Cum militează pentru schimbare Cristina Tunegaru

Cum luptă profesoara de română Cristina Tunegaru împotriva inerției din sistemul românesc de educație și ce putem învăța de la ea.

De-a lungul câtorva zeci de minute, 22 de puști de-a V-a vor trăi în două locuri deodată: în băncile lor cu pupitre albastre ale școlii din comuna Petrăchioaia, județul Ilfov, și prin ținutul îndepărtat al Împăratului Ardei Primul.

Când profesoara de română și diriginta lor, Cristina Tunegaru, 30 de ani, îi anunță că ora de azi va fi una de lectură, izbucnesc cu toții într-un strigăt de bucurie. Le arată coperta roz a cărții, apoi începe să le citească dintr-o poveste care se cheamă Ina și ariciul Pit, scrisă de Radu Țuculescu. Din primele pagini, elevii află că Ina e o fetiță drăgălașă care s-a săturat să fie – în ochii celor mari – o fetiță drăgălașă și-atât. Pit e un arici alb și plictisit, care obișnuiește să-și burzuluiască țepii când e contrazis. Într-o seară, cei doi descoperă că prin aparatul de fotografiat al bunicului Inei – unul vechi, cu burduf – pot pătrunde într-un tărâm miraculos născut din poze vechi. Odată ajunși, sunt înconjurați de niște soldați în roșu, verde și portocaliu, care seamănă bine cu niște ardei iuți.

La un moment dat, profesoara se oprește pentru a-i întreba pe copii ce-au aflat până aici și cum cred ei că va continua povestea după ce-i înconjoară soldații. 22 de minți se frământă cu întrebarea din urmă, iar fiecare răspuns bătătorește o cărare.

Ionuț crede că povestea va continua cu Ina și ariciul bătându-se cu soldații. Ionela spune că Ina o să se întoarcă acasă. Mihaela e de părere că Ina va scăpa cu ajutorul ariciului, pentru că ariciul îi poate înțepa. Andra speră că soldații le vor da drumul. Andrei e mai dramatic: „povestea va continua urât, fiindcă sunt împușcați de soldați”.

Scriitorul are însă o altă continuare: soldații îi duc la curtea Împăratului Ardei Primul. Aici profesoara se oprește din nou și le cere elevilor o scurtă descriere a Împăratului Ardei Primul, așa cum și-l imaginează ei. Ionela zice că Ardei Primul e cam așa: „Slab, picant, înalt, și când se enervează explodează. Și are o pălărie roșie pe cap și-atât”. O altă mână ridicată: „Este un ardei cultivat de bunicul Inei, cu o codiță verde pe cap ce-i stătea de păr, avea o frunză galbenă ce părea a fi coroană și în spate o pelerină pe care scria «Forza Ardeii»”. Marin vine cu o descriere și mai precisă: „Are 1,85 m și 78 de kile. A mâncat foarte mulți ardei până s-a îngrășat. Și are o pălărie mică, făcută dintr-un ardei mic și foarte iute. Dacă iei o gură, iei foc”. Altul: „Eu cred că arată ca un ardei gras, deoarece mănâncă când vrea el și are din toate culorile ardeiului: portocaliu sus, verde la mijloc, roșu la picioare. Are o coroană și niște pantaloni scurți foarte strâmți”.

Când profesoara le arată reprezentarea lui Ardei Primul din carte – un ardei gras cu un cap mic și picioare subțiri, colorat în galben, portocaliu și verde – unii scot un „aaa” dezamăgit, alții îl recunosc și se bucură.

La sfârșitul orei, când călătoria lor alături de Ina și Pit se încheie, un lucru cu totul neobișnuit se întâmplă: mai toți copiii sar din bănci să-și îmbrățișeze profesoara, s-o asalteze cu întrebări și nu se mai desprind de ea.

Cristina Tunegaru nu e însă o profesoară obișnuită. Prin luări de poziție pe Facebook sau în media, iese adesea din rând pentru a crea explozii în sistemul de învățământ românesc. Scrie despre subiectele de la Bac, pe care le consideră prea pline de poezie, despre imoralitatea greilor din politică, despre violența din școli. O face cu precizia și sângele rece ale unui pirotehnician: pare să știe în fiecare clipă gama de reacții ce va urma și folosește propagarea asta pentru a ajunge acolo unde vrea să atingă – la vârful sistemului.

A început în 2015, cu o serie de articole publicată pe platforma de opinii Contributors. Se simțea descurajată de starea sistemului de educație românesc, așa că a scris despre piedicile depistate de ea și despre toate lucrurile care i se păreau importante. A povestit experiența ei de profesor de țară în județul Vaslui, despre homeschooling, despre educație sexuală în școli, despre evaluarea profesorilor, despre frica ce domină relația profesor-elev.

„Mi s-a părut că nu spunem ceea ce trebuie să spunem, că există un vid de informații și continuăm să trecem sub tăcere niște lucruri foarte grave care se-ntâmplă în școlile noastre”, spune Tunegaru. „Și e anormal. Mi se părea că, deși uneori ies la iveală niște frânturi de realitate, oamenii se duc la muncă a doua zi și-și fac orele ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și am zis că trebuie să încep să zic ce se-ntâmplă cu adevărat. Altfel n-o să se schimbe niciodată nimic. Atunci am început să scriu și am scris multă vreme pe Contributors.”

A devenit cu adevărat cunoscută în primăvara anului trecut, când preda la Școala nr. 95 din București și a criticat-o pe Gabriela Firea pentru că și-ar fi făcut imagine pe seama pericolului reprezentat de jocul „Balena albastră” și pe cadrele didactice de la o altă instituție pentru că au acceptat asta. Primarul general al Capitalei fusese la un spectacol cu de toate la Școala nr. 164, împreună cu ministrul de interne Carmen Dan.

„Mi-e rușine de colegii mei, profesorii de la Școala Gimnazială 164, că au participat cu slugărnicie la circul desfășurat de Gabriela Firea sub pretextul conștientizării pericolelor internetului. Au așteptat-o de la intrare, cuminți, au orchestrat întâmpinarea ei folosind copii mici pe care i-au îmbrăcat în haine populare. Cu flori în mâini, ca-ntr-un show comunistoid grotesc. Îmbrăcați cu tricourile și purtând șepcile primăriei, copiii școlii devin marionete care arată supușenia adulților”, scria Tunegaru atunci. „Să nu uităm, dragi colegi, că școala nu e troaca unor animale politice!”

O lună mai târziu, atunci când a aflat că și-a pierdut postul de suplinitor, concluziona pe Facebook că „nu vor decât să scape de mine, profesorul care vrea să schimbe sistemul de la bază”. Iar publicațiile care au scris despre plecarea ei au sugerat imediat implicarea Gabrielei Firea în asta.  

Ajunsese la Școala nr. 95 în anul școlar 2016-2017 ca suplinitor, deși obținuse 9,67 la examenul de titularizare, a treia notă pe București. Însă un profesor cu notă mare la titularizare poate primi post de suplinitor dacă nu sunt scoase la concurs suficiente posturi de titular pentru materia la care dă examenul.

Profesorul suplinitor are contract pe o perioadă determinată, în timp ce titularul are contract pe o perioadă nedeterminată. Când un profesor titular a solicitat să fie transferat la Școala nr. 95 pentru a-și întregi norma didactică, ea și-a pierdut automat postul.

Acum, Tunegaru spune că înlăturarea sa a fost legală, dar că nimeni nu i-a spus care-i perioada în care-și poate depune dosarul pentru a rămâne la catedră, plus că n-a știut că există un om care i-a luat postul și că orele din anul următor nu mai sunt ale sale.

Nu știe nici acum ce să creadă despre povestea asta, a rămas doar cu răceala pe care-a simțit-o din partea colegilor săi de cancelarie după ieșirile publice de-atunci. Simțea că răceala asta venea mai ales ca reacție la ceea ce ei vedeau drept expunere: „Și expunerea, în mediul școlii noastre, e cumva nelalocul ei, nu se face. «De ce să faci asta? Noi stăm cuminți, ne facem treaba în liniște, fără să știe nimeni. Și tu totuși ieși la lumină și spui niște lucruri pe care noi nu le spunem și care n-ar trebui să fie spuse, în opinia noastră»”. Spune că, de fiecare dată când a simțit emoțiile astea negative, a încercat să se concentreze mai degrabă pe munca la clasă și să se bucure de ce se-ntâmpla acolo.

La câteva luni după ce s-a stins și scandalul ăsta, Cristina Tunegaru explica pe Facebook de ce nu le va da elevilor să citească Baltagul de Mihail Sadoveanu și Mara de Ioan Slavici. Din punctul său de vedere, cele două romane au personaje feminine care primesc agresivitatea masculină cu resemnare, ca pe-un dat al vieții. Unii au susținut-o pentru poziția sa, alții au drăcuit-o, au acuzat-o de „leftism”, au zis că asta-i prea de tot, că literatura e plină de nedreptăți și ce-ar fi dacă am interzice-o cap-coadă?

Profilul Cristinei Tunegaru e urmărit de peste 17.600 de oameni. Spune însă că în ultima vreme s-a îndepărtat de Facebook pentru că nu mai are timp și îi consumă foarte multă energie. Unele reacții o descurajează, alteori are impresia că oamenii nu au răbdare să citească ce scrie și preferă să se lase purtați de ceea ce credeau deja despre subiect. „Și proiectează asupra mea niște concepții dinainte construite, fără să mă cunoască de fapt. De multe ori mi s-a întâmplat ca oamenii care m-au cunoscut în realitate să spună că «nu păreai să fii așa, păreai să fii altfel»”.

Am trăit la rându-mi acest mic șoc. Am auzit prima dată de Cristina Tunegaru anul trecut, după ce-a devenit cunoscută în presă prin titluri de tipul profesoara care a avut curaj să critice sistemul de învățământ sau profesoara anti-Eminescu. Suntem amândoi din Huși, un oraș cu vreo 26.000 de locuitori din județul Vaslui. Am făcut același liceu, în aceeași clasă de la etajul al doilea, și am avut aceeași profesoară de limba și literatura română. Așa că, deși nu ne mai întâlniserăm niciodată, am avut destule puncte comune de la care să închegăm o discuție.

Am cunoscut-o în ianuarie, după o ediție a Intersecțiilor de miercuri la care, cu ocazia zilei lui Mihai Eminescu, dezbătuse ideea de „poet național” alături de Florin Iaru. Profesoara dezlănțuită de pe Facebook e o tipă firavă și zâmbitoare, cu un discurs egal ce topește în el cuvinte dure. „Nu poți să treci prin școală fără să treci prin Eminescu. Ceea ce consider că este greșit, pentru că noi ne-am obișnuit să introducem autorii clasici (…) de la vârste foarte mici”, spunea ea. „Sunt texte dificile, pe care copiii nu le receptează așa cum noi le receptăm, cu o altă experiență de viață și de lectură. La vârstele acestea fragede, se produce o îndepărtare a copilului de carte: copilul n-o să mai citească dacă o să se blocheze în mod frecvent de texte pe care nu le înțelege. Și atunci îl pierdem.”

Am vrut să înțeleg cum și de ce s-a desprins Cristina Tunegaru de imaginea profesorului clasic și ce-a așteptat-o dincolo de ruptura asta. Am început prin a vorbi despre anii săi de școală.

Primii ani i-a făcut la o școală de cartier din Huși, comasată între timp cu una mai mare. Își amintește că era un copil foarte ascultător, obedient chiar: făcea orice-i cerea doamna învățătoare. Și nu era niciodată puțin: „Dacă-ți cerea să faci un lucru, îți cerea să-l faci până la capăt și serios. Nu-l faci pe jumătate, nu te mulțumești cu puțin”. Compunerile, textele sau exercițiile trebuia să iasă impecabil. În schimb, doamna nu se zgârcea când venea vorba să le dea copiilor încredere în forțele proprii. Ei îi spunea că e bună la română, iar încrederea asta s-a rostogolit ca un bulgăre: încerca să fie mai bună la română pentru că învățătoarea îi spusese că-i așa. Scria cu bucurie, iar când avea de făcut compuneri în vacanțe abia aștepta să le citească doamna învățătoare și să-i spună mamei cât de frumos a fost și cât de bine a scris. Muncea pentru doamna învățătoare.

În gimnaziu, a avut ca dirigintă o profesoară de română de care s-a apropiat. Prin clasa a VI-a se uita la „Dimineața devreme”, matinalul făcut pe-atunci de Teo Trandafir și Mircea Badea pe Antena 1. Și în emisiune era cineva de la Facultatea de Litere. Literele însemnau română, așa că de-atunci a zis: „Eu vreau să fac Litere”. Directoarea școlii, și ea profesoară de română, i-a zis să nu se ducă la Litere, pentru că dacă face asta o să aibă frigiderul gol. Imaginea asta i-a rămas în minte, deși i s-a părut din prima clipă un lucru meschin.  

La liceu a ales profilul Matematică-Informatică, pentru că se știa că „la Filologie e ușor”. Și-a zis că nu vrea ceva ușor, vrea să facă un liceu serios. I-a fost foarte greu la început cu matematica, fizica și informatica. N-avusese niciodată contact cu programarea și cu algoritmii, așa că prima ei notă la informatică a fost un 5, primul 5 pe care-l primise vreodată.

Dar a muncit acasă, cu cartea de informatică în mână, făcea programe în Pascal. Sau la matematică: în vacanțe pierdea 5-6 ore pe zi cu limitele și derivatele și trigonometria. La Bac a luat 10 la matematică: derivatele și limitele ajunseseră o plăcere. Experiența asta din liceu a făcut-o să renunțe la ideea de ultra-specializare, potrivit căreia oamenii sunt de două feluri: cei creați pentru științe exacte și cei destinați științelor sociale. Orice disciplină poate fi abordată, spune Tunegaru, chiar dacă noi credem că suntem din altă „specie”.

Orele de română, deși doar câteva pe săptămână, au conținut și ele revelații: profesoara ei și-a mea, Margareta Macovei, nu dicta niciodată și încerca mereu să scoată ceva de la elevi. Urmărea cu atenție progresul fiecăruia și spunea uneori „acum ai reușit să faci bine cutare lucru” sau „mai ai un pic și o să ai un stil de scriere bun”.

„Sunt multe lucruri pe care le-am învățat de la ea și le aplic și eu. Unele țin de comunicarea în clasă: să eliminăm ce-au spus alții, să vedem ce spunem noi despre subiect și despre text. Și, când avem o analiză personală suficient de solidă, ne uităm și la ceilalți”. N-ar face niciodată predare fără conținut, care presupune doar să vii la clasă și să fii ca un zid gol: „te duci, scrii ceva ca un robot la tablă și ai ieșit. E lipsa de investiție emoțională, personală și care nu folosește la nimic.”

Anii de școală, cu bune și cu rele, sunt un reper constant pentru Tunegaru: „Mereu mă gândesc la cum erau profesorii mei, cum sunt eu acum, cum ar fi trebuit să fie ei și cum să nu fiu eu ca să nu fac aceleași greșeli”.

Profesoara Margareta Macovei, acum pensionară, a redescoperit-o odată cu recentele luări de poziție: a fost șocată de curajul ei. Chiar dacă deschidea subiecte grele, vorbea așezat, fără ranchiună. Era un contrast mare față de felul în care o ținea minte din liceu: o fată timidă și reținută, așezată în banca a treia de la geam. „Mi-am făcut procese de conștiință că nu i-am ghicit încă de-atunci ambiția. Nu era bătăioasă, n-am văzut nimic din ce e acum”.  

Tunegaru a făcut Facultatea de Litere la Iași. Deși se pregătea să devină profesoară, anii aceia n-au ajutat-o să afle cum e de cealaltă parte a catedrei. Practica însemna să observe un profesor predând de-a lungul a 40 de ore, care erau mai puține în realitate. Nota se dădea pe-o singură oră de practică de predare. „La Română am predat o singură oră, atât, la o clasă de-a VI-a. Profesoara m-a lăsat în clasă, a plecat pur și simplu și-a zis: «Ține-ți ora!». Și mi-a pus notă nu știu pe ce, pentru că nu m-a văzut de fapt niciodată.”

N-a știut ce să facă în ora aia, a rămas blocată. A încercat să vorbească cu elevii, dar n-avea niciun fel de experiență și nu știa cum să mențină atenția tuturor. Așa că încerca să se concentreze pe grupuri. Acum știe că asta e o greșeală de începător, dar atunci n-avea cum să-și dea seama. Pentru practica la Engleză a fost și mai și: a predat mai puțin de-o jumătate de oră. Trebuia să țină câte doi-trei studenți o oră, ceea ce era absurd, iar profesoara le spunea doar că nu fac bine ce fac.

„Din facultate n-am plecat decât cu dorința de-a preda, dar atât, n-aveam niciun fel de experiență. Eram pregătită teoretic, numai că pregătirea teoretică în pedagogie e ca o poveste și-atât, nu înseamnă nimic până n-o pui în practică”. Așa că în 2009-2010, când s-a trezit profesoară și a trebuit să predea câte opt ore săptămânal într-o școală din Huși și alte 16 ore într-una de la țară, a avut un șoc.

„Era primul meu contact cu tipologii diferite de copii sau tipologii diferite de psihologii și de reacții. Atunci abia învățam ce să fac la clase diferite în mod diferit, pentru că într-un fel lucrezi cu o clasă, într-un fel cu altă clasă și cu copiii din cadrul aceleiași clase lucrezi altfel. Când vorbești cu copiii, îți dai seama ce ar trebui să faci ca să obții cel mai bun răspuns din tot felul de indicii, din felul în care se uită la tine, din cum reacționează la ce spui. Și-ți dai seama că copilul ăsta merge mai bine dacă ești puțin mai ferm, cu celălalt dacă ești mai bun. A fost un an care m-a expus la situații foarte diverse, din care am învățat”, își amintește Tunegaru.

În anul următor a venit la București și a lucrat la Școala nr. 66 din Pantelimon și la Școala nr. 192, aflată undeva aproape de ieșirea din București, spre Chitila. Cea din urmă era cunoscută ca o școală foarte grea, pentru că alți profesori se plângeau de elevi agresivi. A reușit însă să comunice cu ei, să spargă zidul care crescuse între catedră și bănci și să țină ore „calme și calde”. Căuta să-i vadă și să-i înțeleagă pe fiecare în parte: „Asta-i datoria ta acolo: să-i observi și să vezi orice indiciu că se plictisesc sau că vor altfel de atenție. Și imediat ce se întâmpla asta stăteam de vorbă cu ei: eu cu el, eu cu ea, după oră”. A trecut apoi, între 2011 și 2017, pe la alte patru școli din București.

După scandalul de anul trecut, a dat examen de titularizare a șasea oară. S-a înscris în București – unde nu era însă niciun post – și în Ilfov, unde erau trei. A venit la școala din Petrăchioaia pentru că era cea mai apropiată de casă – 25 de kilometri. Celelalte două posturi erau la 30, respectiv 37 de kilometri, iar când devine un drum zilnic diferențele astea contează.

Comuna Petrăchioaia, care e în Nord-Estul Bucureștiului, are aproape 3.500 de locuitori, iar în 2012 a devenit celebră după ce jurnaliștii de la Reuters au mers acolo pentru a exemplifica sărăcia românească la cinci ani după aderarea la UE: patru din cinci case aveau WC în curte, iar accesul la apă curentă lipsea. De-atunci și până azi, puține par să se fi schimbat în comună.

Pentru a ajunge la clasă, profesoara își începe fiecare zi la 6 dimineața. De-acasă, din zona Titan, ia autobuzul 253 și face 30-40 de minute până la Colentina, unde urcă într-un microbuz vechi, plin cu oameni tăcuți. Plătește 5 lei pentru un bilet, merge în picioare și se ține de bară. În dimineața asta poartă pantaloni gri și o cămașă cu dungulițe alb-albastre pe sub un sacou roșu, își ține părul lung pieptănat peste umărul drept. O poate ghici oricine drept profesoara din microbuz. Se uită pe geam, vede bucăți de periferie bucureșteană, apoi un câmp și-un șir de sate. Mașina o lasă într-o intersecție. Școala nu e însă acolo, ci pe un drum ce se desprinde spre stânga.

Sunt 24 de profesori la școala din Petrăchioaia, iar dintre ei mulți fac naveta, spune ea. Sunt oameni angajați de 8-10 ani care pierd 3-4 ore în fiecare zi pe drum sau în așteptare: o oră și jumătate dus, două ore sau două ore și jumătate întors, fiindcă microbuzul circulă mai prost după-amiaza. „Diriginții, cel puțin, cred că toți fac naveta. Toți vin din București și toți trec prin același calvar.” Primăria nu decontează transportul cadrelor didactice care fac naveta, cam 250-300 de lei pe lună pentru fiecare. De-a lungul anului școlar trecut n-a plătit niciodată.

Însă primarul se supără să audă plângeri legate de asta. Spune că în primăvară, după ce-a făcut drumul de la București la Petrăchioaia împreună cu o echipă de filmare și a povestit despre lipsa banilor de transport, primarul ar fi venit la școală și a cerut să o cunoască pe doamna de română. „Eram în pauză. A intrat în cancelarie cu o atitudine ofensivă. Ne-a spus că de-acum încolo, pe tema asta să-mi țin gura închisă. Am rămas șocată. Niciodată în viața mea nu mi-a zis nimeni să-mi țin gura închisă, să nu mai spun despre ceva. Cancelaria era plină.”

Mai ales iarna, când ajunge la școală după o oră și jumătate petrecută pe drum, e deja obosită. Dar când ajunge la clasă și vede cât de afectuoși sunt copiii, bucuria asta îi dă energie pentru restul zilei. Și, fiindcă se implică emoțional la rându-i, se creează o conexiune. „Simt responsabilitatea asta că eu le-aș putea face viața mai ușoară și mai frumoasă și că e datoria mea s-o fac. Îmi place să dau, cred că ăsta e rostul nostru: să dăm cât putem, mai ales pentru copiii ăștia care au cea mai mare nevoie.”

Copiii vor cărți. După ce le-a citit celor de-a V-a din Micul prinț, a doua zi s-au dus la bibliotecă și au început să caute cartea. Profesoara – care se ocupă și de biblioteca școlii – le-a zis că s-ar putea să nu mai fie, pentru că trecuseră pe-acolo cei de-a VI-a cu câteva zile înainte și luaseră și Micul prinț. Când o fetiță a găsit totuși un exemplar, au început cu toții să țopăie de bucurie: „Ai găsit-o, și doamna ne-a zis că nu era!”.

De obicei, Cristina Tunegaru merge pe lecturi personalizate. Totuși, dacă ar alege câteva titluri potrivite pentru elevii de-a V-a, acestea ar fi:

Și v-am spus povestea așa, de Florin Bican;
Matilda, de Roald Dahl;
Pânza Charlottei, de E. B. White;
Ina și ariciul Pit, de Radu Țuculescu;
Harriet spionează, de Louise Fitzhugh;
Olguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan.

După ce-a văzut că încep să vină singuri spre bibliotecă, a făcut un apel pe Facebook și a primit peste 100 de cărți. O întrebau întruna: „Doamna, au venit cărțile noi?”, iar când au venit au ajutat-o să le înregistreze, au făcut liste de așteptare pentru cărțile cele mai dorite. „Și chiar citesc. Și astăzi, când m-am dus în clasă la a V-a, erau cu cărțile pe bancă, împrumutate de-acum două zile. Deși nu le-am zis să vină cu cărțile la școală, puteau să le țină acasă”, spune profesoara. E foarte important să fie cărți frumoase, colorate, cu desene. Benzile desenate le plac în mod deosebit. „Nu poți să le dai cărți de 20 de ani, rupte, nu funcționează așa.”

Le place să anticipeze acțiunea din texte, așa că-i întreabă mereu asta, cum a făcut la povestea Inei și a ariciului Pit. E o tehnică simplă, ce presupune că ai fost atent la fragmentul dinainte și că poți să faci inferențe simple, să te gândești „oare ce-o să facă personajul mai departe?”. După ce răspund, sunt foarte atenți la bucata următoare, să vadă dacă au ghicit. Sunt jocuri, dar devin activități serioase de învățare.

Alteori alege texte în care pot recunoaște locuri, așa că se pot conecta altfel la ele. Tot celor de-a V-a le-a citit din cartea Adinei Popescu, Opt povestiri de pe Calea Moșilor. Povestea începe la magazinul Bucur Obor, acolo unde îi lasă pe ei microbuzul atunci când ajung prin București. Au fost foarte încântați de ideea asta și s-au legat de text.

Unii muncesc foarte mult. E clar că asta ține și de legătura emoțională creată: „La gimnaziu cred că cel mai mult contează legătura asta emoțională între copii și profesori. Dacă-ți place profesorul, îți place și materia”. Cei care s-au atașat cel mai mult de ea îi spun că vor să se facă profesori, iar asta o emoționează. Din cauza unor astfel de legături crede că e important ca profesorii să nu se schimbe întruna, cum se întâmplă adesea la școlile de la țară.

Tunegaru lucrează la un doctorat despre inechitățile din sistemul de educație și despre legătura dintre mediul familial și rezultatele școlare, iar studiul de caz include școala din Petrăchioaia și comunitatea din jurul său. S-a uitat mai întâi la rezultatele Evaluării Naționale din ultimii ani și a sesizat că, per ansamblu, sunt tot mai bune. Însă polarizarea între mediul urban și cel rural e tot mai clară: în timp ce urbanul e tot mai sus datorită școlilor foarte mari și bune, rezultatele din mediul rural sunt tot mai slabe.

Sunt școli în care copiii nu știu să citească după opt ani în bancă. A descoperit că trei școli au obținut nota maximă 3 la Evaluare. „Și te gândești: «Ce se întâmplă în școlile astea?». Nu se găsesc soluții pentru asta și mi se pare de neacceptat. E adevărat că și absenteismul e mare. Sunt situații complicate, numai că trebuie să ne concentrăm și pe școlile astea. Mai ales pe școlile astea”. Deocamdată, a distribuit părinților din comuna ilfoveană sute de chestionare și încearcă să colecteze datele.

Într-o școală mică și săracă precum cea din Petrăchioaia, un profesor nu e niciodată doar un profesor. Uneori, când are câte-o fereastră, merge la alte ore și se așază în bancă, în clasa unde e dirigintă. I s-a întâmplat ca un copil care trecuse pe la cabinetul medical după ce se lovise să-i întindă rețeta primită de la medic. O văd ca pe „mama de la școală, căreia îi dăm rețeta ca să ne facă bine”. Alteori, doamna de română e speranța de care se agață pentru a-și putea urma visele.

A văzut la un moment dat o fetiță de-a VIII-a din Petrăchioaia care radia în timp ce desena o planșă, așa că a întrebat-o dacă vrea să meargă la un liceu de artă. Voia la Tonitza, dar se lupta cu umbrele: nu știa să le dozeze astfel încât să creeze lumină. Învățase să deseneze de una singură, așa că era normal ca umbrele să-și facă de cap. I-a cumpărat fetiței materiale și a găsit un profesor din București care s-o pregătească, așa că fetița a început să facă naveta de două ori pe săptămână. Uneori, când microbuzul nu venea, îi făcea rost de-o mașină care s-o ducă la timp în București.

Ultima dată când m-am văzut cu Cristina Tunegaru, își verifica din când în când telefonul, pentru că Diana avea examen și urma să o sune și să-i zică ce-a făcut la probele practice. Câteva zile mai târziu, când au venit rezultatele, mi-a scris pe Facebook: Diana a fost admisă la Tonitza. Astfel de bucurii o fac pe-o profesoară de limba română să ia și din toamna asta un autobuz și un microbuz spre o comună din județul Ilfov.


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună. Susține-ne munca.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *