„Descentralizarea e felul școlilor de a-și lua viața în propriile mâini”

Cum putem schimba discursul din educația românească, lăsând în urmă „reformita cronică” de care a suferit în ultimele decenii?

Când PNL și USR au anunțat în spațiul public că intenționează să desființeze inspectoratele școlare, Mirabela Amarandei, 36 de ani, a scris un status lung pe Facebook, în care a dus discuția mai departe: de ce ne dorim desființarea inspectoratele? Suntem siguri că asta e cea mai bună soluție? „Când nu funcționează o instituție, ce faci: o desființezi, sau o reformezi?”, s-a întrebat ea.

Mirabela a început să lucreze în domeniul educației în 2007, după o carieră în presă. A fost consilier pe comunicare în ministerele conduse de Cristian Adomniței și Anton Anton. Din 2009 până în 2012 a lucrat alături de secretarul de stat Oana Badea și a făcut parte din minister când a fost elaborată legea educației din 2011. Iar în 2016 a lucrat alături de miniștrii educației din timpul guvernării tehnocrate, Adrian Curaj și Mircea Dumitru.

Principalele idei ale interviului:

  • Odată cu momentul 2011, când a fost adoptată actuala lege a educației, România ar fi putut intra într-un proces de modernizare a sistemului de educație; schimbările aduse însă imediat legii ne-au împiedicat să-i urmărim efectele reale.
  • Viziunile Administrației Prezidențiale și Ministerului Educației ar putea fi un punct de plecare pentru o discuție amplă despre sistem, însă lipsește comunicarea dintre cele două instituții.
  • Una dintre problemele cu care se confruntă sistemul pe toate nivelurile este incapacitatea celor implicați să-și asume responsabilitatea pentru deciziile pe care le iau.
  • O soluție pentru responsabilizarea actorilor ar fi tranziția către un sistem de educație descentralizat.
  • Pentru a avea o discuție reală despre educație și pentru a depăși tendința declarațiilor populiste, e nevoie de voință politică, timp și răbdare.

Ce mi-a atras atenția în statusul tău despre inspectoratele școlare a fost faptul că îndemnai la o discuție care să depășească stadiul de „vrem să schimbăm asta”. De ce crezi că trebuie să ținem cont atunci când vorbim despre și propunem schimbări în sistemul de educație?
În primul rând cred că ar trebui să ne răspundem la întrebarea „de ce vrem să schimbăm?”. Care este sensul schimbării? Unde vrem să ajungem? Care este obiectivul pe care îl urmărim atunci când propunem o anumită schimbare, astfel încât cei care participă la dialog să găsească cea mai bună soluție?

După ce analizăm cauza și ajungem la efecte, identificăm viziunea pe care ne-o dorim asupra sistemului, cum vrem să arate școala, căror nevoi trebuie să le răspundă și abia apoi ne îndreptăm către propunerile concrete. Dar nu fără a trece peste acești pași. Dacă ajungem la concluzia că, în ceea ce privește inspectoratele, de exemplu, politizarea lor este o cauză a stării grave în care se află școala, atunci eliminăm politizarea. Dacă ajungem la concluzia că deprofesionalizarea este cauza, atunci (re)profesionalizăm. Dacă ajungem la concluzia că o arhitectură instituțională este depășită și nu mai răspunde nevoilor și dinamicii sociale actuale, atunci regândim arhitectura instituțională.

Dar nu putem propune o soluție fără a trece prin toate etapele astea și fără a identifica cauza precisă. Dacă nu identificăm cauza reală, riscăm să ajungem în același discurs populist pe care îl vedem în ultima vreme și pe care cred că trebuie să-l depășim prin date, prin evidențe.

Ceea ce spui tu se leagă destul de mult și de partea de cercetare și de instituțiile care se ocupă sau ar trebuie să se ocupe cu cercetarea și colectarea acestor date.
Da, dar dacă stăm să ne gândim la instituțiile care au date și care le pot interpreta, atunci ne dăm seama că inclusiv o școala are date pe care le poate folosi pentru propriile analize și măsuri. Una dintre așteptările noastre de la profesor este aceea ca el să aibă deschiderea de a se uita la progresul școlar al elevului de la momentul în care copilul a intrat în școală și până la un anumit moment dat, să spunem toate acestea sunt date și vorbesc despre elev: notele de la evaluări, însemnările profesorilor, ale dirigintelui.

Și ele trebuie coroborate, analizate astfel încât profesorul să aibă înțelegerea asupra nevoilor copilului și să decidă asupra metodelor de predare pe care le alege, pentru că fiecare elev are stilul și ritmul de învățare proprii.

O încercare de analiză și remediere a fost cea cu simulările, când s-a încercat colectarea unor date și apoi, pe baza rezultatelor era vorba să fie elaborat un plan pentru fiecare copil. Totuși, cât de eficient e un astfel de plan?
E o întreagă discuție care pornește de la evaluare și ce urmărește aceasta: dacă urmărește cu adevărat să înțeleagă progresul copilului sau dacă, din contră, își propune să fie mai degrabă un rezultat de moment care să servească ulterior în premiere sau în sancționare. Din păcate, școala noastră cultivă stilul acesta, al rezultatului pentru a premia sau pentru a pedepsi. Pe când, ar trebui să cultivăm o evaluare formativă, care să ajute profesorul în a sprijini elevul. Sensul evaluării este acela de a ghida profesorul în a oferi suport elevului în învățare, pentru ca acesta să progreseze, să-și îmbunătățească nivelul de competențe, performanțele.

În momentul în care Ecaterina Andronescu a venit la minister în noul mandat, a zis clar că ea își dorește o nouă lege a educației. Ce soluție crezi că ar funcționa mai bine, să avem o nouă lege a educației sau ne bazăm pe cea pe care o avem acum și construim pe baza ei?
Personal mi-aș fi dorit ca momentul 2011 (n.r. când a intrat în vigoare actuala lege a educației) să fie unul cu adevărat de cotitură pentru învățământul românesc. În sensul în care legea respectivă avea nevoie de timp pentru a putea fi implementată, pentru a-i vedea apoi efectele. Pentru că nu poți analiza efectele unei măsuri în sistem decât după patru, cinci sau chiar zece ani. Măsura respectivă trebuie să-și facă simțite efectele într-un ciclu de învățământ, poate chiar mai mult.

Din acest punct de vedere am ratat momentul 2011, moment care ar fi putut fi unul de cotitură și moment cu care nu știu dacă ne vom mai întâlni, în sensul în care se accentuează decalajele între comunitățile educaționale din țară, dacă vorbim de inechități și decalaje socio-economice și chiar decalaje educaționale pe care le vedem în rural, comparativ cu urban. Și decalajele educaționale între ceea ce oferă România și ceea ce oferă alte state europene.

În momentul de față, avem propunerea venită dinspre Administrația Prezidențială, sub forma România Educată. Mai avem și o viziune venită dinspre Ministerul Educației. Dar în egală măsură aflăm, citim, auzim zilnic propuneri de măsuri care par disparate. Felul în care lucrurile vin înspre societate nu lasă timp și nu lasă spațiu de dialog și de analiză.

Cred că ăsta e un moment pe care nu ar trebui să-l ratăm, pentru că Administrația Prezidențială și guvernul, prin ministerul educației, propun două lucruri uneori congruente. Dar ele nu par să comunice în niciun fel. Există deja un draft pentru o nouă lege a educației –  care însă nu se discută, dar despre care știm că s-ar putea să intre în parlament în toamna acestui an. Avem însă un moment al toamnei incert. Pentru că nu avem idee ce se va întâmpla.

Pe de altă parte, avem momentul 2020, în care România își va rata toate obiectivele europene în educație: reducerea abandonului școlar timpuriu, un sistem de educație echitabil și de calitate, atingerea competențele de bază ale elevilor. Sunt țintele pe care România și le-a stabilit în raport cu obiectivele europene – care oricum sunt mai jos decât media europeană, dar le-am agreat astfel pentru că am înțeles cu toții acum 10 ani că atât am fi putut performa.

Ratăm țintele pentru că am ratat momente de modernizare, de reformă reală. Pe de altă parte, constatăm o lipsă totală de dialog și de implicare a actorilor principali din educație. Personal, m-a pus pe gânduri un accent pe care documentul venit dinspre minister, ”Educația ne unește”, l-a pus – și sper să nu fie decât o eroare de comunicare sau de scriere –, acela că rolul primordial în educarea copilului îl are familia. Iar aici am simțit cumva o derobare a instituțiilor statului de responsabilitatea pe care statul îl are în fața propriilor cetățeni, pe care școala o are în fața propriilor elevi.

În momentul acesta, dacă stăm să ne uităm la declarații, la tot ce se discută despre educație, constatăm o lipsă acută de încredere în sistem: a părinților în școală, a profesorilor în părinți, a părinților în profesori, a elevilor în profesori.

Ceva ce am remarcat de altfel la discursul ministrului – acum nu știu dacă este strict o părere personală sau o atitudine generală la nivelul instituției –, dar de multe ori se concentrează foarte mult pe găsirea vinovaților pentru problemele din sistem. Iar responsabilitatea este pasată mult în partea părinților. Și a profesorilor în unele situații, dar mai ales a părinților.     
Am văzut această înclinație spre a găsi responsabilitatea în afara ariei tale de responsabilitate, când de fapt răspunzător pentru ce se întâmplă în sistemul de educație este în primul rând ministerul educației, ulterior inspectoratele și școlile. Lucrurile astea trebuie asumate foarte clar. Și vreau să aduc în discuție un element extrem de important când vine vorba de sistem, de instituții, de actori, de oameni: încrederea.

În momentul acesta, dacă stăm să ne uităm la declarații, la tot ce se discută, se dialoghează în educație, constatăm o lipsă acută de încredere în sistem, a părinților în școală, a profesorilor în părinți, a părinților în profesori, a elevilor în profesori. Dar lucrurile astea sunt mai degrabă un efect al anilor în care s-au făcut foarte multe încercări eșuate în educație și atunci societatea nu mai are încredere în decidenți.

Părinții nu mai au încredere că profesorii sunt cei abilitați să ajute la formarea și învățarea copiilor lor, copii ajung să nu mai aibă încredere și respect față de profesori, ceea ce e o situație alarmantă. Pentru că asta arată degradarea școlii. Dar lucrurile acestea se pot remedia printr-o atitudine corectă, onestă și integră în fața societății; vorbesc aici în primul rând  de decidenți, mai departe de inspectori, de profesori, de directori. Deși lucrurile par să fie într-o degringoladă majoră, rămân la părerea că prin muncă și voință politică, lucrurile se pot schimba la un moment dat.

Ai vorbit de legea educației din 2011, perioadă în care și tu lucrai la minister. De ce spui că am ratat acel moment? Și care sunt lucrurile care nu au funcționat?
Dacă stăm să ne gândim la istoria recentă, a plecat guvernul care a dat legea educației de la acea vreme, iar următorul guvern a început să schimbe sensul legii. Dacă legea la momentul respectiv, în cea mai mare parte a ei, urmărea să aducă calitate în sistem, să aducă intransigență, meritocrație, cu timpul lucrurile s-au schimbat în rău.

De atunci și până astăzi. noi am fi putut trage concluziile asupra efectelor benefice sau mai puțin benefice pe care legea educației făcută în 2011 ar fi putut să le aibă asupra sistemului. Uitați-vă la una dintre crizele majore prin care trece România în ultimii ani: depopularea și faptul că pleacă populația activă, care ar fi putut să contribuie în mod semnificativ, nu doar din punct de vedere economic, ci și cultural și social la binele societății. Oamenii pleacă și pentru că școala nu oferă nici copiilor, nici adulților, mediul în care să se simtă în siguranță, nu le oferă oportunități de dezvoltare și o educație de calitate.. Școala nu-și găsește și nu-și împlinește rostul în momentul de față.

Auzim des de modelul Finlanda, de Olanda, ministrul educației a vorbit de Japonia și de alte exemple ale altor state. Care e riscul atunci când vorbim de modele din alte țări și ne gândim să le implementăm aici?
Există două tipuri de modele: filosofia în care preiei modelul și îl aplici pur și simplu, fără să ajustezi în funcție de modelul social, cultural, diversitatea națională, și filosofia în care încerci să tragi învățăminte din experiențele și bunele practici pe care alte state le au ca urmare a măsurilor implementate acolo și încerci să vezi în ce măsură poți să ajustezi acele bune practici la specificul național, regionale, local. Cred că varianta a doua e cea mai bună cale.

Până la urmă sunt modele de succes care oferă niște soluții – soluțiile respective pot, sau nu, să fie preluate ca soluții naționale –, dar nu cred în varianta în care iei un model și îl aduci pentru a-l implementa ad litteram. Modelele socio-culturale sunt diferite, modelele economice sunt diferite, nivelurile educaționale sunt diferite.

Dacă discutăm despre descentralizare, ea nu poate fi aplicată azi și să ne așteptăm ca mâine să avem o școală caîn Finlanda. Dacă mâine Guvernul României ar da o ordonanță de urgență să schimbe legea educației naționale și să impună un sistem descentralizat – descentralizarea curriculară, descentralizarea resurselor umane, financiară chiar –, cred că s-ar crea haos. Pentru că nu avem încă instrumentele cu care să operaționalizăm aceste măsuri. Cei mai mulți profesori nu ar ști să operaționalizeze. Nu au fost învățați să acționeze în spiritul acesta. Cele mai multe decizii au venit fie de la minister prin intermediul inspectoratelor, fie de la inspectorat.

Deci gradul de autonomie și de decizie al profesorilor și al directorilor cu privire la soarta școlii este minim, pentru că în momentul de față avem un sistem centralizat. Și centralizarea aceasta vine la pachet și cu o deresponsabilizare. Învățați fiind să vină de la centru decizia, evident că în mod automat reflexul care se formează este acela de „ok, dar dacă nu am decis eu, atunci înseamnă că celălalt este răspunzător”. Și asta se vede inclusiv în școală. Adică birocratizarea excesivă, golirea de sens a foarte multor proceduri prin care o școală poate să asigure inclusiv siguranța copiilor. Dar dacă descentralizarea vine la pachet cu un proces de formare a profesorilor, a liderilor de școli în spiritul responsabilizării, lucrurile acestea se pot întâmpla și sunt necesare. Trebuie să înțelegem însă că lucrurile se pot întâmpla gradual.   

Această dihotomie între noi și ei, profesori buni și profesori răi, oameni la stat versus oameni la privat, este distructivă în plan social și plan cultural. Adâncește faliile societății și lucrurile acestea ar trebui să ne dea de gândit dacă vrem să construim și să avem coeziune socială. Ar trebui să ne schimbăm perspectiva și felul în care înțelegem lucrurile.    

Aș vrea să insist puțin pe tema descentralizării, pentru că e un cuvânt care apare foarte des în spațiul public și e văzut drept un concept care poate rezolva miraculos toate problemele educației. Doar că descentralizarea nu e neapărat pusă în context și explicată celor implicați direct. Ce poate aduce în plus un sistem descentralizat și cum l-am putea face să funcționeze la noi?
Descentralizarea înseamnă autonomia comunităților școlare – și aici mă refer la director, profesori, părinți, elevi, comunitate în sens larg. Pentru că din punctul meu de vedere, e important să vedem școala ca nucleu al comunității. Școala radiază cunoaștere, generează dezvoltare pentru și în  comunitate.

Deci autonomia comunității școlare în a-și decide curricula, resursa umană, pe cine angajează, pe cine face responsabil de procesul de predare, de învățare al copiilor, de a-și decide modul în care cheltuie și consumă resursele. E felul școlilor de a-și lua viața în propriile mâini. Și asta e absolut necesar pentru că altfel ministerul educației nu are cum să știe în mod concret care sunt nevoile dintr-o școală anume. El poate avea o viziune largă, dar este imposibil să cunoști care sunt nevoile, care sunt specificurile comunităților locale și particularitățile lor.

Descentralizarea și autonomia vin la pachet cu responsabilizarea. Liderii școlilor, directorii, profesorii, să înțeleagă care este rolul lor acolo, care este rolul lor în procesul de învățare al copiilor. Pentru că aș prefera să vorbesc despre învățare și despre progres, mai mult decât despre performanțe școlare. Pentru a avea o educație incluzivă, comunitatea trebuie să-și cunoască elevii, să cunoască nevoile lor și trebuie să aibă instrumentele pentru a răspunde nevoilor lor. Și aici diversitatea e foarte largă și nevoile sunt extrem de multe și extrem de mari, cu specificuri diverse.

Descentralizarea înseamnă și ca școala să folosească instrumente de evaluare a progresului școlar, pe care ministerul sau oricare entitate centrală le poate pune la dispoziție. Iar ministerul are mai degrabă rolul de facilitator, de ochi vigilent, care veghează la asigurarea calității la nivel unitar, la respectarea legislației, la a urmări existența și promovarea unui spirit incluziv în școli. Modelul centralizat vedem cum funcționează, vedem ce rezultate dă, rezultate care nu sunt deloc îmbucurătoare.

La un moment dat a existat posibilitatea ca directorii liceelor, la cerere, să-și poată alege singuri echipa, dar au fost foarte puțini care și-au asumat această responsabilitate.
Și asta arată că oamenii din sistem nu se simt pregătiți. Și nici nu ar fi avut cum să se simtă pregătiți. Pentru că ei nu au fost formați în acest spirit, nu au fost formați pentru că nu a existat o linie și o voință în acest sens, de a transfera autoritatea dinspre centru spre local, pentru că așa s-ar fi pierdut influența în sistem. Lucru care nu s-a dorit în istoria recentă. Nivelul hipercentralizat îți asigură un nivel de control și de influență foarte ridicat.

Iar aici atingem și partea de formare. Cum arată, în viziunea ta, un sistem de formare eficient?
Mi-aș dori un program național de formare inițială a profesorilor. Cred că e absolut necesar să știm ce vrem de la profesori, ce vrem ca ei să facă împreună cu elevii, ce așteptări avem de la ei. Cred că e nevoie de implementarea masteratului didactic. Din punctul meu de vedere, un profesor n-ar trebui să fie doar un facilitator, ar trebui să fie un activator, în sensul în care el are menirea de a acționa asupra elevului, de a-l motiva, de a-l ajuta să crească și să-și descopere nu doar propriul sens, dar și felurile, stilurile de învățate, astfel încât să devină autonom în raport cu propria persoană și cu spațiul de învățare.

Cred că un profesor ar trebui să construiască o cultură a încrederii în școală, prin respect și înțelegere față de proprii colegi de cancelarie și față de copii. Mai cred că ar trebui să-i vadă pe copii ca pe niște parteneri, o echipă cu care se bucură de învățare zi de zi și de la care învață, la rându-i. Cred că profesorul ar trebui să vină cu empatie și înțelegere față de copii și să cultive un spațiu și o comunitate în care copiii să aibă încredere. Școala e un mediu în care, în momentul de față, greșeala este taxată dur. Cred, însă, că greșeala e esențială în procesul de învățare, iar profesorii ar trebui să transmită și să cultive această filosofie a învățării atât copiilor, cât și colegilor de catedră.

Pe de altă parte, aș mai menționa că încrederea profesorilor în proprii colegi se construiește și pe baza acestui feedback continuu pe care cei de la catedră ar trebui să îl încurajeze nu doar în relația cu elevii, cât și cu partenerii din cancelarie. Școala trebuie să fie un spațiu deschis de învățare pentru toată lumea. Așa putem susține și cultiva încrederea în școală venită dinspre întreaga comunitate.

Pentru că în momentul în care părintele înțelege și vede că elevul se simte bine le școală, vine motivat să învețe, în mod cert încrederea părintelui în școală va crește și cred că de aici ar trebui să pornim. Suntem departe de momentul respectiv și, din păcate, inclusiv discursurile publice nu ajută la asta. Critica obiectivă este însă necesară, pentru că doar uitându-ne sincer la noi putem înțelege ce avem de învățat.

Ideea aceasta de încredere se leagă și de ceva ce am citit recent, într-un policy brief lansat de USR. Acolo a existat propunerea ca profesorii să fie evaluați de elevi și de părinți. Iar mulți profesori au fost revoltați de ideea aceasta.
Când ai un climat de încredere se reglează toate mecanismele acestea. Aș schimba sensul a ceea ce a enunțat public USR-ul; aș merge mai degrabă în sensul unui dialog constructiv între profesor, director și părinți. Cred că mecanismul de evaluare și autoevaluare al profesorilor, pornind de la premisa că avem profesori pregătiți pentru asta, este cel care reglează toate aceste mecanisme și îmbunătățește climatul școlii,  metodele și practicile de predare și învățare din școală.

În momentul în care profesorul iese din sala de clasă, cred că ar trebui să aibă un moment de sinceritate cu sine, să se întrebe ce anume a funcționat la clasă, ce nu a funcționat, cum poate să îmbunătățească următorul curs, cum au reacționat elevii la anumite sarcini pe care i le-a transmis.

Dar înainte de toate, cred că e necesar dialogul cu elevii. Există literatură de specialitate care spune că în momentul în care transmiți elevilor în mod constructiv, prietenos și transparent obiectivele de învățare, ei vor înțelege încotro să se îndrepte cu efortul lor. Aceștia au o capacitate ridicată de autoevaluare în raport cu obiectivul pe care îl setează împreună cu profesorul și își urmăresc cu ușurință parcursul și progresul în învățare. Deci din punctul acesta de vedere, feedbackul, care ar trebui să fie un reflex în comunitatea școlară, poate să ajute această comunitate.

Un lucru despre care se vorbește puțin este progresul școlar ca progres al comunității școlare. Cu alte cuvinte, un profesor nu poate să ajute de unul singur un elev, ci trebuie să existe o întreagă comunitate care lucrează spre același bine comun. Dacă nu există colaborare cu alți profesori, împreună cu care să stabilească obiective de învățare, dacă școala nu-și stabilește împreună cu profesorii obiectivele comune de învățare, dacă nu există dialog și înțelegeri comune între profesorii din școală asupra a ceea ce vrea școala de la elevi, nu vom fi decât într-o paradigmă a individualităților.

Cei buni vor fi în continuare buni, cei care vin cu achiziții anterioare slabe, cu o pregătire anterioară slabă, nu vor reuși să recupereze decalajele. Pentru că, până la urmă, nu lucrează în interesul lor o întreagă comunitate.

Cum crezi că putem ajunge sau încuraja o discuție constructivă despre educație, indiferent că vorbim de presă, actori politici, ministru, opoziție sau experți? Ce simți că lipsește?
Simt că lipsește răbdarea. Dar lipsa aceasta a răbdării o înțeleg foarte bine. În sensul în care asistăm de mai bine de un deceniu, poate chiar mai mult, la schimbări peste alte schimbări. Unii i-au spus „reformită cronică” și n-au exagerat în niciun fel. Există această tendință de a-ți asocia numele cu o schimbare în sistem. Fără a judeca rațional dacă schimbarea își are sensul sau dacă nu cumva faci mai mult rău cu acea schimbare – poate la un moment dat necesară, dar nu în momentul respectiv.

Din acest punct de vedere înțeleg foarte bine lipsa de răbdare a societății, care zi de zi se confruntă cu situații punctuale legate de lipsa calității, deprofesionalizare, politizare, nesiguranță în spațiul școlii, incertitudine. E o întreagă babilonie în sistemul de educație, în primul rând în cel preuniversitar. Pe de altă parte, cred că instabilitatea politică și lipsa unei voințe politice reale sunt lucruri care sapă fundamental la temelia încrederii în școală, în decidenți. Și este și foarte mult zgomot de fond. Care nu doar că erodează încrederea, dar contribuie și la o gălăgie destructivă când vorbim de dialog real.

Dacă stăm să ne gândim, repetitiv discutăm despre aceleași lucruri: de procente scăzute și foarte scăzute la evaluările naționale, despre probleme care apar în școli din cauza lipsei de pregătire a profesorilor pentru a preîntâmpina sau pentru a gestiona situații fie conflictuale – și vorbesc aici de bullying – fie de situații de excluziune pe diverse criterii. Și profesorii, din păcate, nu sunt formați în spiritul educației incluzive. Eu mi-aș dori profesori și școală care să celebreze cu adevărat diversitatea și să o înțeleagă. Cred că asta lipsește: voință politică, timp, răbdare și dialog real.

Fotografii din arhiva personală a Mirabelei Amarandei.


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *