Dan Cârnu

A iubit marea, Dobrogea, muzica și filmele. A lăsat în urmă colecția lui.

De Sorana Stănescu
Fotografie de Raluca Mărgescu

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Almanahul din fotografie i-a aparținut lui Dan și l-am primit de la familia lui pentru a-l include în articol. 

Adriana știe precis ce ar fi făcut tatăl ei, Dan Cârnu, vara aceasta. Și-ar fi printat programul de la Olimpiadă, și-ar fi alcătuit o schemă proprie de a naviga printre competiții și nu ar fi ieșit din casă trei săptămâni. Îi plăceau Turul Franței și Turul Italiei la ciclism, Campionatele Europene și Mondiale de fotbal, dar nimic nu se compara cu Olimpiada. 

Nu e de mirare de ce fiica lui, acum în vârstă de 36 de ani, s-a dus voluntară în 2016 la Jocurile Olimpice de la Rio, nici că a coordonat voluntari la Campionatul European de Atletism de la Cluj, din iunie. „M-am uitat la atletism pe stadion cum mă uitam cu el la televizor, când îmi explica toate regulile”, spune Adriana. A fost și o ocazie să plângă și să se descarce, așa cum nu poate plânge acasă, unde e mama, pe care nu vrea s-o împovăreze și mai mult. 

Dan Cârnu s-a născut și a crescut în Constanța și era mândru de asta. A studiat Ingineria Instalațiilor la București, apoi a revenit în orașul natal și a lucrat până la pensie ca inginer CFR – la infrastructură, la investiții, la achiziții – , inclusiv la reabilitarea magistralei București-Constanța, care ne permite azi să ajungem la mare în două ore. De mic avea o pasiune pentru sport – într-o lume cu mai multe săli și bazine publice de înot decât azi –, într-un timp când județul Constanța dăduse României nume mari în gimnastică sau fotbal.  

Era îndrăgostit de Dobrogea și de mare. „Toată viața a fost colecționar”, spune Adriana. „A fost? Este? Colecția există, înseamnă că colecționarul nu mai este?” Alerga prin librării după albume fotografice și istorice, după almanahuri și vederi cu Dobrogea, pe care, odată cu internetul, le-a scanat și le-a împărtășit altor iubitori pe forumuri specializate. Și nu doar că iubea Dobrogea, dar o cunoștea din excursii și o înțelegea. De exemplu, îi explica Adrianei pe Google Maps ce sunt clădirile din portul Agigea și o încuraja, în general, să exploreze.

În satele omonime Fântâna Mare, din Tulcea și Constanța, Adriana a fost de abia primăvara asta, după moartea lui. În Tulcea a descoperit o lume pe care o credea pierdută: un sat dobrogean alb cu albastru, în care se vorbește ucraineană, și o rezervație de liliac și bujor sălbatic. Bărbatul cunoștea tot felul de locuri ascunse și a trăit poveștile astea, nu doar le-a colecționat, spune fiica. (Pe lista ei de vizitat mai sunt Adamclisi, cu Tropaeum Traiani, și satele Ion Corvin sau Rasova. Când se gândește la ele, și-l și imaginează pe tata în mașină cu prietenul lui, ascultând Led Zeppelin, colindând acele locuri.)    

Internetul, în general, a fost o mare bucurie pentru el. „Când au apărut site-urile rusești de pe care puteai să descarci muzică a fost deschiderea cerurilor”, își amintește Adriana. Creedence Clearwater Revival, seria completă Beatles, plus muzică clasică și filme; Adriana are și acum hard-uri cu peste 1.000 de titluri, pe care el le împărțea și prietenilor. Călăuza lui Tarkovski e primul film pe care cei doi l-au văzut împreună și e și azi printre filmele ei preferate.  

Soția lui i-a dat spațiu și timp să-și cultive pasiunile. A făcut ea munca în gospodărie și apoi s-a bucurat, la rândul ei: s-a uitat la filme cu el, a dansat pe muzica lui. „Tata era un om cu pasiuni vii, așa cum azi numai la oamenii în vârstă mai găsești”, spune Adriana. Bucuria lui venea din a împărtăși cu alții.

Dan a murit pe 30 martie 2021, la 67 de ani. Locuia la Constanța, împreună cu soția, proaspăt pensionară și ea și vara asta aveau planuri să meargă la Călimănești cu prietenii de-o viață. Sau poate în Grecia, pe care o descoperiseră recent. Și aveau planuri să construiască un foișor în curte și să-și mai aranjeze căsuța, una mai veche, pe care nu și-au permis niciodată s-o dărâme, ca s-o înlocuiască cu una nouă. 

Cu doar o zi înainte să apară primele simptome, își înmormântase cel mai bun prieten. Adriana venise și ea de la București și de atunci nu s-a mai întors. Într-o zi de luni, ambii părinți au început să aibă simptome. Testele rapide au fost pozitive, PCR-ul făcut seara de DSP – la fel. Au stat inițial câteva zile acasă, cu tratament de la medicul de familie, apoi s-au internat.

Mama a venit acasă după cinci zile, dar el nu a mai apucat. Nici unul nu se vaccinase, căutau încă locuri în Constanța. Vaccinată complet, Adriana nu a avut probleme. Îi e greu să facă pace cu realitatea asta; dacă ar fi insistat, dacă s-ar fi certat mai tare cu ei, poate s-ar fi dus în alt oraș. „Porți cu tine o vinovăție care nu știu cum se mai șterge”, spune ea.

O să fie greu la Jocurile Olimpice vara asta. Sunt primele pe care tatăl și fiica nu le vor mai vedea și comenta împreună. Adriana nu s-a hotărât dacă o să se uite. Unii ar face-o, ca să se simtă mai aproape de persoana care a murit, dar pe ea ar durea-o prea mult. Poate o să se uite totuși la înot. Sau la săritura în înălțime. 

Adriana își imaginează cum competițiile sportive ar putea oferi și un moment de reculegere pentru cei care au murit din cauza COVID-19, într-o Românie care altfel nu recunoaște nici trauma colectivă pe care o traversăm, nici pe cea personală a zecilor de mii de oameni care au pierdut pe cineva. Ar fi o ocazie pentru cei rămași în urmă să primească un imbold de a merge mai departe, fără a se îndepărta de cei care nu mai sunt.

„Vrei să revii la normalitate, pe care o reconfigurezi, pentru că tu ești încă în viață”, spune Adriana. „Iar aceste recunoașteri sunt mici ingrediente care te pot ajuta.”

Continuăm să spunem aceste povești. Dacă și tu ai pierdut pe cineva din cauza virusului și ai vrea să ne povestești despre cine a fost, scrie-ne mai multe în acest formular sau dă-l mai departe în comunitatea ta.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

1 comentarii la Dan Cârnu

  1. Multumesc . Spun din suflet pentru ca imi doream chiar atunci cand ne am pierdut prietenul , sa scriem undeva cateva cuvinte macar . Unele lucruri spuse le cunosc altele ,izvorate din relatia stransa fica tata , ne dor .
    Pot doar sa imi propun sa ajung cu ceilalti prieteni in locurile unde ar fi vrut sa fim cu totii.
    Multumesc pentru ca cineva a scris atat de frumos si complet in locul meu , al nostru pentru Dan .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *