handbal la televizor.

De Ani Sandu
Ilustrație de Tuan Nini
26 august 2021

Ilustrația reprezintă pălăria de paie a lui Gheorghe și bastonul Elenei.

Elena și Gheorghe Stanciu trăiesc și acum în imaginile alb-negru înrămate într-o casă din Ploiești. Ea, o tânără cu bucle, tunsă scurt, cu cercei rotunzi și mărgele la gât, cu ochi alungiți care țintesc întrebători aparatul foto. El, un tânăr la costum și cravată, cu mustață mijită, păr dat pe spate, sprâncene pronunțate și ochi visători. Amândoi, în straie de nuntă, umăr la umăr, ușor întorși unul spre altul, privind hotărâți înainte.

Trăiesc și în mușcatele pe care singurul lor copil, Adriana, le-a pus pe pervazul geamului, din care petalele au început să cadă pe pervaz și pe calorifer. Florile sunt pasiunea fiicei, motiv pentru care le-a și dus acolo după ce amândoi au murit, la câteva luni unul de altul, în 2020.

Trăiesc și în pălăria de paie și bastonul atârnate în cui, unul lângă altul. Pălăria lui, pe care îi plăcea s-o poarte în grădină. Bastonul ei, pe care îl folosea la plimbări în ultimii ani, după ce și-a rupt piciorul și nu s-a refăcut complet. Se chinuia la mers, dar nu suporta să stea prea mult într-un loc.

Nepoata lor de 19 ani, Miruna, intră uneori în cameră, ia bastonul în mână și începe să-și amintească. Cum o ducea bunica la grădiniță, apoi la școală, și oprea mereu la un magazin să-i ia dulciuri. Cum striga după ea când se urca pe garaj în vecini: „Miruna, Miruna, dă-te jos, dă-te jos!”. Cum se uitau împreună uneori la seriale. Cum se plimba bunicul cu bicicleta la piață și la magazin. Cum meșterea în cele două magazii pe care și le-a făcut în curte – picta, modela, sculpta în lemn.

Cu ei a crescut când părinții erau la serviciu. Locuiau în aceeași curte, în case diferite. Când dormea prea mult, bunica o trezea să meargă la școală sau s-o ajute la treburile casei și nu dădea înapoi la rugămințile fetei s-o mai lase la somn. Îi spunea simplu: „Haide, haide, hai!”. Bunicul o întreba dacă a mâncat tot, dacă are nevoie de ajutor la teme. O așteptau amândoi pe o bancă din curte să vină de la școală. Nu se culcau până nu ajungea acasă nici când a mai crescut și ieșea afară cu prietenii. O așteptau să se convingă că e în siguranță.

Știe despre ei că au trăit toată viața în Ploiești. Ea a lucrat la o fabrică de sticlă, el la una de cărămizi. Despre copilăriile lor nu i-au povestit prea multe. I-au spus mereu să muncească și să prețuiască tot ce are. Să nu se certe niciodată cu fratele său, cu 11 ani mai mare, pentru că familia e singura care-ți rămâne mereu aproape. Când el a absolvit școala de pompieri, au fost foarte mândri. Bunica îi spunea mereu Mirunei: „Să pui mâna să înveți să ajungi ca fratele tău!”.

Dar o încurajau și cu handbalul, pe care Miruna îl practică de la șase ani. A jucat la junioare la C.S.S. Ploiești și se pregătește să treacă la senioare. Când venea seara târziu de la antrenamente, chiar și la 11 noaptea, bunica o întreba mereu: „Mă, mamaie, ție chiar îți place sportul ăsta?”. Când Miruna răspundea „da” și că vrea să ajungă undeva sus, bunica îi spunea: „Lasă, mamaie, că sigur o să ajungi dacă o să muncești.” Era așa de convinsă că întrebarea devenise nu „dacă”, ci „când”. „Când ajungi și tu la televizor să te văd?”. Iar Miruna îi răspundea: „În curând, mamaie”. Acum vrea neapărat să-i împlinească dorința.

Ca orice cuplu, se mai certau, dar se împăcau întotdeauna. Nu prea îi vedeai despărțiți. Dacă unul ieșea la poartă și apărea câte-un vecin, îl chema și pe celălalt să stea la povești. Se trezeau, dădeau de mâncare la animale – găini, porc –, apoi mâncau și ei și se apucau de alte treburi prin gospodărie.

Prima care a căzut la pat a fost ea. Suferea de ciroză uscată de câțiva ani și, la sfârșit de decembrie 2019, i s-a făcut rău. A ajuns peste ceva timp la spital, unde medicii au pus-o pe picioare. Dar după câteva zile s-a simțit iar rău și a trebuit să se interneze din nou. Când a revenit acasă, era și mai grav. Trei săptămâni a stat la pat. Miruna o păzea noaptea, mama ei ziua. Bunica nu putea dormi fără să știe pe cineva lângă ea. S-a stins la 73 de ani, pe 15 aprilie 2020, în brațele Mirunei, la ora 8:10. Miruna n-a putut să plângă, doar o privea și-și spunea că totul e doar un vis.

O vreme, familia a părut să treacă relativ bine peste deces. Dar Miruna nu putea să nu observe că bunicul se închidea tot mai mult în el. Când ea îi vorbea despre bunica, el încerca să evite subiectul, să nu-și mai amintească. Prin iulie, deja i se părea total schimbat. O dată a plecat de acasă și s-a întors abia seara. A zis doar că s-a plimbat. „Se vedea pe el că e foarte supărat că mamaie nu mai e.” La scurt timp a căzut și el la pat. A murit, la 77 de ani, pe 30 august, tot la 8:10, ca bunica. Miruna crede că depresia l-a doborât. „Nu a putut să stea foarte mult fără mamaie.”

De când au murit, Miruna simte un gol. Ca și cum ar tot înghiți în sec. Regretă că nu a petrecut mai mult timp alături de ei, fiind și des plecată ca sportivă. Când pierdea meciuri, imediat își dădeau seama că e amărâtă și o îmbărbătau. Acum încearcă să se motiveze singură, cu gândul la ei. I s-a întâmplat de mai multe ori în timpul meciurilor să și-i imagineze în tribune, susținând-o. Simțea că-i dau putere.

Când a terminat liceul anul acesta, și-a dus toca și cravata la ei în cameră, pe o comodă, față în față cu portretele lor de pe perete. „Pentru că își doreau mult să mă vadă și pe mine mare.” De când i-a pierdut, îi tot caută în ce-au lăsat în urmă.

Bunica trăiește și în două fotografii pe care le-au făcut împreună. Una de acum câțiva ani, în care se îmbrățișează strâns, cu bucurie, tâmplă lângă tâmplă. O alta, de pe când Miruna era copil și au mers împreună în excursie. Era prima excursie a bunicii. O ținea pe Miruna de mână și o doamnă le-a fotografiat. Ține minte cum bunica i-a luat de la un stand mere înfășurate în caramel. „Când văd acum mere cu caramel îmi amintesc de ea.” Și-a făcut și breloc cu acea fotografie.

Bunicul trăiește în borcanul cu bomboane cu gust de fructe care-i plăceau foarte mult. Mereu mergea la magazin să cumpere sau îi dădea bani Mirunei să o facă. Atunci când veneau copii la poartă să se joace, se ducea la ei cu borcanul și-i servea.

Zilele trecute una dintre fete a venit la Miruna și a întrebat-o dacă mai are bunicul bomboane. „Nu mai are tataie, dar îți aduc eu”, i-a răspuns. Și i-a dat câteva din borcanul pe care l-a cumpărat cu puțin timp înainte ca el să moară. Pe restul le-a pus deoparte, în caz că mai vin și alți copii să ceară.

Nu i-a zis fetei că bunicul nu mai e.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *