Cum folosesc o formă de comunicare care arată ciudat, pare ultra-formală și e mereu plină de spectatori în CC sau BCC?

Am trecut pe la DoR acum câteva săptămâni și am vorbit cam două ore cu Cristi și Oana, editorii de conținut și vizual, despre tot și toate. Ce fac vara asta, ce se mai întâmplă cu revistele pentru care scriu și editez, cum mă pregătesc pentru clasa a XII-a și pentru aplicarea la facultate.

Nici nu mai știu ce am spus atât de șocant și îngrozitor legat de e-mailuri la un moment dat încât să le dau amândurora un mini-infarct. Probabil ceva de genul: „Doamne, cât de tare mă poate stresa să scriu și să primesc e-mailuri non-stop. Îmi provoacă ditamai anxietatea”.

Obișnuită să primesc răspunsuri înțelegătoare de la prietenii mei, care ar prefera, cred, să fie torturați cu lingurițe de plastic decât să scrie un e-mail, m-am simțit ciudat să îi văd pe Cristi și Oana arătând ca echivalentul uman al unor semne de întrebare.

Știi, ca atunci când la o petrecere spui o glumă la care tu te strici de râs, dar numai tu și un alt prieten o găsiți amuzantă (și prietenul nu e cu tine la petrecere), așa că grupul respectiv se uită la tine de parcă le-ai jignit întreaga familie. Spre norocul meu, Oana și Cristi s-au dovedit mai degrabă amuzați de confuzia și aversiunea mea față de e-mailuri.

Aparent, pe adulți nu îi deranjează e-mailurile. Fascinant. M-au rugat să-mi expun în scris problemele cu e-mailul – care sunt multe – așa că iată-le.

Structura

De ce trebuie să încep e-mailurile cu numele persoanei, printr-o formulă în stilul „Bună X”? Care e scopul? Nu e de parcă nu știu că mie îmi e adresat. Atât formulele de început cât și cele de sfârșit mi se par redundante. Nu trebuie să te semnezi la sfârșit, îți văd adresa de mail! E fix acolo!

E primul lucru pe care îl văd și sincer, dacă nu ai mai multe personalități care te posedă din când în când și cu care discut diferite chestii, nu e nevoie să îți închei monologul ca și cum ai încheia o scrisoare.

Lungimea

Cât de lung ar trebui să fie un e-mail? Trebuie să ai ceva cu adevărat elaborat de zis ca să merite să trimiți un e-mail? Mie mi se pare că – mai ales din punct de vedere vizual și estetic – cu cât un text e mai scurt, cu atât e mai awkward conversația.

De ce să trec prin toată corvoada de a găsi adresa corectă și de a formula o introducere și o încheiere lejeră și prietenoasă dacă tot ce vreau să scriu arată așa:

„Bună X,

Mulțumesc de sfaturi.

Sophie.”

E ciudat.

Conținutul

Cred că cel mai tare mă stresează asta. E oare absolut necesar să răspund la un e-mail doar ca persoana care l-a trimis să știe că am primit mesajul? Ce e acceptabil să comunici printr-un e-mail?

Cu sinceritate, nu înțeleg unde tragem linia între ceva demn de comunicat prin e-mail și ce e destul de informal încât ar trebui să fie transmis prin alte căi de comunicare.

Să zicem că aș vrea să pun o întrebare scurtă cerând un sfat. Nu e o chestiune de viață și de moarte (nu că aș transmite un semnal S.O.S. prin e-mail) și nici vreo propunere de proiect care trebuie păstrată ca să poată fi recitită mai târziu. Dacă doar am nevoie de câteva opinii, de ce să scriu un e-mail și să mă chinui cu formulări pompoase de parcă aș construi un contract de la zero, când aș putea cere același ajutor printr-un simplu mesaj pe Instagram?

Pe Instagram sau alte rețele de socializare poți măcar să știi dacă persoana cu care vorbești ți-a văzut mesajul. Nici măcar nu ești obligat să răspunzi: doar dai like la ultimul mesaj și se înțelege că informația a ajuns la tine. (Apropo, e chiar politicos să dai like la mesaj, ca cealaltă persoană să primească o notificare când închei conversația, nu doar să dispari.)

Pe e-mail nu știi decât dacă ți se răspunde și în majoritatea conversaților se ajunge la un moment dat la problema de care povesteam mai sus, în care te întrebi cum anunți că ai luat la cunoștință ce scria în ultimul mail fără să trimiți ceva awkward ca exemplul dat mai devreme.

Oamenii din CC

Eu cu cine vorbesc? Un e-mail cu oameni în CC nu seamănă cu un grup pe WhatsApp, pentru că mesajul clar e adresat în special unei singure persoane, iar ceilalți sunt acolo doar ca să fie. Dacă pui pe cineva în CC doar ca să îl prezinți, nu poți să pornești o conversație ca pe un alt grup.

E ca și cum intri într-o cameră unde doi oameni discută, iar una dintre persoane spune „el e X”, iar X se uită în gol și nu spune absolut nimic, deși acum ceilalți interlocutori sunt conștienți de prezența lui X și că acesta le ascultă conversația.

Să zicem că e OK până la un moment dat, dar, după câteva e-mailuri în conversația respectivă, deja nu mai înțelegi de ce X e în continuare la CC. În majoritatea cazurilor, îmi imaginez că X e o persoană importantă, care nu are nevoie de cele 10.000 de mesaje din conversație în care nu fac decât să trimit un articol editat sau să cer un sfat din partea unei anumite persoane.

BCC!

Dacă CC mi se pare discutabil, BCC ar trebui să fie considerat de-a dreptul ilegal din punct de vedere moral. Continuând comparația cu cei doi oameni care discută într-o cameră, BCC e un stalker ciudat, care se uită pe geam.

Dacă cineva mi-ar spune că pe toată durata conversației noastre cineva fusese constant adăugat în BCC, m-aș simți trădată. E pur și simplu extrem de ciudat și singura ocazie în care e acceptabil e dacă vrei să trimiți un articol sau un text unui grup mai mare de oameni și să le spui de la bun început că toată lumea e în BCC ca să nu vadă celelalte adrese de mail.


Gluma ca glumă, dar aversiunea și frica adolescenților în legătură cu scrisul și trimisul de e-mailuri nu se rezumă la câteva inconveniențe pe care le considerăm amuzante și demodate. Nu e doar vorba de faptul că Gmail mai are câte-un glitch în care uneori salvează prea multe drafturi sau că nu știm cum să găsim o formulă politicoasă de încheiere.

E vorba de faptul că noi scriem e-mailuri adulților.

Ca adolescenți, trebuie să lucrăm de trei ori mai mult și să fim de 10 ori mai formali pentru a fi luați în serios. Îmi e atât de frică să par inexperimentată și neprofesionistă într-un e-mail, încât îmi chem părinții sau îmi sun prietenii ca să îl recitească și să îl aprobe.

Problema, de fapt, nu e la e-mail, e la faptul că sunt o fată de 17 ani cu mult tupeu și multă ambiție, care vrea să lucreze alături de adulți. Eu și alții ca mine suntem forțați să ne adaptăm la metodele lor, iar exact din motivul acesta contează atât de mult când și ei încearcă să se adapteze la ce ne face pe noi să ne simțim confortabil.


Sophia Țigănaș are 17 ani și este redactor-șef la revista The Calypso Journal, redacția oficială GirlUp Romania, și membru fondator al Versus Magazine, o redacție care vrea să facă auzită vocea adolescenților. E de mult timp pasionată de povești, scrie ficțiune și povestiri scurte și lucrează la finalizarea primului roman.

NOTA EDITORILOR: În producția acestui articol am schimbat e-mailuri cu Sophie, am folosit formule de deschidere/închidere, ba chiar și CC, căci de la un punct am introdus și oamenii de vizual și digital în conversație. Dar am schimbat și mesaje pe Instagram și am dat și like ca semn că s-a încheiat o etapă a conversației.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

2 comentarii la „E-mail, fobia generației mele

  1. sooooooo cute, a growing human. Nu am mai auzit de fobia asta si am luat pozitia semnului de intrebare mergator, dar am inteles perspectiva in incheiere

  2. E scary cat de repede ajungi sa fii deconectat de noile norme sociale si sa incepi s-o dai in “pe vremea mea”-uri. Nu m-as fi gandit vreodata la email ca la ceva anxiety inducing. Dar nah, eu am crescut cu telefon fix, cheia la gat si strigat la geam, deci, desi nu ma simt, cred ca intru in strania categorie a “adultilor” din articol.
    Sunt curioasa cum va evolua comunicarea in continuare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *