Cum ne modelează copilăria relația cu munca

Un psihoterapeut explică de ce relația complicată cu munca este de fapt o relație complicată cu noi înșine.

Povestea copilului care a trebuit să fie „cel mai bun din clasă”, „mai bun decât colegul X”, criticat constant şi purtător al năzuinţelor înaintaşilor lui de a deveni cineva, se rostogoleşte ca un ecou în cabinetele de psihoterapie, dinspre adulţi care, uneori la nici 30 de ani, sunt deja epuizaţi sub povara celor 14 – 16 ore de muncă pe zi, având o viaţă personală aproape inexistentă, probleme de relaţionare cu cei din jur şi o stimă de sine extrem de scăzută. Incidenţa workaholismului şi a burnoutului este în creştere. 4 din 10 persoane care îmi solicită serviciile de psihoterapie se confruntă cu dificultăţi semnificative în a realiza un echilibru între viaţa personală şi activitatea profesională, în detrimentul considerabil al celei dintâi.

Relaţia cu munca reprezintă de fapt relaţia cu o parte din identitatea ta – identitatea profesională. Aceasta parte nu se dezvoltă brusc, odată cu începerea primului contract de muncă, ci încă din fragedă copilărie, urmărind discursul părinţilor legat de muncă, de performanţă, de finanţe, primind mesajele lor despre cât de bine ai şters praful sau despre ce înseamnă pentru ei că ai luat un 9 care putea fi 10, dacă munceai mai mult. Se dezvoltă observându-le comportamentul de acasă ce încă are legătură cu serviciul, cu îndatoririle sau cu odihna, pasiunile, relaxarea.

În felul acesta, de mici, copiii înțeleg cât de importantă este munca pentru părinţii lor şi începe procesul de introiecţie. Asimilează modele părinților. În contraparte, se mai întâmplă însă ceva: realitatea internă (formată din senzaţiile, percepţiile, reprezentările, nevoile, emoţiile şi cogniţiile despre sine şi lume) transmite propriile semnale poate frustrare, poate tristeţe, respingere, oboseală, neputinţă, furie sau dimpotrivă, poate fericire, mulţumire de sine, satisfacţie, energie, sentimentul de a fi înţeles, apreciat, o stare interioară de bine, de echilibru. Emoţiile acestea semnalează existenţa unor nevoi: de validare, de acceptare a propriei persoane ca întreg, de iubire necondiţionată, de relaxare (odihnă propriu-zisă sau petrecere creativă a timpului liber), de explorare ghidată de curiozitate, de autocunoaștere. Pentru înţelegerea şi armonizarea acestor semnale, copilul are nevoie de un ghidaj din partea adultului.

Dacă în familie nu se creează oportunităţi favorabile pentru a discuta despre ceea ce simte copilul, de a numi emoţiile şi de a învăţa să le tolereze, să le regleze în avantajul lui, cu scopul precis de a-l ajuta să își construiască propriile repere interioare, să se înţeleagă pe sine, probabilitatea ca el să ajungă să identifice şi să îşi conştientizeze nevoile pe care le are, devine foarte mică. Va fi astfel dificil să acceseze soluţiile potrivite care să satisfacă aceste nevoi (deseori antagonice) într-un mod congruent cu emoţiile şi gândurile lui și cu cerințele părinţilor. Copilul, cu propriul lui temperament înnăscut (sensibil, opoziţionist, anxios etc.), va intra într-o stare de disonanţă. Îşi va găsi rapid strategiile potrivite „de coping” pentru a face faţă cerinţelor mediului, pentru a fi acceptat, pentru a fi considerat „un copil bun”. Va începe să îşi trăiască viaţa raportându-se mai degrabă la reperele date de exterior decât la cele din interior, încercând să canalizeze energia sa creatoare către satisfacerea nevoilor pe care ceilalţi i le-au trasat ca fiind importante, nu către cele personale, reale, pe care de cele mai multe ori nici nu a ajuns să le cunoască. Face asta într-un mod „organic” pentru că nevoia lui de a fi acceptat este cu adevărat Organică. El depinde de Celălalt.

Pe măsură ce se maturizează, realitatea internă nu se opreşte în a-i transmite mesaje, însă total diferite faţă de cele la care a fost până acum receptiv: „ia-o mai încet!”, „bucură-te de viaţă!”, „explorează liber!”, „joacă-te!”, „fii fericit!”, „ascultă-ţi corpul!”, „dă-ţi voie să simţi” … Însă aceste mesaje par că vin din altă lume. Par logice, dar nu şi le poate asuma pentru că, deseori, ele nu i-au fost validate ca fiind corecte de cele mai importante persoane din viaţa lui – persoanele care l-au avut în îngrijire (părinţi, bunici, profesori).

Astfel se construieşte Impostorul. El este doar o interfaţă a acestor mesaje, un ecran distorsionat prin care persoana s-a obişnuit de-a lungul timpului să le recepţioneze: „Nu sunt în stare de nimic, pentru că PIERD TIMPUL DEGEABA!”, zice el. „Alţii fac mai bine, pentru că ştiu ce e important pentru ei, spre deosebire de mine, care NU ŞTIU NIMIC!”, „Ar trebui să îmi fie RUŞINE pentru ce am ajuns!”, „Mă mir că alţii nu-şi dau seama cât de INCAPABIL sunt, nu pot lăsa garda jos”. E ca în povestea lui Andersen, „Crăiasa Zăpezii”, când prin ciobul de sticlă oamenii vedeau doar răul din ceilalţi oameni – de data aceasta, din tine însuţi.

De cele mai multe ori devii conştient că este o „problemă” cu tine tocmai după ce toate strategiile de coping pe care ai fost instruit să le foloseşti de-a lungul vieţii, eşuează. Vrei să îţi planifici timpul mai bine, dar nu reuşeşti. Vrei să ai un management mai bun al conflictelor, dar te observi neputincios cum furia răzbate la suprafaţă în relaţie cu colegii, fără să o poţi controla. Îţi dai teme, îţi setezi target-uri pe care nu le poţi respecta. Accepţi din ce în ce mai multe responsabilităţi, pentru că ştii că eşti o persoană conştiincioasă şi vrei să dai dovadă de competenţă şi maturitate, însă îţi dai seama ulterior că nu le poţi face faţă.

Vei încerca să controlezi mai mult starea de disconfort interior, să i te opui, să o negi chiar, în efortul de a te adapta cerinţelor, considerând că stresul este o consecinţă a incapacităţii tale de rezolva problemele, nu de a le limita existenţa. Ai un loc de muncă propriu, în interiorul tău, un “tu-şef”, care poate sau nu să aibă legătură cu cel real, extern, dar cu siguranţă că ştie cel mai bine ce TREBUIE să faci pentru a dovedi că eşti BUN. Toate strategiile cognitive pe care le foloseşti pentru a te adapta situaţiilor pot funcţiona foarte bine, însă pe perioade scurte de timp. Treptat însă, starea de disconfort interior se accentuează sub diferite forme: fie sub forma depresiei, în care îţi pierzi interesul pentru ceea ce faci, simţi că nu mai are nimic sens, te simţi trist, vinovat şi decepţionat. Fie sub forma anxietăţii, a atacurilor de panică care te surprind în cele mai nepotrivite momente, din senin. Sau chiar sub forma agresivităţii, în care ajungi să îţi descarci revolta şi frustrarea în contexte care te dezavantajează social. Sau sub forma epuizării. Disonanţa interioară creată acum ani de zile s-a accentuat. Psihicul însă tinde către CONSONANŢĂ. Ce se întâmplă de fapt?

Este vorba despre ciobul din ochi. Acel ciob care îţi aduce aminte de nevoile tale reale, pe care nici nu le cunoşti cu adevărat şi pe care îţi este şi teamă să le cunoşti pentru că ar putea fi altele decât cele cu care te-ai obişnuit deja. Partea sănătoasă din tine, care te pune în contact cu corpul tău, cu emoţiile tale, cu nevoile tale şi cu tine, ca întreg îţi semnalează că este timpul să o asculţi, să o cunoşti, să o accepţi şi să înveţi să pui limite, CU RISCUL DE A (TE) DEZAMĂGI. Este timpul să înveţi să tolerezi dezamăgirea, nu să o respingi. Dezamăgirea de a nu putea fi niciodată perfect.

Este un proces de multe ori anevoios şi îndelungat ce conduce la înţelegerea în detaliu a modului în care te-ai construit de-a lungul timpului şi presupune înţelegerea mecansimelor de autoprotecţie care au fost foarte eficiente o bună perioadă în a te proteja de emoţiile negative copleşitoare dar care acum îţi creează deservicii pentru că ţi se cere să acţionezi dintr-o poziţie de adult responsabil şi nu de copil. Este un proces de asumare şi de responsabilizare pentru ceea ce ţi se întâmplă, un proces de reconstrucţie de sine.

Ineficienţa vechilor strategii obosesc, erodează persoana, o alienează de cei din jur dar şi de ea însăşi pentru că o menţin permanent într-o stare de contradicţie şi disonanţă. Au funcţionat pentru că au ajutat persoana să supravieţuiască psihologic, să menţină o stare de coerenţă, de sens în faţa unor situaţii percepute ca fiind ameninţătoare. Spre exemplu, când părintele îi transmite constant copilului că nu este în stare nimic, stima de sine a copilului are de suferit. El suferă, este trist. Copleşitor de trist, dezamăgit de sine dar şi furios, pentru că simte nedreptatea. Ce poate face el cu această tristeşte şi furie imensă? Poate el să vorbească despre ea adultului? Îl va înţelege? I-o va tolera sau îl va pedepsi pentru ea? Pentru a se proteja, în funcţie şi de temperamentul şi caracteristicile lui înnăscute, el îşi poate distrage atenţia de la realitatea interioară, spunându-şi: „Eu nu simt nimic acum. Îmi este absolut indiferent ce spun ceilalţi despre mine.” Acest mesaj poate fi întărit şi de cei din jur: „Numai bebeluşii plâng.” Pe de altă parte înţelege că la nivel de acţiune solicitarea este să îşi demonstreze constant capabilitatea. Furia şi tristeţea sunt reduse la tăcere, acţiunea este clară. Persoana se setează pe un parcurs în care va tinde să demonstreze constant celorlalţi că totuşi este în stare de multe lucruri, indiferent cât de greu şi solicitant este, fără să mai ţină cont de propriile emoţii şi trăiri interioare. Acestea însă nu dispar doar pentru că îşi spune că nu există sau că nu contează. Nu, ele se acumulează în interior şi caută supape de a se exprima. Uneori, supapa este chiar epuizarea.  

Când identitatea profesională îţi acaparează viaţa, în detrimentul celorlalte aspecte ale ei pe care tu le valorizezi ca fiind importante, acest fapt devine un semnal al unui gol interior pe care încerci să îl umpli în efortul tău constant de a fi văzut, validat, recunoscut ca persoană. Munca (în exces şi însoţită de insatisfacţii profunde) ajunge să fie doar o modalitate de a gestiona trăirile ce se ascund în spatele gândului că nu eşti corespunzător, că nu eşti suficient de bun, de deştept, că nu meriţi, prin urmare vei fi respins.

Când devii părinte, și constaţi că o altă fiinţă depinde de tine, poate deveni cu atât mai complicat să gestionezi şi ciobul din ochiul tău şi să ai grijă să nu intre cioburi în ochii copilului.  Identitatea de părinte poate să concureze cu cea profesională.

Pentru a-ţi reseta parcursul şi a schimba rezultatele, este necesar să înţelegi de unde a pornit totul şi dacă pentru tine, acum, în prezent, mai este optim să ignori semnalele care vin din interiorul tău. Aşadar, este nevoie să devii conştient de „ciob”. Să te gândeşti dacă te ajută, acolo unde e (poate părea ciudat şi contraproductiv, dar poţi alege să îl laşi acolo dacă încă îţi este teamă să îl scoţi; o vei face când eşti pregătit). Să fii conştient că a-l scoate este un proces care poate fi dureros în sine… Trebuie să fii pregătit pentru asta. Să fii conştient de ritmul tău, să îţi permiţi să vezi „pe lângă ciob” – poate sunt mesaje din interiorul tău faţă de care poţi fi mai atent de acum înainte şi care te ajută să te pregăteşti deja pentru „marea operaţie”! Este nevoie să te cunoşti mai bine pe tine, ca întreg, dincolo de identitatea ta cea mai u(tili)zată deja.

Claudia – Cornelia Necula este psiholog clinician și psihoterapeut cu studii aprofundate în psihologia traumei şi perinatalitate. Este membru fondator al Asociatiei Române de Psihologie si Psihiatrie Perinatală. O găsești la Prăvălia Părinţilor.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *