Cum mai e prin viețile noastre: Povești de la cititori

Tu ce ai mai amânat, anulat și trăit din cauza pandemiei de coronavirus?

Ritmul vieții noastre ca familie a încetinit și a luat o altă întorsătură de când a început acest fenomen numit Coronavirus. Noi avem doi copii. Soțul meu a început să lucreze din sufragerie și, din fericire, nu a stat lipit de scaunul de la birou, ci a putut lua prânzul cu noi, a putut să mai ia o pauză în grădină, să se mai uite la cea mică, cât doarme, ca să pot trage eu o fugă până la magazin.

Din fericire, eu lucrez chiar în scara blocului (fac curat într-o spălătorie, și asta când îmi permite programul), deci nu am fost privată de salariul lunar obișnuit, întrucât a rămas deschisă în fiecare zi.

Ce găsesc dificil în aceasta perioadă este faptul că am devenit „imobili”. Două zboruri ne-au fost anulate, unul în țară și altul în Barcelona (sejur primit cadou de Crăciun de la socrii). Este dificil să mă limitez la o convorbire pe telefon cu mama, pe care nu am mai văzut-o de mai bine de jumătate de an, și care momentan este destul de bolnavă. 

Am început să folosesc mașina de cusut și am cusut măști pentru noi și pentru cei de-acasă. 

Ana Maria Balster

Düsseldorf, 12 mai

Iulia

Wells, Somerset, 12 mai

Din ce am citit în articole și am auzit și de la prietenii mei, toți am încercat să folosim acest timp cumva. Și mi-a lăsat impresia că activitatea principală a fost „curățenia” – curățenia în casă, dar mai ales cea din suflet și din minte.

De aceea, curățenia mea, deși a început în dulapurile cele mai nefolosite din bucătărie, a continuat cu relația cu partenerul meu. De șapte ani de când suntem împreună, (ne-)am tot căutat situațiile potrivite pentru amândoi. Curățenie a fost să realizez și că relațiile de prietenie pot fi și toxice. Chiar acele prietenii în care ai fost vulnerabil și nu ai pus limite. 

De când ne-am mutat în Anglia, acum patru ani, am ales să împărțim casa închiriată cu un alt amic, prieten bun al iubitului. Am avut câțiva ani frumoși, haioși, dar și cu frustrări adunate. Unele mai grave decât celelalte. Perioada de pandemie ne-a surprins prin a nu putea face o schimbare. Prietenul respectiv nu se poate muta acum și a creat foarte multă tensiune pentru toți. Era ușor când puteai să ieși la o cafenea când nu mai suportai atmosfera din casă. Acum nu știm cât vor dura restricțiile, cât de greu va fi să găsim o alta chirie (noi, el sau… doar eu?). 

Perioada asta îmi amintește de copilărie, când tensiunile dintre părinții mei se răsfrângeau asupra mea și fratelui meu. De multe ori am simțit casa ca o cușcă, o închisoare.

Răbdare și concentrare pe lucrurile simple și plăcute – cel puțin asta pare să fie soluția deocamdată.

Cred că sunt multe cazuri mai nefericite de atât, dar sunt lucruri pe care le putem controla. Poate să fie și mai bine, nu? Cel puțin așa cred (și sper) eu.

Am făcut shiftul de la o viață destul de încărcată și activă la a sta numai în casă (de două luni) și am trecut prin foarte multe stadii în autoizolarea asta: de la frustrare și plâns, la sentimentul că sunt captivă între patru pereți, până la acceptarea a ceea ce se întâmplă. Însă legat de situația anului școlar, am simțit că mi-a scăpat clasa a XI-a printre degete și lucrul ăsta m-a lăsat confuză și rece. Habar nu aveam că-mi văd colegii pentru ultima dată în clasa a XI-a, nu-mi imaginam că n-am să mai merg să privesc marea înainte de liceu și n-am crezut că am să tânjesc atât de tare după îmbrățișările și chiar saluturile din priviri cu oamenii cu care nu vorbesc așa mult în mod normal, că n-o să apuc să am  vara „aia” înainte de clasa a XII-a și adesea mă găsesc stând și câte două ore prin galeria telefonului, uitându-mă la amintiri.

Nu simt când trec zilele, nopțile pline de insomnie, e ciudat. Lupta e să mă trezesc înainte de ora 12 și încă nu am reușit exact. În mod sigur nu eram pregătită pentru abundența temelor și lucrurilor pe care ar trebui să le fac.

Presiunea că trebuie să faci sport acasă, că trebuie să citești, să vezi filme; să te găsești pe tine și să ajungă să-ți placă autoizolarea. De ce? Pentru că trebuie, pentru că toată lumea face asta. Instagramul îmi arată că nu există scuze în procesul de a mă face mai cultă și mai fit și că asta e singura variantă. Cel puțin acum, încerc să găsesc un echilibru, mă simt puțin pierdută printre toate programele de workout, toate lecțiile de yoga,  banana breadul, cărțile pe care nu le-am citit și mâncatul sănătos. 

Am întâmpinat probleme cu productivitatea și concentrarea, dar m-am oprit din a-mi blama profesorii care poate nu știu nici ei de unde să apuce lucrurile, cum de altfel, nu știu nici eu. În ideea asta, poate n-ar trebui să mă mai blamez nici pe mine. În autoizolare m-am tot gândit că anii ăștia de liceu parcă au trecut prea repede și am făcut prea puține. Clasa a XII-a mă sperie cumplit și ironic, simt că am nevoie de o pauză după toată pauza asta. 

N-am crezut vreodată că o să-mi fie frică să mă urc într-un autobuz, că mediile aglomerate îmi vor provoca anxietate, că o să mă uit sceptic la oamenii care nu poartă mască și că o să existe zile în care n-am să ies din casă deloc. Vreau doar să-mi îmbrățișez prietenii, să ieșim la o cafea și să ne bată soarele.

Cristina Dănciulescu

Constanța, 7 mai

Sau 15 minute cu care să-ți începi ziua. Vrem să te ținem informat și empatic cu știri explicate și context, să te surprindem cu povești documentate și să te distrăm cu recomandări la care nu te aștepți. Concentrat ajunge în inboxul tău de luni până vineri, la 6AM.

Ioana Popa

Weybridge, 7 mai

Eu sunt Ioana și locuiesc în UK de opt ani și tot de atunci am un job full time, cu un venit oarecum sigur. Acum șapte săptămâni am mers la lucru pentru a închide un restaurant (se închide doar pentru perioada asta, sperăm); adică pentru a aduna toate tacâmurile și farfuriile, toate sticlele de vin și toare solnițele, toate pernele de pe scaune și toate mesele de afară. Ziua noastră s-a încheiat cu voie bună, adică am băut (de voie, de nevoie) toate vinurile și șampania deschise. Eram optimiști toți. Prea puțin realiști și prea optimiști. 

Momentan nu mai suntem așa optimiști. Soțul meu e răcit de trei săptămâni cu simptome clare de COVID-19, dar ușoare, așa că nu știm (și nici nu poate să facă vreun test). Părinții lui sunt și ei în UK, dar nu i-am mai văzut de vreo două luni, deci e OK. Ai mei sunt în România și încă lucrează ( îmi este frică și nu știu cum să le spun că îmi fac foarte multe griji pentru ei) și sunt bine. Momentan toți spunem că suntem OK și vedem după ce o sa fie.  

Înainte să intru în izolare, simțeam nevoia să mă izolez de lumea din afara lumii mele. Nu voiam să merg la liceu, îmi era din ce în ce mai greu să vorbesc cu oamenii și simțeam că nu mai simt nimic. Eram un roboțel măcinat de o rutină pe care mă străduiam să o fentez de fiecare dată când prindeam ocazia. 

Ce îmi aducea însă bucurie erau zilele după liceu când îmi luam o înghețată de la Mega și mă plimbam pe jos, singură, jumătate de oraș. Ce plăcere îmi făcea să simt cum strada prinde viață, în plină primăvară. 

În primele două săptămâni de carantină am căzut psihic. Rău. Și, treptat, mi-am dat seama că pot să fac tot ce vreau, când vreau, cum vreau. Pentru că nu am niciun program fix care să mă preseze, (aproape) nimeni în jur care să-mi judece fiecare cuvânt rostit. Sunt doar eu cu mine. Azi am chef să pictez, așă că o să-mi pictez adidașii vechi pe iarbă, în curte. 

Mi-e poftă de pizza, mai târziu frământ aluat. Ia uite, ce proiect mișto. Mă pun pe filmat, am timp să și editez. După două săptămâni în care mi-am consumat toate sentimentele negative, am vrut să văd și partea bună din timpul ăsta. Nu m-am mai simțit atât de relaxată din vară. Da, mi-e foarte dor de prietenii mei. Mi-e dor să o sun pe bunica mea din mașină și să-i spun „sunt pe drum, ce mi-ai făcut bun?”. Mi-e dor să văd răsăritul din Gara de Sud, mi-e dor de competițiile de la debate, mi-e dor de evenimente și proiecte mișto găsite întâmplător pe Facebook. Dar, ciudat, am o libertate care îmi colorează existența mai mult decât zilele în care mergeam la școală.

Alexandra

Ploiești, 29 aprilie

Lidia Turcu

București, 2 mai

Sunt o pensionară în vârstă de 70 de ani și trăiesc singură. Cam de la începutul lunii martie, m-am izolat în micuțul meu apartament. Ies foarte rar pentru mici cumparaturi.

Cam la două săptămâni, niște băieți de la asistență socială îmi cumpără restul de mâncare necesară. Iubesc gătitul si micuța mea bucătărie. Improvizez tot felul de bucate pe care le aranjez cu discreție pe farfurii, apoi mănânc totul cu poftă. Iubesc natura și plimbările în aer liber și în ultimul timp mă delectez doar cu imaginile de pe ecran cu frumoasa noastră planetă.

Azi noapte nu am putut dormi. Mă îngrijorează situația copiilor mei de la New York. Pe acolo coronavirus bântuie mai aprig. Oare când se va normaliza viața lor acolo? “Nu e sfârșitul lumii, mam”, spune una dintre fiicele mele, care este deja șomeră. O să învățăm să trăim cu ce avem.

De 1 Maiul ăsta m-am trezit cu chef de dans. M-am dezbrăcat de pijamaua cu mânecă lungă și m-am îmbrăcat cu una cu pantaloni scurți. Am dat la maximum televizorul și am început să sar și să dau din mâini. Am deschis geamurile și m-am trântit în fotoliu, cu cana de cafea în mână și cu cracii pe plasa de la fereastră. 

O prietenă mi-a trimis un articol despre the hunger of touch, cum oamenii suferă psihic și fizic din cauza lipsei atingerii unei alte persoane. Am citit până la capăt și apoi am tras un plâns zdravăn, ținându-mă în brațe în fotoliu, trântindu-mă pe burtă pe diagonala canapelei. 

Mi-am comandat plăcintă și clătite cu vișine și frișcă. Mi-am făcut pentru prima dată în viață smokey eyes. Credeam că o să arăt de parcă mi-a dat cineva doi pumni. Ce să vezi, îmi stă bine. Mi-am făcut câteva poze ca să țin minte momentul și apoi m-am mai holbat la mine în oglindă o vreme. M-am simțit foarte empowered. M-am așezat să mânânc placinta și am băut și o bere cât la televizor cânta Enrique Iglesias, Escape. Am sunat-o pe mami să dăm noroc, virtual. Avea și ea fix aceeași bere. Își făcea cartofi prăjiți. Mi-am luat berea și desertul și m-am tolănit în sufragerie. I-am scris unui tip de care îmi place. Am încercat să flirtez, dar am ajuns să vorbim despre cum el are un motan care seamănă cu un dragon și eu am un pește pe care îl cheamă Muștar. Mai am o bere în frigider și jumate din desert. Poate o să mai încerc o dată treaba cu flirtatul. 

Bianca Grozea

București, 1 mai

Adelina Laura

Cluj-Napoca, 1 mai

Așteptam 2020 cu nerăbdare, pentru că 2019 a fost un an al schimbărilor majore. Cu o libertate regăsită și cu poftă de viață, cu prietenii noi și sete de a-mi crea amintiri de neuitat, m-am implicat într-o droaie de proiecte care aveau să se finalizeze în această vară. Cel puțin patru festivaluri mari mă așteptau, iar în mijloc de Electric Castle trebuia să îmi serbez ziua de naștere, înconjurată de toți oamenii dragi mie. Doare puțin, recunosc.

Nu m-a atras niciodată foarte tare ideea de a ieși cu cortul, deși am făcut asta de câteva ori. Însă acum, parcă aș da orice să fiu în vârf de munte, obosită după urcare, blestemându-mi rucsacul mult prea greu, prea extenuată să mai îmi pese de foame sau de sete; când îți ridici privirea și te observi în vârf, dispar toate nevoile umane oricum. De acel sentiment de libertate simt ca am nevoie după două luni de stat între patru pereți.

Cu siguranță vara aceasta nu va fi deloc ceea ce mi-am imaginat, însă voi încerca tot posibilul ca acest lucru să nu mă afecteze extrem de tare. Cred că e timpul să dăm o șansă activităților pe care le ocolim în mod normal și să profităm de ceea ce natura ne oferă. Cine știe, s-ar putea să ne îndrăgostim de munți, plimbări, râuri, tolănit în iarbă, păduri, cules de floricele, pescuit sau altele și să înceapă să ne chiar placă să ne petrecem timpul cu astfel de activități.

Am așteptat cu sufletul la gură momentul în care voi ieși pe stradă fără teamă, anticipând că voi avea un zâmbet larg adresat oricărui necunoscut ce îmi va ieși în cale. Doar de bucuria revederii străinului anonim, devenit familiar pentru că a trecut prin aceeași nesiguranță solitară ca și mine. Nu mă deranja naivitatea imaginii, era sursa mea de speranță pentru primele 2-3 săptămâni de izolare și motorul care mă anima să îmi parcurg cu un oarecare ritm recognoscibil rutina de home office și weekendurile fără activități în afara casei. 

Dar acum, în săptămâna opt, anticipând că vom reîncepe etapizat munca la birou din 11 mai, imaginea mea în afara casei e plină de teamă. Dacă în perioada izolării ni s-a cerut să stăm în certitudinea caselor noastre pentru a evita incertitudinea lumii, doar gândindu-ne poate excesiv la ea, acum ni se cere să ieșim treptat cu nesiguranța minții noastre în nesiguranța explicită a lumii. Iar asta, pentru moment, mă face să nu mă pot îmbărbăta din zâmbetul pe care eventual îl voi intui doar sub masca tuturor necunoscuților pe care îi voi întâlni în mijloacele de transport (șase la număr pe zi). Îmi doresc să mă înșel. 

Dorința e parcă forma curentă de speranță, pentru că nu se sprijină pe calcule de risc cu date insuficiente, ci pe libertatea minții noastre, poate uneori apărată de ignoranță. Îmi doresc să vă scriu peste o lună că primul meu gând din 12 martie a fost ăl bun. Dar azi îmi e frică și ascult Max Richter, sperând. 

Sorina Negrilă

Zürich, 28 aprilie

Maria Rizescu

Luxemburg, 27 aprilie

Ziua mea a fost la sfârșitul lui martie, când am plecat cu o săptămână mai devreme din vechiul apartament fără geamuri din inima Luxemburgului, la noul apartament cu masă și scaune în gradină, lângă un pârâu pentru care semnasem contract înainte de coronavirus. După ce am închiriat o dubiță semi-ilegal de la un polonez pe un grup de expați ca să-mi mut colecția de haine, genți și pantofi, am decis să îi răspund băiatului care-mi urase de bine pe o platformă de socializare pentru profesioniști. Știam oarecum cine e și abia așteptam de ceva vreme sa-mi scrie el primul, ca să caut subiect de conversație. Deja nu mai era ziua mea și doar ce răspunsesem la trei mailuri de dat militaria jos din pod de la muncă, când, după multe rânduri stânga – dreapta, băiatul mi-a cerut numărul de telefon, să vorbim pe WhatsApp. Gândindu-mă cu mândrie că reprezint spiritul oltenesc, i-am zis : „Te provoc să faci rost de el”. 

La 29 de ani și o zi în noul apartament, după o noapte de dormit pentru prima oară singură în casă, m-am trezit cu un mesaj de la el pe numărul de la birou. Și m-am pus pe un râs, și am tot râs gândindu-mă cu cine a trebuit să vorbească, ca să facă rost de numărul de telefon dintr-o bază de date de la o multinațională unde nu lucrează. 

Pe repede înainte, două săptămâni mai târziu, am decis unde o să mergem după carantină: Tel Aviv și New York, câți copii vom avea (eu voiam trei, dar el m-a convins că doi e suficient pentru început). Nu vă mai spun ce s-a mai întâmplat după, că presupune o trecere aproape ilegală a granițelor din Olanda în Luxemburg și un risc pe care numai cei tineri și sănătoși și cu inima ruptă de atâtea ori și-l mai asumă, dar după un weekend de dragoste, am decis ca the babies nu se vor naște. 

Suntem sănătoși noi și cei apropiați și am rămas prieteni. Deși, momentan, am am toate contactele lui blocate și un ditamai prosop nespălat uitat la mine, pentru că nimeni nu instalează mașini de spălat pe vremurile acestea, iar spălatul de mână trezește amintirim

Sunt izolată într-un mic apartament cu sora mea, unde locuim de câțiva ani. Munca de acasă nu e productivă, de aceea zilele în care sunt în concediu sunt mult mai plăcute. Credeam că o să fac atâtea în această perioadă! Am pus un teanc de cărți în așteptare, o listă de filme, îmi doream să și cos câteva cămăși. Dar să fac și sport, să îmi lucrez în sfârșit abdomenul și să mă perfecționez la yoga, să fac cursurile de engleză și să pun în sfârșit CV-ul pe site-uri de recrutare. În schimb, deja au trecut șase săptămâni de carantină și nu știu dacă am bifat un sfert din ce mi-am propus. În general fac lucruri absolut banale și vorbesc cu familia și prietenii în fiecare zi. 

 

Avem voie să ieșim timp de o oră pentru activități fizice, în general înainte de ora 10 dimineața și după 19 seara, pe o raza de un kilometru. Orele petrecute afară sunt binecuvântate, avem atâta nevoie de soare! Cred că aș putea să trăiesc fără oameni (oare?) dar nu fără natură, soare și mișcare. Nu știu dacă aștept ieșirea din carantină, pentru că viața nu va mai fi la fel cel puțin o perioadă. Ne vom întâlni colegii, dar nu vom putea să ne apropiem la mai puțin de 1m. Dar sunt sigură că vom aprecia mai mult tot ce avem: libertatea, oamenii de lângă noi și planeta.

Gabriela Roman

Le Vesinet, Franța, 25 aprilie

Diana Neacșu

Trübbach, 24 aprilie

În ultimele șase săptămâni, de când stăm acasă, mi-a devenit clar că “lucratul de acasă” e o plăcere când e o alegere, nu o obligație. Am lucrat ocazional de acasă în mai toate joburile pe care le-am avut în ultimii 12 ani, fie că era vorba de consultanță în management sau de comunicare internă pentru companii internaționale. 

Posibilitatea aceasta a fost mereu un mare atu în ochii mei, la orice job, dar acum mai am puțin și îmi iau câmpii. Deși locuiesc la poalele pădurii, în Elvetia, și stând la parter am acces direct la grădina blocului micuț în care mai locuiesc alte 3 familii, simt că nu mai am niciun chef de perimetrul ăsta cunoscut. Așa cum zice la manual, mi-am creat în casă un colț de unde nu fac decât să lucrez, ca să separ profesionalul și personalul, dar nici nu mă mai pot uita la masa de lucru fără să mi se pună un nod în gât.

 

Din fericire, elvețienii au fost rapizi în a lua măsuri de stăvilire a proliferării virusului, iar cetățenii au fost suficient de disciplinați și respectă ce li se cere fără să se lamenteze pe modelul „ce-ai cu noi, bă? Da’ de ce să dăm cu var?”. Așa că aici curba îmbolnăvirilor pare să o ia într-adevăr în jos dar, evident, nu știe nimeni ce va fi după ce se relaxează carantina. În ce mă privește, vreau la teatru/concert/restaurant/muzeu/bibliotecă/expoziții de trenulețe în miniatură/alți munți și alte vaci decât văd zilnic pe geam.

Pandemia ne-a lovit din plin, la 11,560 km de casa. Când a început, încă umblam teleleu cu rucsacul prin Africa. Ne-a prins în Zambia, dar din fericire am apucat să ne-ntoarcem în Zimbabwe, unde avem prieteni. Asta era pe 18 Martie, a trecut mai bine de-o lună de atunci. Când s-au închis granițele, zborurile deja se anulaseră. N-am avut nicio șansă să zburăm acasă. Nici în zilele bune nu sunt zboruri directe Zimbabwe – România, iar cele cu escală treceau prin ”zona roșie”. Nu a fost un risc pe care să ni-l asumăm. N-am vrut și nu intenționăm să ajutăm răspândirea. Adică, am fi ajuns acasă poate. Dar părinții sunt bătrâni. Și nici bunicii nu-s în floarea vârstei. Preferăm să ne despartă 2 ecrane si mii de kilometri, decât o decizie pripită.

Zilele trec și trăim într-o incertitudine continuă. Nu știm. Nu prea știm nimic momentan. Când, cum și dacă ne vom întoarce curând. În Zimbabwe, situația are o altă dinamică. Oficial sunt puține cazuri, neoficial nu se testează. Prețurile cresc, apa și curentul se taie pentru zile-ntregi, economia era deja în colaps și situația asta înrăutățește lucrurile.

Noi ne umplem timpul în stilul propriu: eu m-am refugiat în yoga si mișcare, cumva trebuie să mă mențin întreagă la corp și minte. Vlad e artistul dintre noi: creează filmulețe, poze și content pentru blogul nostru, Snail Travel. 

Mai departe, vom vedea. De obicei călătorim încet, dar mai încet ca acum nu ne dorim să se-ntâmple.

Maria & Vlad (Snail Travel)

Bulawayo, Zimbabwe, 24 aprilie

Andreea Rechițean

Nijmegen, Olanda, 24 aprilie

Așteptam de ceva vreme sa fie anunțată stare de urgență și să pună anumite restricții, deoarece nu eram de acord cu măsurile locale luate. Inițial, am simțit toată situația asta ca pe o mare pauză, ca un moment în care chiar pot avea acces la perspective diferite.

În ultimul timp eram super obosită din cauza facultății, aveam multe proiecte și niște dezamăgiri personale, iar în același timp mă țineam cât puteam să fac și alte activități care îmi fac plăcere, chiar dacă de multe ori îmi neglijăm orele de somn. Când am intrat în carantină, am căpătat sentimentul de “sunt free”. Pe bune, radiam de fericire. Că pot sa îmi organizez ziua cum vreau, pot să acord cât timp vreau anumitor lucruri fără să am în cap “da, acum ești aici, faci asta, după trebuie să fii acolo, da’ știi, te mai și grăbești pe drum, că nu e timp”. 

Locul unde lucram s-a închis, trei prieteni care trebuiau sa mă viziteze nu au mai venit (pe unul dintre ei nu l-am mai văzut de un an, locuiește în Italia și ne-am cunoscut când era într-un program de exchange), planurile de a mă întoarce acasă de Paște  s-au amânat, la fel și plecarea la internship în Barcelona.

Am reușit sa  îmi fac un program de somn, care m-a ajutat enorm să mă păstrez liniștită pe parcursul zilei, fac mai multe poze analog, am început sa grădinăresc, să reciclez hartie și să fac altă hârtie, să desenez, sau alte lucruri random care mi-au atras atenția. 

Petrec mai mult timp pe Skype cu prietenii din țară. Am avut mai mult timp să studiez în felul meu, și să consult mai multe surse. Și asta mă bucur cel mai mult, pentru că de multe ori mă simt limitată de informația de care avem nevoie, și prefer să mă duc și în alte domenii. Mă bucur și de soare și de natură. Mă super bucură faptul că stau la curte, într-un sat foarte liniștit, vecinul are oi, vaci și curcani, iar în fiecare dimineață mă trezesc cu zumzetul lor. Apreciez acestă oportunitate. Uneori mai ies cu prietenii cu care stau și cu prietenul meu afară, la plajă, în pădure, locuri mai izolate, doar ca să mai variem puțin. Am și down-uri, de exemplu lene incontrolabilă, sau emoțional, dar sunt OK, fac parte din experiență.

P.S.: Mi-am făcut un obicei să zic aproape în  fiecare zi Happy Quarantine! 

Am sperat până în ultima clipă că vom putea pleca într-un concediu minunat, în Japonia, plănuit în detaliu, cu mult efort și entuziasm de 8 luni încoace. Totul s-a transformat rapid în cele 5 faze ale durerii. 

În februarie a fost faza 1: negarea. La noi nu sunt cazuri, în Japonia sunt foarte puține că doar japonezii știu să gestioneze o criză ca la carte. Nu anulăm nimic, plecăm. 

Faza 2: furia si panica. La începutul lunii martie, în timpul unei delegații în Olanda, eram încă destul de relaxată dar precaută. În aeroport și avion părerile sunt împărțite, olandezii foarte nepăsători sau chiar puși pe glume morbide când văd oameni cu mască. Nici o întrebare suplimentară la controlul pașapoartelor, totul pare o isterie nefondată. Revin în țară în vinerea dinaintea potopului. Duminică, cazurile în Italia explodează și toată lumea intră în alertă, de la colegi la prieteni. Până miercuri lucram cu toții de acasă și începe frustrarea. 

Următoarele doua faze, negocierea și depresia, s-au amestecat cu o viteza fantastică. Cazurile în Europa cresc exponențial, firma la care lucrez trimite lumea în șomaj tehnic sau zile fără plată. Japonezii prelungesc restricțiile până la sfârșitul lunii martie sau chiar mai mult iar zborul nostru Munchen – Tokyo e anulat. Se pare că nu mai plecăm.

Mă aflu acum la începutul ultimei etape, de Acceptare, după ce abia săptămâna trecută am reușit să anulez toate cele cinci cazări cu un mare gol în stomac, click după click, lacrimă după lacrimă. Poate pentru unii pare un moft, pentru alții un lux, dar pentru noi excursiile active sunt gura de oxigen, oaza de relaxare și posibilitatea de deconectare totală. 

Am renunțat la planuri mărețe, încercăm să ne bucurăm de micile escapade pe dealurile din jurul casei sau de grătarul din curte (știu, suntem printre cei noroși); singurele călătorii sunt cu trenul prin America când jucăm Ticket to Ride, sau prin Egipt, în 7 Wonders.

Ideea de concediu se conturează acum în jurul unei cabane la munte, relativ retrasă, poate în apropierea unui lac unde să pescuim sau să înotăm. Până atunci, visez la ziua când îmi voi îmbrățișa părinții, când voi râde cu gura până la urechi cu prietenele mele sau când voi savura din nou cafeaua preferată. Am terminat recent “Mica enciclopedie Hygge: Rețeta daneză a fericirii” și mi-a rămas în minte un citat despre fericire: “Hygge înseamnă să profiți la maximum de ceea ce ai din abundență: cotidianul”. Nu cred că este moment mai potrivit să punem acest concept în aplicare. 

Oana Petrescu

Cluj-Napoca, 22 aprilie

Ionuț Rădulescu

New York, 22 aprilie

Nu cred că mai știu numărul plimbărilor de 30 de minute (cu mască) în cartier din ultimele săptămâni. 

Deși am un traseu similar, reușesc să observ ceva nou de fiecare dată: un semn stradal, curcubee desenate de către copii la geamul caselor, un drapaj imens ce se leagănă între două ferestre, scris de mână, mulțumind celor ce lucrează intens în prima linie, un pom înflorit de un violet intens pe un perete brun, un tip șezând care schițează o clădire într-un carnețel.

E ceva ciudat, dar și frumos în tăcerea asta, ca un elan ce îndeamnă la o observare mai atentă a ceea ce se întâmplă în jur.

După plimbările astea merg acasă și mi se așază în minte combinații de culori și forme pe care ulterior le pun în niște vizualuri. Unele mai intense decât altele, dar un bun exercițiu mental de a mă detașa pentru câteva momente de restul, de știri, de mesaje, de sunete de alarmă, și chiar și de mine.

Azi am ieșit din nou cu un podcast în urechi – The Daily pe Spotify – ascultând un episod despre cum va fi pandemia în următorul an sau doi. Un amestec de realitate, teamă și optimism. 

A început să plouă tare spre final de episod, m-a prins ploaia pe stradă și am alergat acasă.

Nu-mi imaginam că așa va arăta ultimul meu an de liceu. Am început să folosesc cumva de la sine trecutul când vorbesc despre liceu, pentru mine s-a terminat din prima zi în care s-au închis școlile. Sunt tristă că am trăit ultima zi neștiind că este ultima. Este lucrul care mă macină cel mai tare, nu știu dacă voi avea un banchet, nu știu când și dacă va mai fi ceremonia de absolvire. 

De singurătate aveam nevoie, relațiile sociale deveniseră foarte apăsătoare și mă consumau, nu știu ce soluție aș fi găsit pe cont propriu, fără să fiu obligată la izolare. Începutul a fost ciudat, am renunțat instantaneu la rutina de studiu și m-am refugiat într-un program de somn haotic, am obsedat asupra acelorași gânduri și în fiecare zi retrăiam șocul realității, suna totul ca o glumă proastă, imposibil să fie adevărat. 

Am înțeles că trebuie să-mi dau voie să mă simt așa, este OK să adormi abia la răsăritul soarelui, este OK și să stai cinci ore pe Instagram, și să mănânci când îți amintești, să nu fii motivat, nu te condamna. Am avut și zile în care am învățat, în care am gătit, în care m-am bucurat de oameni, de la distanță, și de mine, de foarte aproape. Acum, uneori adorm mai devreme, alte ori trebuie să-mi bată soarele în geam mai întâi, oricum ar fi, nu trebuie să mă învinovățesc.

Îmi este dor de mulți oameni, mi-e dor și de cei pe care nu i-am văzut niciodată, dar cel mai dor îmi este de mine în relația cu ei, aștept să le pot zâmbi iar, să fiu inconfortabil de afectivă și enervant de sensibilă, să le zic aceleași glume proaste, să ne ținem de mână.

Cel mai dor mi-e să iubesc.

Bianca Bălănescu

Ploiești, 21 aprilie

Marlena Alexandru

Galați, 15 aprilie

Cum s-a schimbat viața mea din cauza răspândirii coronavirusului?

Am descoperit brusc  că deși am un job, practic nu-l mai am. Nu pot face terapie pe facebook, lucrez cu micuti diagnosticați cu tulburări neuropsihice. Merg la serviciu și totul este încremenit.

Colegelor sau doar uneia dintre ele îi este frică să mai iasă din casă și stă izolată, cealaltă a intrat în concediu și nu știe dacă mai revine, asistenta medicală care făcea voluntariat și pe care doream sa o angajăm  a rămas, tot voluntară sau nici măcar atât,căci într-un centru gol, pustiu, ce ai putea să faci? Griji imense pentru că banii din contul de salarii se împuținează și restricțiile se tot prelungesc.

Suntem un ONG care susține un centru de recuperare și nici o autoritate nu are habar dacă putem intra în șomaj tehnic. Week-end-urile erau pentru mine cuiul lui Pepelea, pentru că viața mea este între un cameleon și o pisică, în rest serviciu cât de mult posibil, ca să nu mă întâlnesc cu singuratatea de acasă. Acum sunt mai mereu acasă.

Îmi pun catralioane de întrebări, sunt psihoterapeut și mă bucur că am reacții de om normal și nu-mi dau în cap singură. În alte circumstanțe m-aș fi făcut praf că nu reacționez cât mai profi. 

Stau cât mai departe de știri, două info scurte dimineața și seara. Scriu pe pagina ONG-ului (am tot timpul din lume!). Mă întreb când va rămâne fiu-meu fără bani (ne auzim din ce în ce mai rar! parcă în nici o ordonanță nu se interzic apelurile între rude, nu-i așa?). Am senzația că pandemia ne-a dat jos măștile și ne-a lăsat să scoatem din noi, tot ce-i mai bun dar și tot ce-i mai rău, deopotrivă. 

Știu că atunci când vom ieşi din nou afară, totul va fi altfel. Pentru mine, 6 martie 2020 este ziua în care am înţeles că de acum depinde de mine şi de fiecare dintre noi. Acea vineri ar fi trebuit să fi fost o zi obișnuită de lucru la Fundația poloneză „Robert Schuman” – unde începând din luna noiembrie a anului trecut sunt implicată într-un stagiu de voluntariat internațional într-o Varşovie tot mai verde şi mai cuprinsă de primăvară. Şi până pe la prânz aşa a şi fost apoi, în urma unei şedințe, am stabilit că de mâine stăm în casă.

În primele două săptămâni, pe lângă reorganizarea subită a realității şi transferul sarcinilor la distanță, am început să-mi caut activități cu care să-mi umplu timpul rămas liber. Aşa se face că, luându-mi hobby-urile de introvertită la rând, m-am reapucat să-nvăț limba norvegiană, am început un curs de origami şi eram din ce în ce mai des de găsit în camera mea rezolvând câte un puzzle sau jucând câte-un board- game alături de colegele de apartament ori în fața unui ecran, conectată cu ai mei.

În acelaşi timp însă, dincolo de casă, de jocuri de societate, de timpul petrecut cu cei dragi, vedeam cum realitatea se metamorfozează şi oamenii se mobilizează. Vedeam puterea comunităților apărute ca nişte păsări Phoenix cum creşte şi se răspândeşte. Am preluat energia asta, am decis s-o internalizez şi ulterior s-o înapoiez. Şi mă bucur să spun că îmi ajut şi comunitatea de acasă. Un grup de fete simpatice şi silitoare, cărora nu le este uşor la şcoală în perioada asta, petrec timp cu mine, o dată pe săptămână şi „construim victorii” (cum bine zic ele) în limba franceză. Pe mine mă ajută să mă țin în prezent, în acum-ul ăsta şi să-mi multiplic resursele pe care le am, iar pe ele pare că le motivează să se orienteze către studiu.

Am observat că atunci când îmi beau ceaiul cu prietenii sau atunci când mă bucur de melodia preferată în căşti sau când fac ceva ce-mi place ulterior fac față mai uşor şi unor ştiri negative sau unor situații complicate. 

 

Cred că perioada asta este departe de a se fi încheiat, că ne va aduce multe schimbări bruşte, pentru care o să avem nevoie de toată reziliența dezvoltată acum, dar şi multe plusuri când vine vorba despre atitudini şi obiceiuri. Cred că majoritatea se va spăla pe mâini mai des, cred că ne vom reconsidera respectul față de personalul sanitar şi medical, că-i vom aprecia pe cei din jur mai mult şi că, pe drumul ăsta din afară – înăuntru, vom avea grijă de noi dinăuntru – afară.

Elena Saucă

Varșovia, 15 aprilie

Irina Milea

Sibiu, 14 aprilie

Matei demontează un telefon uzat găsit într-o cutie cu vechituri. Îl găsesc în camera lui smulgând bucată cu bucată plasticul deteriorat și mă abțin cu greu să nu-l avertizez că se poate tăia în marginile ălea ascuțite. E băiat mare. La 9 fix a dat buzna la mine-n birou, după ce-a auzit că-mi iau rămas bun de la prima grupă de cursanți a zilei. De când mi-am mutat cursurile de germană acasă, jobul meu a devenit vizibil pentru ei. Matei și Martin îmi țin socoteala lecțiilor predate: Cum a fost grupa asta? Câți au intrat cu camera? Iar le-ai dat exemple cu noi? Matei macht Hausaufgaben. Martin spielt Basketball. 

După curs ne răsfățăm toți patru cu un mic dejun împărătesc. Copiii fug în camerele lor la lecții, dar peste o oră îi hâșâi în curte la baschet. Sunt în clasa a cincea și a treia, nu avem stres cu școala. Păcat de soarele ăsta frumos să stea în casă. Zilele curg ca o vacanță prelungită de Paște, pentru că atunci era prima dată în an când aranjam terasa și grădina. Singura diferență e că noi părinții lucrăm acum de acasă și gătim pe rând tot felul de bunătăți și noutăți. Bunicii sunt izolați și vorbim doar la telefon. N-am vorbit atâta cu ai mei la telefon în viața mea.

Pilu urcă să cheme copiii la Carcassonne. S-a făcut aproape 9 seara și e vremea jocului nostru preferat. Întindem castele, cavaleri și câmpii pe toată masa și la sfârșit numărăm punctele câștigătoare. Matei se spală pe mâini în baia de sus. „Tata, m-am tăiat la deget și-mi curge sânge.“  „Ia să văd! E doar o înțepătură. Du-te jos la mami să te dea cu apă oxigenată”. 

Jos îl preiau eu îngrijorată. „Of, măi Matei! Și chiar am vrut să-ți zic mai devreme să ai grijă că te tai. Ia să vedem. Punem apă oxigenată și pudră. Ăstea nu pișcă. Nici nu se mai vede unde te-ai înțepat. Trebuie să ai grijă, dragostea mea. Telefoanele ălea pot avea uleiuri toxice, ceva. Gata, ești în siguranță”. Zâmbesc mai larg decât îmi vine pentru că Matei e palid. Așa e el mai sensibil la orice zgârietură. Mă întorc să mă usuc pe mâini și întorc capul „Hai că punem un plasture, dacă vrei să stea pudra mai bine”. Matei mă privește cu ochii largi și cade parcă cu încetinitorul pe spate drept ca lemnul și dă cu capul de tocul ușii. Țip cât de tare pot. „Pilu, a leșinat Matei!”. Îl ridicăm amândoi, eu îi dau cu apă pe fața galbenă, Pilu urlă să sunăm la 112, eu știu că acum nu-i de chemat salvarea și strig la Matei să-l trezesc și peste 2 secunde începe să-și revină „Gata, mami, nu mai plânge, sunt ok. Sunt bine”. Îl pipăi nebună peste tot, îl doare puțin capul unde a căzut și gâtul unde s-a strâmbat puțin, dar vorbește întruna să mă liniștească. „Gata, mami, nu s-a întâmplat nimic”.

 „Dar ai dat tare cu capul. Nu te-am prins la timp. Nu mi-am dat seama cât ești de speriat. Ai leșinat de la sânge”. Plângem toți patru și ne ținem în brațe pe canapea. Pilu e catatonic, nu zice nimic, nu face nimic. Eu îi mângâi pe amândoi copiii și butonez rapid pe telefon leșin-sânge-sincopă-recurență. Decidem că nu e cazul să chemăm salvarea, e plin de viruși în spital. Dar vom dormi toți împreună în dormitor, să avem grijă de Matei.

Copiii se iau în brațe și adorm repede. Pilu își aduce o saltea pe jos și imediat se aud trei respirații regulate. Eu stau lângă copii în fund și le păzesc fiecare suflare. Mintea mea a rămas constant captivă în momentul căderii lui Matei. Persistă un mega-sentiment de irealitate. Că acum se poate întâmpla orice. Adevărul e că expresia feței lui în cădere, cu ochii deschiși și sticloși, palid ca un cadavru, cu buzele albe și corpul lemn mi-a activat frica cea mai mare! Am citit adeseori despre părinți speriați, care se trezesc noaptea să-și audă bebelușii respirând. Ei bine, eu fac asta și după aproape 12 ani! 

Obișnuiam să țin cursuri de dans la studioul Good Mood Dance Studio pe care l-am deschis acum patru ani, alături de colegii mei, Marius și Alice. Aveam cursuri de dans pentru adulți în fiecare seară, mergeam la petreceri și festivaluri și ne bucuram de momente frumoase împreună. Distanțarea socială a pus pe hold îmbrățișarea, exact acel element care dădea sens dansului în cuplu. Dar nu a pus pe hold pasiunea. Ascult muzică, dansez în fiecare seară, repet, învăț mișcări noi și mă filmez pe hol în fața ușii oferindu-le cursanților mei bucuria dansului chiar și de acasă. Mi-e dor să dansez, mi-e dor de oameni și de apropiere, dar până va trece această perioadă, vă spun și vouă ceea ce le spun mereu cursanților mei, în fiecare zi: #goodmood ON!

Ana-Maria Stoica

București, 11 aprilie

Liana

Berlin, 11 aprilie

M-am mutat în Berlin din cauza școlii, oricum amânată, în plină pandemie. Mi-am lăsat prietenii izolați într-un alt oraș german. Nu am reușit să-mi iau rămas-bun nici de la colegii cu care am muncit trei ani împreuna. În Berlin nu pot deocamdată interacționa sau cunoaște oameni noi. Nu am nici rude sau prieteni aici. Familia mea e în România și nu risc să plec acasă, nici acum, nici la vară, avand în vedere că părinții mei au peste 60 de ani, au diabet și hipertensiune. La început a fost foarte greu: am plâns mult, fiind copleșită de singurătate și de situație. M-am simțit pe deasupra neputincioasă și vinovată, pentru ca mi-am lăsat părinții singuri în România. Am învățat însă să accept situația, cu speranța că lucrurile o să se schimbe, poate nu curând, dar în viitor. Descopăr însă Berlinul singură, cu bicicleta sau cu plimbări pe jos, fără turiști sau agitație în jur. După-amiezile mi le petrec cu o carte sub soare lângă râu, cateodată dormind pe patură, cateodata dând de mâncare la rațe. Lumea din jur păstrează distanța, și sunt maxim două persoane împreună. Acasă gătesc, pictez și-mi sun părinții în fiecare dimineață, întrebându-i când au ieșit afară și pe unde. Prin asta obțin singura iluzie, că dețin măcar un pic de control într-o situație înfricoșătoare. Mă bucur cand mă trezesc dimineața cu un cer albastru pe geam, amintindu-mi de pătura mea sub soare și că totuși încă îmi pot auzi părinții la telefon, chiar dacă nu suntem aproape.

Cred că cel mai important aspect al schimbărilor din această perioadă e că nu sunt acasă în Londra, unde locuiesc de șase ani și jumătate. Sunt acasă în România, unde, de când m-am mutat la facultate în Anglia, nu cred că am stat mai mult de două săptămâni. Pe moment mă bucur de momentele mici de respiro, de gătitul mamei, de mirosul rufelor proaspăt spălate (parcă au tot timpul un miros diferit acasă). Fiind într-un fel de șomaj tehnic, ca persoană care nu ia niciodată pauze și lucrează foarte multe ore, prima saptamana nu am știut ce să fac cu mine.

Acum încep să învăț lucruri noi, să re-descopăr cărți și filme la care mi-am propus să mă uit de luni întregi. Îmi e dor de lucru, pentru că-mi plăcea tare ce făceam în comunicare în modă, dar timpul ăsta îmi dă posibilitatea sa re-analizez de ce îmi place industria (care nu e una ușoară deloc) și de ce de fapt am ținut cu dinții să urmez o cariera în asta. Îmi dă posibilitatea să mă uit și la lucrurile care nu-mi plac în modă și să văd unde încap eu să schimb ceva. Sper ca pandemia în general să schimbe moda către ceva mai pozitiv, mai orientat spre comunitate, mai orientat spre a fii mai uman și spre a avea mai multă compasiune pentru oamenii cu care lucrezi, dar în special sper ca timpul asta să ducă industria spre un sprijin mai mare al designerilor mici, și al antreprenorilor care încearcă să-și facă vocea auzită. 

Andra

București, 11 aprilie 

Patricia Pelea

Oradea, 11 aprilie

Cum mai e prin viața mea? E muzică! Și nu doar în căști. Din contră, genul ăla de muzică care-ți dă impresia că ai trăit toată viața cu căștile în urechi. Muzica focului în șemineu, a măcăleandrului de pe țiglă, a albinelor din copacii înfloriți. Mai sunt și cărți – noi sau prăfuite – care îmi fac și bine, și rău. Austen, Woolf și Beauvoir. Binele-i în fiecare moment în care îndoi colțul de sus sau de jos al unei pagini – depinde dacă rândurile-pansament sunt în emisfera nordică sau sudică. Răul e în fiecare moment în care văd raftul cu cărți de citit, în care ticăie ceasul și mi-e ciudă că viața-i cam scurtă. Rânduri în jurnal – niciunul despre pandemie – și poezii dadaiste. Documentarea – în scris și vizual – a fiecărei zile. Obsesia pentru soare, lumină și umbră. Tartă cu mere, banana bread și toate rețetele de care mi-a fost teamă mereu. Lumânări din ceaiuri cu termenul depășit și farfurii decorative din lut artificial. Aranjamente florale. O nouă pasiune pentru originea cuvintelor. Body-scrub din coji de portocale uscate. Un pervaz plin de borcane cu capete de morcovi, sâmburi de avocado, frunze de pătrunjel și alte încercări de a prelungi ciclul de viață al resturilor alimentare. Prima tentativă de compost și scurte certuri atunci când găleata de compost e încurcată cu gunoiul de vreun membru al familiei. Răsaduri și satisfacția primelor frunzulițe ieșite de sub pământ. Dor de cei dragi și conversații telefonice la ore fixe. Îmi dau seama că evit să simt și să gândesc ce ar trebui să simți și să gândești pe timp de pandemie. În mod conștient mi-am ales, deci, tema următorului blog: Quarantine lessons for humanity.

Merg la muncă aproape în fiecare zi și mă bucur pentru asta, înseamnă că mai funcționează ceva în țară și că nu e totul blocat. Urmez cursurile a două mastere în paralel, iar când ajung acasă am cursuri online (ceva ce nici nu visam că se va întâmpla vreodată în România, dar starea de urgență ne-a arătat că dacă vrem se poate), după care îmi fac temele pentru ambele mastere. 

În weekenduri sunt tot timpul în aer liber, dar nu pentru că nu mai suport să stau în casă, pentru că nu am timp să resimt faptul că nu mai pot să ies afară, dar pentru că sunt un tânăr fermier și acum au loc cele mai multe activități agricole. Micii producători sunt destul de afectați de această perioadă în care nu își mai pot valorifica producția.

Apreciez altfel timpul petrecut cu familia și mai ales cu prietenii mei pe care nu i-am mai văzut fizic de aproape două luni, dar îmi fac timp să îi sun cât de des pot să văd ce mai fac, cum rezistă și încerc să le ridic starea de spirit. Ce resimt foarte tare este lipsa mișcării, nu mai pot să alerg în parc, dar încerc să am o rutină zilnică de care să mă țin.

Cred că e momentul să ne oprim puțin, să ne redescoperim, să citim, să învățăm și să ne cultivăm pasiunile pe care le-am pus puțin mai mult pe hold.

Simona-Maria Cocuz

București, 10 aprilie

Iustina Ghimbășanu

 Florești, Cluj, 10 aprilie

Înainte, lucram de acasă și apoi ieșeam afară pentru a scăpa de camera în care am lucrat toată ziua. Acum ies doar pe balcon și eventual încă jumate de metru în afara balconului, când mă aplec peste balustradă să văd ce face vecinu’ de jos. Lucru care o exasperează pe soră-mea, care nu suportă să se uite în jos de nicăieri. Ea, fotograf de meserie, se limitează acum la a mă fotografia pe mine în toate colțurile din casă. În rest, caută să-și facă tema video pentru facultate încercând să re-creeze în cei 52 de metri pătrați ai apartamentului nostru o scenă care ar fi trebuit filmată poate undeva într-o pădure. Protagonista sunt tot eu bineînțeles, în lipsă de alți „actori’’.

Eu, analist de date pe limba franceză, și ambivertă cum îmi place să mă caracterizez mai nou, oscilez între a jubila la gândul că nu trebuie să mă mai stresez în legătură cu anumite întâlniri și a încerca, paradoxal, să ies în evidență unde pot, mai ales pe Instagram, unde storyurile mele s-au înmulțit considerabil. Fotografiile făcute de soră-mea tronează bineînțeles, alături de numărătoarea încercărilor mele de a mă preface că sunt bucătăreasă. Ce-i drept, am încercat să prepar și eu banana bread, ca toată lumea bună, și chiar mi-a ieșit. Cochetez de ceva vreme și cu celebrul TikTok. În rest, lipsa asta de oameni în jur mă afectează clar, chiar dacă partea mea introvertită mă calmează uneori. Am ajuns chiar să spun „thank you’’ când primesc mesaj că mi-a intrat salariul pe card, chiar dacă nu mă aude nimeni. Și într-adevăr, îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu am avut probleme în legătură cu salariul. 

Sper să rămânem tot oameni, sau mai bine să devenim și mai „oameni’’ decât eram. Eu voi continua să-mi fac rețetele inventate sau preluate de pe undeva, să studiez germana și spaniola, pe care le lăsasem deoparte, și să aștept cu răbdare să pot ieși din nou din casă, să-mi îmbrățișez mama de la zero centimetri distanță și să fac călătoriile alea la Paris și la München, pe care mi le-a răpit covidul ăsta. 

Nu credeam că o să mai trăiesc cu frică. Mi-a fost frică în aprilie 1986, cand a fost accidentul nuclear de la Cernobîl. Mă temeam să ies din casă și priveam pe geam merii înfloriți din livadă care sfidau parcă cele întâmplate. Trăiesc un vis urât în care nu vezi lume pe stradă și dacă te întâlnești cu cineva gândurile care îți vin în minte sunt: ,,Oare nu are…?, ,,să am grijă să păstrez distanța”, ,, să nu ating fața cu mâinile”. Primul lucru pe care îl faci după ce intri în casă e să te speli pe mâini.

Soțul se ocupă cu agricultura. Nici nu se poate pune în discuție să rămână pământul nelucrat: ,,Dacă toți stau, ce-o să manânce lumea?”. Completează în fiecare dimineață declarația pe propria răspundere și se duce să semene cereale și cartofi. 

Eu sunt învățătoare. Am clasa a II-a cu 19 elevi. Am creat un grup al clasei pe Facebook și așa comunic cu părinții. Sunt 10 în grup și discutăm în special seara, când au mai mult timp să stea pe telefon (se înțelege că majoritatea nu intră sau nu au calculator.) Copiilor le e dor de școală (și mie de ei).

 

Mariana Grandl

Suceava, 8 aprilie

Elena Finariu

București, 7 aprilie

S-a schimbat totul. Nimic nu mai seamănă cu nimic. De când s-a declanșat starea de urgență, m-am mutat cu prietenul meu. În prima săptămână, totul era nesigur, am avut câteva breakdowns, am plâns, m-am panicat, apoi adormeam și visam că eram în oraș, în alte nopți visam ca mă urmărește poliția, pentru că nu aveam declarația la mine.

În a doua săptămână, am început să mă obișnuiesc cu noul normal și apoi să mă împac cu gândul ca normalul pe care îl știam nu o să se întoarcă niciodată, din multe puncte de vedere. Economic, social, uman. Stau într-un complex și pot să ies afară, dar nu vreau, nu are rost, vreau să ies afară atunci când o sa pot să ies cu adevărat, să mănânc un ecler pe scări la Ateneu, să beau o bere la terasă, sa mă duc la un party cu manele în Apollo. 

Nu știu în ce lume voi ieși, nu știu câte baruri vor mai fi deschise, câte business-uri vor supraviețui. Cel mai teama îmi este de schimbările politice, de surveillance, de apucăturile de extremă dreapta ale guvernelor. Mi-e teamă de cât de zdruncinată o sa fie Uniunea, mi-e teamă că nici eu nu știu pentru cât timp o să mai am un job, mi-e teamă că irosesc timpul ăsta panicându-mă pentru că nu reușesc să găsesc disciplina de a face ceva. Mi-e teamă să nu intru într-o depresie din care să nu mai pot ieși.

Dar în același timp știu că o să fie bine, ca multe dintre lucrurile bune care se întamplă acum, o să ne facă mai buni și mai apropiați. Sper.

Am intrat în izolare acum 4 săptămâni. Sunt studentă în Cluj și am ales să stau aici împreună cu logodnicul meu. 

Izolarea ne-a schimbat mult pe amândoi din punct de vedere afectiv, dar nu neapărat într-un sens rău. Amandoi lucrăm de acasă, el și-a mutat biroul în living, eu mi-am adus facultatea în bucătărie. Recunosc, există mereu neînțelegeri legate de vorbitul prea tare la telefon, plimbatul prin casă excesiv. 

 

Partea proastă e că am rămas în pană de idei în ceea ce privește felurile de mâncare pe care sa le servesc. În oraș n-am ieșit de când a trebuit să merg la medic, adică de acum trei săptămâni. 

 

Mi-e dor de oameni, de familia mea în primul rând, de colegii de facultate, de îmbrățișări, de îmbulzeala din autobuz. Când pot privi doar de la balconul apartamentului, mă înfioară gândul că la un moment dat va trebui să revin la viața mea normală. Știu totuși că voi găsi curajul de a da piept cu viața, adevărata viață în libertate deplină. 

Ana Maria Schipor

Cluj, 7 aprilie

Anca Răducan

București, 6 aprilie

Suntem în izolare impusă de la întoarcerea din concediu. Poliția ne verifică dimineața și seara. Au trecut deja 13 zile de când n-am mai pus piciorul afară.

Eu, în a treia zi de izolare: Te-am rugat să nu faci gălăgie cât timp fac ședințele pe skype! Vorbești foarte tare la telefon….

El: Da’ n-am știut că se aude…

După două zile:

Eu: Dar ce naiba făceai în bucătărie? Te-a apucat spălatul vaselor chiar acum? E super aiurea să se audă lucrurile astea într-o ședință de psihoterapie! Mă poți înțelege?

El: Păi și ce vrei să fac? Să stau nemișcat aici până termini tu cinci ședințe? Nu pot și nu mi-am dat seama că se aude… și până la urmă ce e așa de grav că se aud niște vase? Toată lumea e în situația asta și trebuie să înțeleagă că nu e ca în cabinet….

Eu: Spăl eu vasele după ce termin, promit! Doar nu le mai mișca…

La scurt timp, am descoperit că dacă folosesc căștile, sunetul de fond este atenuat foarte mult. Am rezolvat-o pe asta.

Cel mai mult îmi este dor de pământ. Avem un teren lângă Comana și începusem acolo o mică grădină. Anul trecut, munca cu pământul m-a ajutat enorm în sănătatea mea mentală. Până la închiderea circulației reușisem să plantez o parte din semințe (ridichi, ceapă, sfeclă roșie) și doi pui de măslin aduși de niște prieteni de la părinții lor din Albania. Când a venit iar frigul, parcă dârdâiam și eu cu ei. 

Timpul meu cu mine aproape s-a evaporat. Copiii au mereu ceva să-mi comunice sau vor să ne jucăm. E și frumos, dar și obositor. Partea bună este că soțul meu este atent să ajute la bucătărie și mai nou are tot felul de idei culinare pe care vrea să le încerce singur.

Nu am reușit să citesc prea mult, pe lista de filme am seria Harry Potter și Pirații din Caraibe, dar am ascultat mai multă muzică. Și m-am apucat de spaniolă și germană pe Duolingo, pentru că am descoperit că este o activitate care îmi micșorează considerabil stresul de “iar n-am făcut nimic toată ziua”.

Ca un record personal, constat că sunt tot mai bună la scanat produse la casa de self pay de la Carrefour. O dată pe săptămână fac cumpărături pentru 7 persoane (noi și toți părinții), iar bonul ajunge să aibă peste un metru lungime.

La întrebări am un fel de gând care tot revine: când se vor ridica restricțiile, vom face tot posibilul să ne întoarcem la ce a fost (eventual forțându-ne pe noi și toată lumea noastră) sau ne vom da răgazul să ne schimbăm și să ne adaptăm la ceea ce vom avea atunci? E o întrebare născută din experiența personală. 

În primii doi ani de depresie am petrecut majoritatea timpului plângând după cea care am fost, cu ideea fixă că sfârșitul depresiei va fi atunci când mă voi reîntoarce la viața de dinainte de criză. Abia când am înțeles că scopul depresiei este scoaterea din vechile tipare și construirea unui eu sănătos, abia atunci am început să ies la lumină. O prietenă terapeut îmi spune că acest virus ne face un mare cadou: timp cu noi, fără presiunea jocului social. Nu simt mereu asta, dar uneori cred că are dreptate.

Raluca Ungureanu

București, 6 aprilie

Mihai Cioată

Vatra Dornei, 3 aprilie

Viața la Vatra Dornei, acest Macondo al Bucovinei, cum frumos l-a numit cineva, rămâne în continuare mai mult imaginată decât adevărată, și asta pentru că spațiul real în care-și consumă oamenii viețile le oferă mai multă viață interioară acum decât tumult existențial extern. Străzile pustii nu erau ceva neobișnuit într-un orășel atât de mic, mai ales seara sau la sfârșit de săptămână, însă acum au dispărut și zilele aglomerate de sărbătoare sau cele de „târg”. Oamenii chiar stau în case. Și înainte de pandemie ne raportam tot la natură, semeni și Dumnezeu. Natura o avem în spatele casei, întreaga comunitate s-a mutat pe Facebook, iar Dumnezeu e nelipsit, cu singura diferență că nu se mai pupă icoane în văzul public (bisericile fiind închise), ci se punctează religiozitatea prin tot felul de postări pe internet.

Aluziile, ironiile sau chiar propriile percepții, cum că ne ducem viața într-o „văgăună”, le sunt familiare celor care trăiesc în comunități mici, însă cu restrângerea universului fiecăruia dintre noi datorită acestei pandemii de coronavirus, toată lumea se vede nevoită să viețuiască, metaforic vorbind, într-o „nucă”. 

Dumnezeu pare să nu-și găsească loc acolo, însă începe să-și regăsească din ce în ce mai mult loc în lumea noastră, fie că e vorba de smerenia afișată, dând pe-afară pe rețelele de socializare, sau de vinovăția care e și ea subtil prezentă (aceea de a fi atacat natura), ca să nu mai vorbim de apelul apăsat la speranță, mai dorită și râvnită ca niciodată. Ca într-un ritual, la fel de prezente și de necesare ca și spălatul pe mâini, sunt providența și mila. 

 În micuța noastră comunitate, concluziile despre lume le trag chiar oamenii, multe ducând ori spre „pedeapsa lui Dumnezeu”, spre nelipsitele teorii ale conspirației sau spre „oculta mondială”. Și pentru că au aflat cu toții că lumea asta „mare” nu e chiar atât de mare, ajungându-se ca un virus de la un liliac să treacă într-un animăluț, apoi de la acesta la om, străbătând atâta cale din Wuhan până la gura, nasul și ochii tăi, ceea ce pare să-i intereseze acum mai mult e al lor microcosmos, din care culmea, lor li se refuză accesul la „adevăr”. Acesta fiind „bine ascuns”. Chiar și șoptit, și tot mai auzi un „Toți mint, dom’le!”, „Nu se poate să n-avem niciun caz în oraș!”, „Aici sunt interese, îți zic io!”, „Se fac bani mulți cu carantinații!”, „Nu dau ăștia cu soluție pe toate străzile!”, „Au aruncat acum câțiva ani niște saci de plastic dintr-un avion, iar văcuțele mele cu greu au scăpat de bubulițele de pe bot” samd. 

Revolta de a nu avea și noi niscaiva „contaminați” îi face pe unii să-i inventeze, de parcă nu mai suportă banalitatea de a nu se fi întâmplat nimic îngrozitor în târgușorul lor. Sau poate că vor să se întâmple (naibii) ceva, pentru că nu mai suportă tensiunea și așteptarea, de parcă odată apărute cazurile de îmbolnăviri și la noi, am avea și siguranța că vor trece, după care „ne apucăm și noi de treabă”. „Cât să mai plângi morții altora, cât să mai jelești pentru răul altora. Să treacă dom’le și pe-aici, și ducă-se!”, par să spună cei pe care încep să-i lase nervii.

Așa că, tot la „nucă” ajungem, și la ceea ce gândim și simțim. Pentru că la final, asta suntem fiecare dintre noi…

Conferință de presă surpriză la TV. Copiii sunt în pat, ne îngrijorăm, anxietatea crește din nou, deși ne relaxasem după știrile serii. Vestea vine pe neașteptate, deși o întrezăream, nu ca soluție ci ca modalitate de lucru. Nu știam nimic despre a fi în izolare. Știam că fiul meu s-a bucurat atunci când a aflat că nu va mai fi școală și că bucuria a durat mai puțin de 10 zile, după care a început să își dorească să reînceapă scoala. 

Închiderea Sucevei nu a schimbat cu nimic viața de dinainte. Poate unii au devenit mai responsabili sau au conștientizat, în al 14-lea ceas, că situația este serioasă și trebuie tratată ca atare. Este amuzant să mai întâlnești fani ai teoriei conspirației, din ce în ce mai puțini, la fel cum este din ce în ce mai greu sa rămâi optimist. Dar ai de ales?

Întâmplarea face să lucrez într-un spital de psihiatrie. Oamenii aceștia, cred, înțeleg cel mai bine și cel mai dureros izolarea. Au trăit-o de la primul diagnostic, de la prima șușoteală a colegilor, de la prima despărțire, de la primul gând „defect” până la prima internare, mai mult sau mai puțin acceptată. Încerc zilnic să învăț de la ei, dar să îi și ajut. 

Am noroc. Pot să ies din casă și să fiu util, sau cel puțin să încerc. Dar cei de care trebuie să avem grijă nu au privilegiile acestea. Se văd, pentru a nu știu câta oară, prizonieri/izolați ai unei boli, ai unei decizii luate de alții pentru ei, și pentru binele lor. Îmi dau seama că nu așteptarea ieșirii din izolare ne ajută, ci capacitatea de a ne trăi fiecare zi, așa cum ne este data. Dincolo de bucuria cotidiană a regăsirii familiei, am învățat bucuria cotidiană de a putea ieși să muncesc, dar și responsabilitatea creativității și implicării plenare.

Zilnic, câte puțin, înlocuim frica de boală cu frica de a nu fi învățat nimic. Pe fundamentul exuberanței victoriei viitoare se vor afla, clipe și ore de luptă cu propriile anxietăți, de asumare și dăruire, dar și de acceptare. Izolarea aceasta reprezintă premisa ideală a unei calătorii esențiale: în sine.

Tiberiu Rotaru

Siret, Suceava, 2 aprilie

Vasile Gafiuc

Suceava, 2 aprilie

Nu mă simt în siguranță. Mă neliniștește lipsa de acțiune a autorităților naționale pentru comunitate. Toată lumea se concentrează acum pe spitalul din oraș și atât. Aș vrea să aflu și despre măsurile care se iau pentru testarea oamenilor și nu doar cifrele care se dau seara la televizor. Deși nu am vreo certitudine, n-am cum să nu mă gândesc că sunt și alți oameni în oraș cu simptome. Poate casierița de la Profi. Sau o urmă lăsată pe coletul pe care l-am primit azi de la Fan Courier. L-am dat cu dezinfectant și l-am lăsat într-un colț cu gândul că oricum n-am nevoie să-l deschid prea curând. Și exact blocajul ăsta pe care îl simt în mintea mea îl văd acum la autorități.

Fac parte dintr-o asociație activă din oraș și primim informații de peste tot. De la spital, de la autoritățile locale, despre nevoile pe care le au. S-au format câteva grupuri de ajutor și de voluntari, însă ne simțim copleșiți, pentru că ne lipsește un management al situațiilor de criză. Nu reușim să ne coordonăm prea bine. Strângem bani pentru unele acțiuni, pentru altele ne implicăm direct: facem consiliere printr-un dispecerat pentru persoanele cu dizabilități și vârstnice din județ, ducem mâncare medicilor la spital, transportăm echipamente. 

De cinci ani, avem un acord cu spitalul prin care le furnizăm voluntari. Anual, cam 115. Cei mai mulți sunt absolvenți de școli postliceale și care au nevoie de practică de șase luni ca să acceseze un post. 

Majoritatea dintre ei simt nevoia de cineva care să vorbească, să le ofere un sprijin emoțional, fiindcă nu le e ușor. Când am aflat că colega noastră, colaborator în ONG-ul nostru ca îndrumător al voluntarilor și asistentă medicală a spitalului din Suceava e depistată pozitiv, n-am putut decât să sperăm că o să fie bine. Acum e sub tratament, în spital. Dar virusul a fost luat de soțul și de tatăl soțului ei, care aveau alte probleme de sănătate, și a fost mortal pentru amândoi.

De regulă, sunt un om optimist și concentrat să găsesc soluții, dar acum simt că sunt dat peste cap ceea ce se întâmplă în jurul meu. Am un blocaj să găsesc inspirație pentru un plan de acțiune. 

Merg în continuare la serviciu, fiindcă e dificil să lucrez de acasă – acolo am toate documentele –, dar nu știu pentru câtă vreme voi mai putea. Lucrez în ture cu colegii, ca să nu ne întâlnim toți cei 18 deodată. Plec la 6:30 dimineața, vreo doi kilometri, fiindcă e mai liber orașul. Dar mai văd pe drum câțiva bătrâni la plimbare, fără măști de protecție. Am încercat să-i întreb ce-i face totuși să iasă din casă.

„Pentru aer”, mi-au spus. Mă simt neputincios, fiindcă sunt încă mulți ca ei care încă nu-și dau seama ce se întâmplă.

Eu lucrez în teatru. Suspendarea spectacolelor a fost una dintre primele măsuri impuse de autorități când au început să realizeze că tăvălugul nu se mai oprește. Orașul e gol; sucevenii au înțeles importanța distanțării sociale și o respectă, în general. Ieșim doar când e musai.

A trebuit să fac asta după vreo 6 zile. Orașul e straniu fără oameni, afară e soare, copacii sunt înfloriți, iar păsările ciripesc a bucurie de primăvară. E așa de frumos și de gol că am plâns. Nu știam cum să mă ascund, mai ales că acum, de când purtăm mască, ne uităm, cred, mai mult unii în ochii celorlalți.

Mi-e dor de mama și mi-e frică pentru ea. Vreau să o vizitez, să o strâng în brațe, să știu că e bine sau poate ca să-mi dea ea mie curaj, dar mi-e teamă să nu-i duc tocmai eu nenorocirea de virus. Mi-a promis că vom trece cu bine peste asta. Ea se ține mereu de cuvânt așa că m-am mai liniștit. 

M-am întors acasă. Fetița mea de 10 ani face școală online, se joacă cu prietenele ei online, citește și vorbește cu câinele, cu pisica, cu canarul și cu gândacul. Ei toți sunt bine. Ce bine că animalele sunt bine!

În rest, învățăm să trăim altfel. Poate că nu e rău. O mulțime de chestii nu erau în regulă și ne doream să se schimbe. Avem, iată, o șansă! 

Alina Mihăescu

Suceava, 2 aprilie

Tamara Irina Rotaru

Suceava, 1 aprilie

Începutul pandemiei corespunde cu diagnosticul dur primit de tatăl meu: neoplasm bronhopulmonar STD IV. Recitesc rândurile întregi de diagnostice cu metastaze de toate felurile, și tumori și simt cum inima vrea să-mi sară din piept. 

Săptămânile acestea m-am întors în copilărie, am căutat prin amintirile mele cele mai calde locuri cu tata și de fiecare dată a trebuit să mă întorc la realitate. Iar durerea e cumplită. Nu poți face nimic. Doar să speri. 

Trăiesc și durerea prietenei mele al cărei glioblastom STD IV, operat în urma cu un an, a recidivat. Ca mamă de gemeni, aproape majori, mă întreb cum o fi sufletul prietenei mele, a cărei fiică e colegă de clasă cu ai mei prunci, dacă al meu suflet e așa zdrențuit? 

Drumul meu la una din secțiile unde lucrez, al Spitalului de Psihiatrie Siret, e plin de triluri de păsărele și asta pentru ca mi-am făcut un shortcut prin cimitir. Am ajuns azi la muncă cu capul plin de triluri și râzând. M-a sunat taică-meu să mă salute cu „La mulți ani, Primăvară!”, să mă informeze că i s-au dezumflat gleznele și că se simte foarte bine. 

În fiecare dimineață mă sună să-mi transmită câte o urare care mai de care mai optimistă și să mă înveselească. Azi mi-a povestit că era în curte când a trecut mașina de poliție ce anunță prin stație să se stea în casă, și când l-au văzut pe afară l-au rugat: „Nea Vasile, vă rugăm frumos, vorbiți matale cu zăluda asta de fată a matale, că pe noi nu ne ascultă, să nu mai alerge prin cimitir în vreme de pandemie, să stea acasă cu pruncii ei”.

 Și mă gândesc că neapărat trebuie să trecem cu bine: pentru tatăl meu care vrea să fim fericiți, pentru copiii noștri (ai mei și ai prietenei mele și ai voștri), pentru sufletele acestea minunate cu care îmi petrec prima jumătate de zi. 

Sunt studentă la Cluj, am venit acasă cu primul tren după ce am aflat că se închid facultățile. Nu mi-am dat seama de gravitatea situației pană în momentul în care am ajuns în gară, de unde mama ne-a luat pe mine și pe sora mea. Mama este cadru medical. Era speriată, ne-a avertizat că nu o să ne întoarcem la Cluj până după Paști, noi am crezut că glumește. 

 

Tata a venit din Anglia pe data de 15 martie, ne-am izolat toți la domiciliu, din proprie inițiativă, pentru că la vamă lui tata nu i s-a  spus nimic în sensul ăsta. E frustrant, a fost greu să ne obișnuim cu ideea ca nu avem voie, nu e corect și etic să ieșim. 

 

Mama a avut mâinile pline de răni din cauza clorului și a soluțiilor dezinfectante pe care le-a folosit în încercarea de a-l izola complet pe tata de noi. A fost dificil să îl vedem pe tata de la 10m, să vorbim pe Facetime și să-l lăsăm să mănânce singur într-o cameră ferită de restul casei. Am stat cu stres și panică până în ultima zi de izolare.

 

Am trecut, am scăpat, suntem bine toți. Am trecut doar de un hop. Urmează mai multe de acum. Încă nu am ieșit din casă, deși au trecut deja 3 zile de când “aș avea voie”. De acum începe greul pentru mama. De vineri începe lupta, fiind în linia întâi, ca să vorbesc în termenii corespunzători acestei perioade. 

Mi-e frică, ne e frică, dar sper să facem față cu brio, încercăm să fim alături de ea, să o încurajăm și să o asigurăm că o sa fim toți bine, indiferent prin ce o sa trecem. Important pentru noi e că suntem toți, în acest fel sperăm să trecem mai ușor peste această situație atât de grea pentru toată lumea.

Georgiana Pavăl

Rădășeni, 1 aprilie

Teodora

1 aprilie, Iași

Săptămâna aceasta se împlinesc 52 de săptămâni de când mi-am pierdut mama și e o durere pe care nici nu o pot descrie în cuvinte. Mai ales în acest context, neputând măcar să ajung să îi duc niște flori! Acum 2 săptămâni, când nu era situația chiar atât de gravă și nu intrasem în carantină, îmi țineam speranța vie că voi găsi o soluție să pot onora memoria mamei mele. 

Sunt în autoizolare de pe 15 martie, singură, am ieșit până acum doar în magazine pentru aprovizionare de ingrediente, de fiecare dată simțind destul de multă anxietate și chiar frică, din cauza faptului că vedeam clar că nu se respectau restricțiile impuse de autorități. 

Înțeleg prea bine stările prin care trece toată lumea în contextul pandemiei, eu mă lupt cu aceste stări de câțiva ani buni, și acum doar sper să trec cu bine și peste acest moment cumplit și această perioadă atât de tulbure! 

Sunt recunoscătoare când realizez cât de multă recunoștință simțeam și înainte de această carantină forțată, că ea nu m-a schimbat, ci doar m-a făcut să înțeleg din nou ce forță interioară am. Mă bucur că sunt puternică și sunt recunoscătoare în continuare pentru lucrurile mici, ca întotdeauna, și mai ales că pot inspira la rândul meu pe alții să rămână puternici! 

Deocamdată, jobul meu din departamentul de marketing pare stabil și sunt norocoasă din acest punct de vedere. Stau în izolare cu colega mea de apartament, care lucrează la o companie similară, tot în departamentul de marketing și este în aceeași situație.

Am reușit sa ne înțelegem suficient de bine pentru că știm amândouă că e important să ne menținem sănătatea mintală în această perioadă. Citim, descoperim subiecte noi, poate unele pe care nu le-am fi considerat înainte.

Am mutat acasă ce făceam la sală și ne-am comandat și niște saltele mai groase ca să putem face cât mai bine power yoga, pilates și exercițiile de HIT. Gătim împreună, ținem calluri și videocalluri cu prietenii. Nu e la fel ca atunci când ne adunam toți 15-20 la noi acasă într-o sâmbătă sau vineri seara. 

Cel mai trist lucru este că nu m-am mai văzut cu iubitul meu de 2 săptămâni. Nu locuim împreună și am decis că este mai bine să nu ne vedem în perioada asta, mai ales pentru ca el locuiește la casă, cu ai lui, care au un magazin alimentar și care intră în contact cu multă lume. Sunt zile în care mă trezesc tristă și zile în care mă trezesc ca și cum nimic nu e schimbat. Cel mai dor îmi e de interacțiunea cu cei apropiați: iubitul, familia mea (care nu e în București, dar cu care mă vad suficient de des), prietenii mei dragi. Îmi e dor de cafeaua de la T-zero, să ies la un restaurant, să mă duc să stau pe iarbă în Cișmigiu.

Ioana Ploeșteanu

30 martie, București

Carla Moss

30 martie, Viena

Locuiesc în Viena și la începutul lunii martie viața mea era cu totul alta. Mergeam la interviuri de job și îi organizam fetiței mele de un an un program combinat de creșă și babysitting, ca să reușesc să mă întorc pe câmpul muncii. Între timp, am aplicat la somaj și sunt mamă full-time

Soțul meu lucrează de acasă, ceea ce mă ajută enorm. Chiar dacă e prins cu lucrul, mai pot fugi din casă la supermarket, sau mai pot lucra la câte un proiect în timp ce fiica noastră se joacă în jurul biroului lui. 

Aici, forma de izolare impusă ne dă voie să ieșim la alergat sau cu bicicleta. Ieri, când dădeam o tură mai lungă cu bicicleta, mă uitam la toate posterele de concerte și evenimente ce aveau să umple vara și stadioanele și ce nu vor mai fi. 

Așa mă uit acum la anunțuri de joburi pe Linkedin și mă întreb dacă or fi valabile sau lăsate acolo ca posterele care au rămas pe stâlpi și care de fapt nu mai anunță nimic. Ne mai luăm bilete? Mai aplicăm la joburi? În toamnă vor fi mai multe joburi sau chiar și mai puține?  Aici, cu fiecare scrisoare de intenție se cere să scrii data de la care ai fi disponibil/ă. 

„Când se redeschid grădinițele” e un răspuns destul de concret, oare?

În ultimul semestru de masterat mă gândeam cu frică, dar și cu nerăbdare la ce urma primăvara și vara aceasta. Să caut un job după facultate, să văd dacă trebuie să mă mut din garsonieră, să călătoresc o vară întreagă etc. 

Acum simt că nu pot să planific în viitor mai mult de o săptămână. Acum câteva zile am aplicat pentru o poziție de doctorand în altă țară, dar în timp ce îmi redactam scrisoarea către universitate, adânc în creierul meu mă întrebam: Ce rost are? Cine mai verifică mailuri pentru angajări viitoare? Gândul acesta revine des când mă chinui cu lucrul la dizertație. Sau când citesc despre orice dezastru organizațional în combaterea virusului în România, unde se află familia mea. Nu ar trebui să fac ceva mai important? Ceva mai mult decât să stau închis în cameră?

În momentul acesta, cel mai bun lucru pe care-l pot să-l fac pentru Danemarca e să stau în casă. Cel mai bun lucru pe care-l pot să fac pentru România e să donez pentru acțiuni de voluntariat care vin în ajutorul oamenilor. Iar cel mai bun lucru pentru mine e să încerc să îmi continui viața într-un ritm normal. Viața nu are buton de pauză, nici măcar în astfel de momente.

Rareș Alecu

Copenhaga, 26 martie

Ioana Stan

București, 29 martie

De două săptămâni lucrăm de acasă și eu și partenerul meu de viață. Tot spunem de ceva timp că tare mult ne-am mai dori să lucrăm de acasă, lângă cafea și pisică. 

Și ni s-a îndeplinit visul. Prima săptămână, deși plină de anxietate și incertitudine, a fost toată un lapte și-o miere. Ne-am trezit zilnic la aceeași oră, ne-am băut cafeaua împreună și după am tras de noi și de muncă ca și cum am fi stat doar o săptămână acasă și trebuia să demonstrăm cât mai multe. 

Între timp ne-am dumirit că nu știm cât stăm aici și când ne reluăm viețile din afara casei. Și parcă nu ne-am mai găsit locul. Ușor-ușor au intervenit niște râcâieli și niște frustrări, nothing major, doar cât să ne fie dor să ne fie dor. Am adus la masa rotundă de muncă (literally) căștile, podcasturile și poveștile horror preferate. Unul dă comanda, celălat conduce livratorul la ușă, unul poftește, celălalt gătește. Ne stresăm cu rândul și dezinfectăm totul împreună.

Ne apucăm de sport, de yoga și de meditație, gătim în fiecare zi, citim câte o oră pe zi, iar azi, am făcut curat pe balcon și de mâine ne mutăm tabăra acolo. Astăzi am luat prânzul pe balcon și, pe lângă faptul că am observat 4 vecini noi, ne-am dat seama că de când stăm aici nu a fost niciodată așa de liniște în cartier.

M-am întors în România din dorința de a-mi muta viața mentală pe munte, dealuri, păduri și lângă familie. În schimb, sunt blocată într-un apartament deloc urât și continui să trăiesc în același ritm: 2 mese pe zi, gătite de mine, yoga sau un workout pe zi, hrănit maiaua, curățenie continuă, pentru că OCD-ul nu dispare niciodată cu totul și citit înainte de a adormi. Ritmul mai puțin plăcut e cel de 8h forțate de muncă și o apatie psihică petrecută pe canapea, cu Netflix rulând în background.

Lucrez de acasă de peste doi ani și, deși a fost o schimbare majoră, m-am adaptat din mers. În auto-izolare de trei săptămâni, aș putea să fiu aici sau în apartamentul din Londra, cu ferestre mari, nu e decât un laptop în fața unei ferestre și prietenii pe video call. În afară de teama de a ajunge în spital aici, nu e nicio diferență între viața mea de acum 3 luni și azi, pentru că unele carantine nu sunt fizice și îți dai seama de asta de-abia când lumea din jur se raliază la tine, în loc să te tragă spre ea.  

Îmi place să cred că vom fi mai empatici, măcar pentru o vreme. Până vom uita.

Septimia S.

Târgu Mureș, 25 martie

Beatrice Bejinariu

București, 25 martie

Sunt Beatrice, fashion designer, dar am un main job din care mă întrețin. Pentru mine izolarea a însemnat mai mult timp pentru ce îmi place. Mi-am cumpărat materiale noi înainte să se anunțe stare de urgență, materiale cu care mă joc acum la mașina de cusut. Fac schițe, caut surse de inspirație, mă documentez, îmi fac moodboard-uri și învăț să fac tipare noi. Mă uit la toate filmele pe care am vrut să le văd și citesc. Starea asta de dulce-trândăvie nu mă afectează așa mult, cu toate că îmi lipsesc prietenii și ieșitul din casă. Sincer, mai mult mă îngrijorează ce urmează după și ce impact o să aibă asupra vieților noastre depășirea acestei perioadă de criză.

Zilele astea am început să mă trezesc cu nod în gât. Sunt educator de 10 ani într-un sistem educațional alternativ. Mă gândesc că nu pot să plec pentru că mi-ar fi greu fără copii și pentru că toată energia mea a fost pusă aici. E mai mult decât un loc de muncă, e o parte din mine. Nu știu dacă voi avea salariu luna asta, cât și cum vom fi plătiți lunile viitoare. Trimitem cu zâmbete mesaje de susținere către părinți și preșcolari, videouri cu cântecele vesele, cu provocări haioase și creative, când în realitate tot ce simt e tristețe, blocaj și lipsa cooperării reale, a sincerității. Nu știu nici măcar la ce să sper. Adorm cu teamă, mă trezesc confuză, uneori plâng, alteori îmi ascult tăcerea. În fiecare zi suntem mai puțini. Am avut colegi care au plecat. Din sistem, din țară. Îmi repet constant că e nevoie să îmi păstrez luciditatea și să caut o plută colorată pentru a-mi fi mai ușor în derivă.

Isabela

București, 25 martie

Elena

București, 24 martie

Am început să apreciez plimbările cu cățelul (mai puțin când e frig afară, așa cum a fost în ultimele 2 zile). Cu ocazia asta mai ies la aer. Înainte de începerea izolării, am revenit dintr-o vacanță în Indonezia. Nu era zonă de risc, dar am stat în casă pentru a evita orice risc. Am trecut prin multe stări, de la bucurie la disperare. Fac parte dintre persoanele norocoase care au un loc de muncă și nu îmi lipsește nimic, dar chiar și așa e greu să nu știi când se va termina. Prietenul meu a ales să stea acasă în aceste 14 zile, să nu ia ceva de la mine. Ei bine, e ziua 14 și nu am nimic.  

Sunt în faza de acceptare și încerc să găsesc modalități care să mă ajute să depășesc perioada. Fac yoga și exerciții, ascult muzică, lucrez de acasă (în marketing), citesc, gătesc, fac conferințe aproape zilnic cu prietenele și în weekend ne vedem online la cafea. 

Sunt studentă la literatură engleză și germană în Germania, iar până săptămâna trecută îmi petreceam primăvara timpurie prin cafenele, scriind eseuri despre Brecht și teorii socio-semiotice și crezând că până la sfârșit de martie lucrurile se vor calma.  

Într-o zi, un prieten pe care mă bazez (român și el), mi-a scris să ne cumpărăm bilete de avion spre casă înainte să fie prea târziu. Miercuri am revenit în țară, iar după vreo oră extenuantă în aeroport am ajuns în apartamentul nostru din oraș, unde mama îmi pregătise provizii pentru următoarele două săptămâni. Ea stă în afara orașului cu câinele meu. 

Sunt în ziua a șasea de carantină și mă bucur că m-am învățat pe tot parcursul vieții mele să trăiesc singură. Dar mă surprind în unele dimineți cu gândul la salteaua mea de yoga de acasă, din Germania, la cărțile și ceaiurile mele. Universitatea încă ne spune că vom începe conform planului inițial, la 20 aprilie. Eu consider că nemții au fost întotdeauna un pic prea optimiști pentru binele lor.  

Ieri trebuia să plec pentru patru zile în Porto. Azi (24 martie) împlinesc 20 de ani, singură, în apartamentul în care mi-am trăit copilăria. Mama mi-a trimis un tort, iar o prietenă mi-a trimis un buchet de flori. 

Julia-Kirsten Pantiru

Cluj-Napoca, 24 martie

Maria-Clara Brumariu

București, 23 martie

Sunt în ziua 5 de autoizolare după ce m-am întors din Franţa. Am mers acolo pentru o schimbare de peisaj. Am vrut s-o iau de la capăt, să-mi dau un restart după o depresie care mă golise. Totul a fost bine şi frumos până am intrat în şomaj tehnic, armata a ieşit pe stradă şi trebuia să completez o declaraţie pe proprie răspundere de fiecare dată când ieşeam până la colţ după tutun sau mâncare. Cum eram singură, blocată într-o casă străină, fără job sau posibilitatea de a ieşi din casă şi o conexiune la internet execrabilă, am decis să mă întorc acasă.

Revenirea în ţară s-a dovedit o misiune aproape imposibilă. Air France ţinea toate cursele interne la sol, trenuri nu circulau, cu maşina era interzis să plec, iar eu aveam de bătut cam 600 de km până la Paris de unde să pot prinde ceva conexiuni. Am găsit un loc la un ultim tren, iar cei de la Ambasada României au reuşit să-mi pre-rezerve un loc într-o cursă spre Bucureşti. Le mulţumesc tuturor angajaţilor care au ţinut legătura cu mine şi m-au sprijinit. În Paris, coborâtă din tren, am fost oprită de jandarmerie, care mi-a cerut declaraţia semnată, să ştie de unde veneam, încotro mă îndreptam şi motivul deplasării.

A doua zi Parisul era gol. Autobuzul m-a dus până la terminalul de unde decolam. Check-in-urile nu se mai făceau ca de obicei. Scanai biletul şi lăsai bagajul, însă eu nu aveam bilet fiindcă picase sistemul celor de la Tarom, iar ei nu reuşiseră să-mi trimită decât rezervarea. După o poartă de securitate, unde am vorbit cu două doamne care m-au verificat în sistem, am reuşit să ajung la un ghişeu şi să le explic situaţia. Eu cu masca pe faţă, domnişoara din faţă cu masca pe faţă. Abia reuşeam să ne înţelegem. Într-un final, am primit biletul şi mi-a fost luat bagajul. La poarta de îmbarcare, spre surpriza mea şi amuzamentul celor prezenţi, eram singura femeie care urma să se urce într-un avion cu 149 de bărbaţi.

Pe aeroportul din Bucureşti am intrat într-o sală unde am completat declaraţii cu toate informaţiile despre locul unde ne vom autoizola. Declaraţia am predat-o celor de la controale paşapoarte care mi-au mai pus câteva întrebări. Toată lumea părea obosită şi nervoasă.

După trei zile de stres şi incertitudine şi două zile haotice pe drum, autoizolarea la mine acasă mi se pare un rai. Şi sincer, dacă am reuşit să nu iau virusul în această aventură, aici chiar nu vreau să-l contactez.

Sunt în anul I la Actorie, o facultate la care mai toate cursurile sunt practice. Profesorii depun eforturi pentru a ne ajuta. Profesoarele de Vorbire ne trimit cât mai multe materiale despre tehnici vocale și facem exerciții pe Skype. Profesorii de Istoria Teatrului ne dau mult de citit, ne recomandă cărți și filme și ne țin la curent cu spectacolele care se transmit live. Profesorii de Actorie duc cam cea mai grea muncă. Și o singură oră era o pierdere enormă, iar acum sunt nevoiți să ne dea teme creative și să ne dea feedback online. 

Noi ne ajutăm cu ce putem: încerc să fac mult sport acasă, să nu uit de zecile de abdomene pe care le făceam la facultate, îmi pun muzică, cânt și dansez în cameră, încerc să citesc cât mai mult, să mă uit la spectacole și să văd multe filme, însă simt că nu fac destul, simt că nu se poate compensa. Suntem printre cele mai dezavantajate facultăți la acest capitol și nu știu, sincer, când vom recupera tot ce am pierdut.

Sara Pongrac

Cluj, 22 martie

Cătălina Radu

Tecuci, 22 martie

Autoizolarea este o binecuvântare și un blestem în același timp. Sunt studentă în anul I la Cibernetică. Acum sunt acasă, la țară, cu părinții, bunicii și sora mai mare. Eu sunt genul independent care își apreciază foarte mult liniștea și spațiul. M-am bucurat la început să petrec timpul cu părinții, să mă bucur de mâncarea caldă și de mesele gata pregătite, însă facultatea merge greu când în aceeași cameră vorbesc trei persoane care din 10 în 10 minute își găsesc să aibă treabă cu tine. Uneori e foarte greu să îți desfășori treaba când cei din jurul tău nu înțeleg ce presupune și de ce condiții ai nevoie. În același timp, mă bucur că seara îi am aproape și râd cu ei.

Având o companie de consultanță IT, viața mea profesională nu s-a schimbat foarte mult. Lucrul remote e în ADN-ul meu. Da, ai nevoie de disciplină, de rutine pre-stabilite și ceva activități – eu practic ping-pong și squash. Ce mi se pare challenging pentru cei care nu au mai făcut asta până acum este că fiecare echipă și organizație e altfel, deci metodologiile și soluțiile de lucrat la distanță funcționează diferit.

Am decis ca până la sfârșitul lunii martie să-i ajutăm pe cei cu dificultăți în a se adapta. Compania mea, Life in Codes, oferă două ore de consultanță gratuită și free trials pentru diferite soluții de planificare, verificare, colaborare pe proiecte, pe documente. Asta e modalitatea noastră de a încerca să ajutăm. 

Alexandru Luchian Constantinescu

București, 22 martie

Sonia Balogh

București, 21 martie

De vinerea trecută lucrez de acasă și asta a trezit multe amintiri, doar ca să-mi arate că am depășit multe obstacole în ultimii ani. De când lucram de acasă cu ex-EL-ul și credeam că neliniștea interioară îmi va fi liniștită de el, am înțeles că la relația cu mine trebuie să lucrez și așa mi-am petrecut timpul de atunci. Acum împart ceva mai liniștită un apartament de două camere cu un pisoi care învață să se adapteze cu o stăpână mereu acasă.

Îmi lipsește interacțiunea fizică cu oameni; nu știu să țin o relație la distanță nici în condiții normale, iar mutarea în online cu toate (bucurii, anxietăți, banalități, sfaturi, nevoi) îmi pune la încercare relațiile. Știu că zilele astea aș putea lucra mai mult cu mine, însă mă întreb și dacă nu ar fi bine să give myself a break. Echilibru.

E greu de imaginat că săptămâna trecută totul era normal: mergeam la facultate și cea mai mare grijă a mea era parțialul de la finalul săptămânii. Seara toată lumea stătea cu sufletul la gură în fața ecranelor ascultându-l pe Macron. Mesajul a fost clar: toate universitățile se închid de luni. A urmat un weekend debusolant, în care mi-am luat la revedere de la toți colegii care plecau. 

Am început să mă întreb și eu ce ar trebui să fac: să plec sau să rămân? Dacă plec, ce fac cu toate lucrurile din camera mea? Ar fi trebuit să le împachetez în iunie și să le pun în mașina tatei ca să mergem în excursie în Sudul Franței. Dacă plec, unde mă izolez 14 zile? Dacă rămân, nu vreau să fiu singură și să nu mă mai pot întoarce când se închid granițele. Cu toții în jurul meu își puneau aceleași întrebări. Îi sunam pe ai noștri așteptând ca ei să facă alegerea în locul nostru, dar cred că nici ei nu înțelegeau foarte bine. 

Până la urmă am rămas în Franța. Acum toată țara e în izolare. Continui să lucrez ca să am impresia că viața decurge normal, dar subconștientul meu știe că prezentarea unui proiect pe Skype cu colega din Bulgaria nu e ceva obișnuit. Iar în mintea mea aglomerată de gânduri, virusul mai are loc doar în vis, amintindu-mi de numărul de cazuri, de spălatul pe mâini, de pericolul invizibil.

Sorana Horsia

Dijon, 21 martie

Roxana Dumitrescu

București, 20 martie

Între 6 si 9 martie trebuia să fiu în Italia, să-mi vizitez prietena gravidă. Acum cine știe când ne-om mai vedea. Colega mea n-a putut sa se mai întoarcă din NY, iar șeful mi-e blocat în Barcelona. Eu muncesc de acasă, apreciez timpul petrecut cu băiatul meu, care are 10 ani. Facem lecții împreună, respectăm pe cât posibil orarul de la școală. Se mai plimbă cu bicicleta prin curte și stă mult la calculator.

Câteodată îmi lipsește rutina de dimineață, dintr-o zi normală de mers la serviciu. Mi-e dor de-o cafea pe terasa din spate și de-o bârfă cu colegii. Mi-e dor de scaunul meu de birou, care nu-mi amortește spatele ca un scaun de bucătărie.

M-am izolat de joia trecută, când s-a decis să lucrăm de acasă.

Mă bucur că stau la curte, așa că vineri am grădinărit, iar în restul zilelor am făcut curat în toată casa, m-am am apucat de cursuri online, citesc, am cărti de colorat pentru adulți, mă uit la seriale. Încerc să profit de zilele acestea să petrec mai mult timp cu mine. Planurile mele de viitor vor rămâne în standby, nu știu pentru cât timp, iar acest aspect îmi crește anxietatea. Câteodată somatizez prea mult ce aud la știri. Într-o dimineață aveam impresia că îmi arde corpul, așa că mi-am luat temperatura. Îmi era teamă pentru bunica, nu pentru mine.

Îmi e dor de alergat în parc. Îmi e dor să mă plimb prin librării. Sâambătă trebuia sa plec pe munte și s-a anulat plecarea, atât de mult îmi doream să ajung să văd brândușele, să mă bucur de liniștea de acolo și de aerul primăvăratic.
Mna, mno #stămîncasă.

Elena Săvulescu

Jilava, 18 martie

Andreea Irimia

București, 18 martie

Fix la o săptămână de la autoizolare în casă, am o fericire pentru tot ce se întâmplă. Pentru că oamenii în sfârșit s-au oprit din alergat (forțați, e drept) și au început să se uite la lucrurile alea „mici” care contează: sănătate, familie, timp cu cei dragi, conversații reale cu prietenii, respirat adânc, bucuria unui apus, adierea vântului. 

Eu promovez un stil de viață sănătos și o minte sănătoasă de câțiva ani, pe blog, pe Instagram, pe Facebook, în viața reală. Iar acum, cum să nu mă bucur când îmi scriu oamenii să le dau link-uri de antrenamente, să le dau rețete, când îmi zic ce și-au cumpărat de la magazine și mă întreabă ce să-și gătească sănătos, acum când toate brandurile promovează sănătatea mentală și fizică. 

Și mai sunt fericită și pentru că rutina asta de stat acasă poate fi o disciplină extraordinară, care ne poate schimba fundamental. Mănânc la ore fixe și mănânc fix ce trebuie, pentru că asta mi-am cumpărat. Nici nu mă mai gândesc atât de mult ce mănânc, pentru că totul e aici, în proximitate. Fac gimnastică dimineața și mă antrenez mai intens în pauza de prânz. După care mănânc liniștită masa de prânz. Seara, după muncă, citesc, gătesc, fac research pe pasiunile mele sau „ies” pe Skype. 

Ni s-au oferit niște pârghii extraordinare, de timp, de dezvoltare, de relaționare cu sinele și cu alții, de schimbare. Nu sunt ignorantă, doar trec lucrurile printr-un filtru optimist și prezent. Stau acasă și promovez statul acasă pentru că ăsta e primul lucru cu care putem acum să ajutăm. Și cât suntem aici, să ne facem și viața mișto, zic. 

Marțea trecută mi-am dat demisia. Am apucat să o fac doar verbal. Miercuri toată firma a început lucrul de-acasă. Așa că a apărut dilema: cum îmi dau demisia la distanță? Și cum semnez noul contract sau cum încep perioada de probă de la distanță?

Am așteptat momentul ăsta de mai bine de doi ani. Și acum l-am trăit din spatele unui ecran de laptop, cu fundul pe canapea. Colegii mei au aflat de pe Skype. Nu am apucat să le zic personal. Iar eu am întârziat mai bine de o oră la anunțul propriei mele plecări pentru că am uitat să deschid Skype-ul. Senzația a fost foarte aiurea.

I-am îmbrățișat virtual pe cei cu care am făcut echipă aproape șase ani – trist de impersonal. Dacă am fi fost în birou, în contextul de acum, ne-am fi urat doar de bine, cu niște zâmbete încurcate. Tot aiurea m-aș fi simțit. Rămâne să dau o prăjitură mai în vară.

Fără să-mi dau seama, finalul acelei zile de marți, înainte de prima săptămână de distanțare, a fost ca și cum le-aș fi zis colegilor că ne vedem mâine, deși n-am știut că nu ne vom mai vedea prea curând. Acum sunt într-un fel de limbo pentru că nu am un contact normal cu noul angajator și am senzația că totul atârnă de niște emailuri reci. Urmează să semnez într-un viitor incert, probabil tot la distanță. Noroc că am obținut o adeverință medicală înainte să înceapă toată nebunia.

Sînziana Mihalache

București, 18 Martie

Maria-Alexandra Marcu

București, 17 martie

Sunt izolată în Capitală și sunt studentă în ultimul an la Drept. Ultimele evenimente din viața mea, adăugând și pandemia, mi-au arătat cât de imprevizibilă este viața și cum planurile nu sunt bătute în cuie niciodată. 

Facultatea de Drept vrea să mărească taxele pentru licență, master, doctorat, iar lumea anunță o criză financiară pentru că firmele dau faliment, pentru că stăm închiși în casă pentru a nu răspândi virusul. Studenții noștri fac opoziție acestei măsuri, iar printr-un comunicat ni s-a răspuns că măsura e întemeiată. Mie mi se pare iresponsabilă, probabil în câteva luni mulți dintre noi n-o să ne mai permitem multe lucruri. 
Ritmul de viață nu mi s-a schimbat în totalitate, oricum eram mai tot timpul în casă învățând, dar grija pentru ce o să îmi rezerve viitorul a crescut enorm.

Sunt în Germania cu o bursă postdoctorală care ar urma să se încheie la final de aprilie. Prietenul meu mă însoțește, lucrând de acasă. De aproape două săptămâni ne-am surprins pe noi „doing the right thing”: eu verificând-o pe mama dacă ascultă de sfaturile autorităților din România, el demontând fake news de pe Facebook pentru prietenii lui. Suferim puţin după berea aia bună şi covrigul ăla moale de la terasa din centru. Nu mai zic de planurile de a merge la Amsterdam de Paşti. 

Îngrijorări sunt multe, cea mai mare fiind dacă vom putea totuşi veni acasă la termenul stabilit. Serviciul de burse german ne-a dat posibilitatea să ne întoarcem mai repede, dar nu putem traversa graniţele oricum. Mă îngrijorez și de mama, se ocupă ceilalți frați ai mei de ea, dar ea se stresează pentru noi acum.

Singurul obiectiv pe care-l putem explora în această perioadă e pădurea de lângă cartier, aici e distanțare socială la maxim.

Mirela

Darmstadt, Germania, 17 martie

Ion Gnatiuc

Chișinău, 16 martie

Stau acasă în autoizolare de câteva zile bune. Ies la cumpărături la ore cu risc mic de aglomerare sau la plimbare cu soția în zona împădurită de lângă cartier. În calitate de freelancer nu prea simt diferența, oricum eram în izolare și până la pandemie. Vizionez filme, citesc cărți, lucrăm să ne predăm datoriile la joburi – din punctul ăsta de vedere pandemia a picat chiar bine, am primit un delay binecuvântat! 

Nu îmi fac griji atât pentru virus și efectele lui, cât pentru panica generată cu această ocazie. Iar mai tare decât panica mă sperie autoritățile care promit că au lucrurile sub control (da, aceleași autorități care au dat fail în situații relativ mai ușor de controlat). Și îmi fac griji pentru oamenii puțin informați, pentru bătrânii din satele noastre care merg la biserică. Și apropo de informație, nu mai intru pe Facebook (oricum eram în asceză din februarie), nu mai citesc site-uri de știri, citesc doar acest newsletter, dar și alte surse sigure și mai puțin aducătoare de panică (Inclusiv.ro de exemplu). Cred că purificarea informațională ne ajută la fel de mult precum dezinfectarea cu gel antibacterian. 

Sunt încă în așteptarea părții bune a acestei crize. Știu doar că nu mai am mailuri de răspuns și am trimis mesaje la oameni cu care nu am vorbit de mult timp. Dar cred că binele merge mai departe de atât, chiar dacă nota de plată o să ne usture rău.

M-am izolat; deocamdată nu am cunoscuți infectați și nu am fost plecată din țară în ultimele luni. Ritmul de viață și de muncă mi s-a schimbat aproape complet. Jobul meu presupune multă interacțiune umană – sunt consultant HR, ceea ce înseamnă că jobul meu are sens dacă sunt și oamenii la muncă. Sigur că o parte din el se poate face de la distanță, însă distanța de oameni este unul dintre lucrurile care m-au făcut să renunț la corporație. 

Deocamdată îmi permit să nu mă îngrijorez de bani, soțul meu lucrează într-o multinațională și jobul lui se putea face oricum de la distanță iar salariul nu cred că este în vreun pericol să nu vină. Încerc să lucrez ce pot de acasă (planificări, bugete, scenarii, raportări), să fiu alături de oameni (atât cât mă lasă și ei). Parcă din distanța asta socială dăm în extrema cealaltă și ne apropiem prea agresiv unii de alții, de frică să nu pierdem contactul. Și eu am tendința să le scriu oamenilor din echipă mai mult însă mă abțin, de teamă să nu se simtă controlați, sufocați. 

Așa simt azi. Mâine nu știu.

Mihaela Alexandrescu

București, 16 martie

Alexandra Turda

Londra, 15 martie

COVID-19 m-a trecut prin toate stările, odată cu extinderea epidemiei în Marea Britanie. La început a fost pasivitate. Apoi a fost primul deces, știri, păreri, teorii, invazie în social media. Apoi traininguri și e-mailuri „pentru cazuri de forță majoră” în companie, dezinfectant și afișe cu „Please wash your hands” la fiecare colț, apoi cineva care știe pe cineva cu diagnostic confirmat sau altcineva care s-a autoizolat la domiciliu pentru că are simptome. 

Apoi stai la coadă în farmacie să cumperi gel dezinfectant la rație (două sticlute maxim/persoană), râzi isteric când vezi că la raionul de săpun și hârtie igienică aproape că bate vântul și îți pare rău că ai râs când în România oamenii goleau rafturile din supermarketuri. 

Mergi în continuare la muncă și te urci în același metrou hiper aglomerat la orele de vârf. Lângă tine o doamnă poartă mască, în fața ta e un tip cu fruntea plină de transpirație, cineva tușește în apropiere. Apoi simți cum crescendo-ul ăsta de panică pe care ai încercat să o inhibi în ultima săptămână se instalează în piept și nu te mai lasă să respiri. Am avut al doilea atac de panică din viața mea fix acolo, pe Jubilee line, la ora 6, într-o seară de joi.

Valul de informații și emoții cu care ești bombardat zilnic e copleșitor. Mi-am dat seama că cel mai mare pericol (cel puțin pentru categoriile care nu sunt cu potențial de risc) nu vine de la coronavirus, ci de la faptul că mintea trece involuntar pe pilot automat și activează un instinct de supraviețuire care dă în absurd. Poate n-ar fi rău să ne punem și mintea în carantină, să o protejăm de informații și gânduri inutile. 

De luni dimineața (16 martie), lucrăm de acasă. Așa a decis compania înainte ca Guvernul să vină cu recomandarea luni seară. Sunt liniștită că am scăpat de metrou, deși mi-e dor de colegi și de rutina mea. Oricum, măsurile din UK nu sunt atât de drastice ca în alte părți, dar la presiunea opiniei publice autoritatile se mobilizează.

Lucrez pe cont propriu și cel mai probabil clienții mei își vor închide businessurile în perioada următoare. Vor alege să nu mă plătească, sau să factureze doar pentru jumătate din luna în care am lucrat. Unii deja nu mai au bani în casă și persoana de la digital marketing va fi ultima pe care se vor gândi s-o plătească. 

Obișnuiam să lucrez de acasă, dar era o alegere. Aveam parte de sală, cafele, parcuri și biciclete. Prieteni și soare. Eu și prietenul meu ne bucurăm de a lucra zilnic cot la cot, însă acum ne contrazicem pe cât de mult ar trebui să dezinfectăm când intrăm în casă: eu îi zic că se strică broasca dacă mai stropește mult Igienol în ea, el spune că am pus mâna pe marginea ochelarilor de soare, iar acum m-am contaminat din nou și trebuie să mă spăl iar pe mâini. 

Majoritatea oamenilor mei apropiați sunt mai panicați decât mine, așa că simt că nu am cu cine să vorbesc. Este greu să spui „îmi e teamă că nu o să mai am nici un ban” atunci când altcineva spune „îmi e teamă că o să mor eu sau părinții mei”.

Monica

București, 14 martie

Iulia Stoichiț

Râșnov, 14 martie

De pe 10 până pe 15 martie ar fi trebuit să fiu cu ai mei în city break la Paris. Am renunțat la idee pe 6 martie.

Pentru că sunt la doctorat în anul 2, la Filologie, și fără slujbă, stau acasă mult. Stăteam și înainte, acum o să stau și mai mult – mai ales că am două boli autoimune de când mă știu: diabet tip 1 și poliartrită reumatoidă, formă sistemică, de la 2, respectiv 4 ani. Poate nu aș muri din complicații, dar clar ar trebui să merg la spital, că ai mei nu ar avea voie să intre în contact cu mine, să aibă grijă de mine, iar eu nu am mai fost internată de când sunt adult.

O chestie bună pentru mine e că mi-a mai trecut anxietatea că nu fac nimic productiv în sensul capitalist hardcore. Aveam constant această frică înainte. Acum, că planeta încetinește, mă simt mai bine, mai așezată cu mine, că și ceilalți ajung la concluzia la care eu am ajuns mai repede: planeta are nevoie și de „ciudați” ca mine, care nu pot funcționa 100% capitalist, fie și doar pentru a-i învăța pe alții că nu sunt singurii în situația asta. E reassuring, cel puțin pentru mine. Totuși, nu am speranțe prea mari că se va schimba ceva fundamental cu sistemul după ce va trece vârful pandemiei, dar deocamdată ne așezăm altfel în viețile noastre.

Am fost în Pisa și Florența, în 14-17 februarie, cu trei prieteni. La șase zile după ce ne-am întors a urmat explozia în nordul Italiei. Am urmărit știrile cu pulsul în gât, un pic ușurați că nu am trecut pe acolo. Când eu și prietena cu care locuiesc am răcit, managerii direcți ne-au recomandat să ne auto-izolăm și să luăm legătura cu medicii de familie. Auto-izolarea a fost cruntă, din cauza răcelii puternice și a știrilor. Eu nu voiam să ies din casă, dar prietena mea îmi tot spunea să ieșim în parc când nu e nimeni afară. Mă oripila gândul de a lua sau da ceva. Din fericire, acum suntem sănătoși toți, iar companiile la care lucrăm au instaurat regimul de lucru de acasă pentru cel puțin două săptămâni.

Am început să-mi pun probleme la care nu m-am mai gândit până acum. Vizualizez traseul din casă până la mașină și îmi bifez obiectele pe care le voi atinge: clanța din interior, clanța din exteriorul apartamentului, apoi merg pe scări, deci nu ating nimic din lift, ușa de la bloc și butonelul cu care descui, mânerul mașinii și ajung la șervețele dezinfectante pe care le țin acum lângă schimbător. Si mai complicat e la Mega: nu pot sa iau prea multe produse că toate ating casa de marcat, iar acasă trebuie să le șterg cu alcool sanitar. 

Nu trebuie să facem stocuri mari în casă, dar nici să mai dau o fugă pentru o Cola nu-mi mai vine. Ieșim seara la câte o plimbare prin parc, că nu e nimeni afară. Cu prietenii n-am mai ieșit de trei săptămâni și glumim pe seama ideii de a bea o bere prin videocall.

Alexandra Soagher

București, 14 martie

Alexandra Ștefănescu

București, 14 martie

În perioada asta, Code for Romania s-a activat puternic, lansând un Task Force de oameni care lucrează la șase proiecte noi, care să reducă din răspândirea COVID-19. Lucrăm de acasă și avem grijă să ne auzim des, prin video call-uri. Ne începem și ne încheiem ziua vorbind. Simt că fac parte din ceva mai mare decât mine. 

În același timp, acest regim de lucru a creat multă presiune. Am grijă să fac exerciții fizice pe toată durata zilei: mă ridic de la birou și mă întind, fac câteva flotări. Meditez și simt că am nevoie de asta cum am nevoie să beau apă. Folosesc din plin bicicleta staționară. Când simt că mi se urcă la cap emoții – panică, deznădăjduire, frustrare – mă ridic de pe scaun și mă mișc, respir adânc. Știu că dacă-mi pierd cumpătul risc să vorbesc într-un fel care-i va deznădăjdui și pe alții.

Un lucru pe care îl evit sunt memele și postările inflamatoare de pe Facebook. Dau scroll și citesc doar ce-mi pare știre, apoi închid. Același lucru îl fac și pe Twitter.

O să fie o provocare să nu ne călcăm pe coadă în următoarele săptămâni, dar știu că suntem privilegiați că ne putem păstra jobul chiar și în condițiile astea. Mi-e dor de contactul cu colegii de echipă și de mâncarea excelentă de la cantină, dar deocamdată nu e rău. Momentele mele preferate ale zilei sunt prânzul împreună și plimbarea prin cartier. E o mireasmă plăcută de primăvară în aer și e o bucurie să văd că au început deja copacii să înflorească. Reușim să evităm contactul cu alții pe cât posibil, mai puțin la supermarket. Partea cea mai proastă este că prim-ministrul a zis să ne luăm toți gândul de la călătorit timp de o lună. Asta înseamnă fără weekend în Hamburg, fără concerte, fără vacanță de Paști în România. 

De când a început să crească brusc numărul de persoane afectate de virus în Danemarca, autoritățile au recomandat măsuri drastice. Prin urmare, și eu și prietenul meu, amândoi în IT, lucrăm de acasă. 

Așa că e timpul pentru activități amânate de când lumea și pământul. Să fac ordine în dulap. Să pornesc odată blogul ăla de care vorbesc de câteva luni. Să-mi organizez viața digitală. Cine știe, poate am timp și de plictiseală. N-am mai încercat asta de mult.

Andreea

Copenhaga, 14 martie

Bianca Bioșa

Cluj-Napoca, 14 martie

Acum o săptămână mă trezeam după concertul The Mono Jacks din Cluj. Aveam o stare de împlinire după o seară de ascultat muzică și versuri pe gustul meu. De atunci mi-am mutat toată activitatea profesională online: consilieri și meetinguri (sunt psiholog – consilier de orientare în carieră și trainer). O colaborare pe care o așteptam probabil nu va mai avea loc – cine mai investește în momente de panică economică în well-beingul angajaților, acest nice to have care cade primul în vremuri de restriște? În schimb, am făcut o listă lungă de sarcini pentru această săptămână (modalitatea mea preferată de a ține în frâu anxietățile): de la citit articole de specialitate până la idei de dezvoltare pentru centrul meu de consiliere și orientare în carieră.

Din lista de sarcini am prioritizat cumpărăturile necesare pentru două săptămâni de stat în casă și schimbarea plăcuțelor de frână ale mașinii. Criteriile de prioritizare: importanța și urgența. Multe sarcini ajungeam să le amân pe a doua zi, căci eram absorbită de net – voiam să văd cum evoluează lucrurile cu coronavirusul – și de lungi discuții telefonice de ventilare emoțională cu persoane care mă sunau, de regulă pentru chestiuni profesionale, dar care alunecau în discuții despre frici.

Am decis rapid că suportul social e important și urgent în această perioadă și un lucru pe care eu pot să-l ofer oamenilor, de care beneficiez la rândul meu. Am convins grupul de prieteni cu care trebuia să mă văd în această săptămână să ne auzim pe Skype și nu să renunțăm la întâlnire; am dat mesaje altor prieteni să mă contacteze dacă au nevoie să stăm la povești.

Și săptămâna a ajuns în weekend. Atât de diferit de cel trecut.

Pe noi la Forum ne-a prins povestea asta cu un picior în burnout și pe mine personal m-a împins cu totul dincolo de linia roșie. Un deadline pe care l-am ratat și care s-a lăsat cu plânsete și a venit la pachet cu alte două răspunsuri negative la finanțări pentru care am aplicat, o campanie de crowdfunding care a murit în fașă pentru că s-au schimbat prioritățile în jur și regularizarea la gaz pe lunile de iarnă. Toate într-o săptămână în care Facebook-ul vuia de furie și anxietate direcționate haotic și în care frica se infiltra încet în viață prin toate unghiurile. 

Am clacat miercuri seară, când am simțit că nu mai știu încotro să o iau și cum să o mai scot la capăt. Pentru prima dată de când sunt în povestea asta a implicării civice, bateriile mi s-au terminat și m-am simțit învinsă. M-am simțit insuficientă pentru ce vrem să facem, că nu fac destul, că nu fac bine, că nu, că nu, că nu. De miercuri mă lupt cu lipsa de inspirație, încerc să reduc cât mai mult timpul pe Facebook, loc care a devenit mai plin de anxietate decât cabinetul unui terapeut, și îmi caut motivația pierdută printre taste. 

M-am apucat de colaj, că nu știu ce altceva să fac, și deși sunt o începătoare care se împiedică în tehnică, încerc să îmi canalizez tensiunea în ceva, orice, de care mă pot agăța. Era un moment pe care îl așteptam să vină, era bau baul ascuns prin cotloanele minții care îmi râdea de după fiecare reușită. A venit acum, val vârtej și dintr-odată.

Diana Filimon

Alba-Iulia, 14 martie

Erika Balint

Copenhaga, 13 martie

Locuiesc, fac teatru de improvizație și lucrez în Danemarca. Studiez în Suedia. Miercuri seara s-a anunțat lockdown parțial în Danemarca. Am mers țintă la birou să îmi ridic laptopul, pentru că șefa mea mi-a recomandat să lucrez de acasă pentru următoarele două săptămâni. Portarul nu a fost surprins să mă vadă la birou după ora 22:00. 

Nu eram prima. 

Ne-a povestit că Lidl-ul din vecini a ținut deschis o oră peste program pentru că nu mai pleca lumea, asta chiar dacă prim-ministrul ne-a instruit în mod clar și repetat să nu acumulăm produse în exces. Joi am primit comunicat oficial de la CEO să lucrăm de acasă două săptămâni. 

Teatrul de improvizație s-a închis, festivalul anual s-a anulat.

La școală aș mai putea să merg*, atâta vreme cât prind loc să mă așez în tren, dar prefer să nu risc. Ziua de naștere a unui prieten s-a mutat inițial la el acasă. Pe urmă s-a anulat. Locuiesc cu alți doi români introvertiți care muncesc și studiază de acasă și ies doar după mâncare. Deocamdată nu ne urcăm pe pereți de plictiseală, dar ne facem cu toții griji pentru părinții noștri bătrâni și / sau bolnavi. 

Nu avem de gând să pornim spre România.  

*Între timp, și Danemarca și-a închis granițele, iar activitățile facultății din Suedia se mută online.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Un comentariu la „Cum mai e prin viețile noastre: Povești de la cititori

  1. Dragă jurnalule, nu sîntem singuri!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *