Cum ascultăm copiii de grădiniță

Podcastul mame revine cu o serie despre ascultare. În acest episod, explorăm alături de o psihologă, o educatoare și o actriță, jocul ca prilej de exteriorizare a emoțiilor pentru preșcolari.

La primul nostru sezon de mame, când Alice avea abia doi ani, iar Vic era nou-născut, cel mai greu mi se părea să le ascult plânsul. Fiecare tantrum și fiecare scâncet îmi spuneau visceral că greșesc ceva.

Crescusem, ca mulți dintre noi, în anii ’90 în care plânsul nu era bun, îți făcea de rușine părinții și-i irita.

Unul dintre marile avantaje ale anilor pe care-i trăim ca părinți de copii mici e că ne alfabetizăm în ceea ce înseamnă emoții, odată cu copiii noștri. Există sute de cărți pentru copii despre emoții. Unele sunt animale care se cuibăresc în sufletul tău și se fac mici acolo după ce le îmblânzești, unele sunt culori amestecate pe chipul unui monstru care se ordonează în borcane etichetate, altele sunt nuanțe pe care le ia unicornul Noni în funcție de cum se simte.

Jocul este limbajul copiilor pentru emoții

După cinci ani de citit pe limba copiilor cum plânsul e o nevoie, cum tristețea vine și pleacă sau cum furia ne dă de fapt puterea de a ne apăra de nedreptăți, am ajuns astăzi la performanța de a sta în ochiul furtunii când plâng copiii mai abitir și mai ales de a-i asculta fără să mai încerc să le opresc sentimentele negative, fără să-i contrazic ca adulții pe care i-am auzit cu toții când eram mici: „N-ai de ce să plângi! Nu ți-am făcut nimic! Vrei să-ți dau eu motive reale să plângi?”.

În acest episod stăm de vorbă cu psihologa pentru copii și adolescenți Mirona Păun, educatoarea Alexandra Dragomir, actrița Smaranda Caragea și copiii Alice (5) și Vic (3).

Mirona Păun spune că nevoia de a fi ascultat merge mână în mână cu nevoia de a fi validat, de a fi văzut, de a fi confirmat.

Atunci când un copil este ascultat, percepe toate lucrurile astea: te ascult, ești important pentru mine.”

Cea mai simplă cale de a asculta un copil mic este prin joacă.

În joc, cel mic își expune lumea interioară, jocul este limbajul copilului prin care își exprimă emoția, chiar și emoția asta mai nepotrivită pe care avem tendința să o numim ca fiind rea.

Emoțiile nu au vorbe decât dacă le dăm noi prilejul să se exprime. Jocul te pune în contact cu emoția și cu corpul. Mintea este oprită la joc, nu are ce să caute.

Colaj de Gabriela Grozavu cu ilustrații de Alice Petrică (5)

Copiii au nevoie să plângă

Alexandra Dragomir, educatoarea lui Alice de la Centrul Educațional Lill’put, povestește că a învățat foarte multe despre sine de când lucrează cu copiii mici și că artele frumoase sunt cea mai simplă cale pentru a le asculta trăirile, de la culorile pe care le folosesc într-un desen la felul în care așază în pagină sau forța vocii pe care o pun într-un cântec.

Noi la grădiniță insistăm foarte mult în zona asta de a verbaliza ce emoție crezi tu că ai. Eu am învățat să pun un nume sentimentelor mele mult mai târziu, nu îmi amintesc să mă fi întrebat cineva la grădiniță „ce trăiri ai tu acum?”.

Observ oameni care vor să-i relaxeze repede pe copii, hai să nu mai plângi, hai să fie bine. Nu, copilul chiar are nevoie să plângă, să își treacă emoțiile alea prin el, nu prin părinte. Părintele are emoțiile lui și e responsabil de el.

Presiunea pe părinți

Cu Smaranda Caragea, actriță și trainer de arta actorului pentru copii și adulți la Continuu Studio, am vorbit despre presiunea pe care o resimt părinții în jocul cu copiii, așteptările de a-i învăța cât mai multe, de a face totul ca la carte și riscul de a pierde plăcerea și bucuria jocului. Smaranda spune că e greu să te joci, că un joc are reguli și limitări și poate fi epuizant dacă nu ești prezent cu totul în situația respectivă, distras de o ciorbă sau încrâncenat să faci totul bine.

„De-asta avem și presiune pe joc pentru că citim și avem reguli în plus, instinctul părinților noștri era „na, așa îmi vine”. Ei se jucau cu noi cum voiau ei, cât aveau chef. Conta să le placă și lor și de-asta e și memorabil pentru că o făceau cu totul, atunci când o făceau. Pe de altă parte, ne țineau în viață, dar nu erau atenți dacă murim de frică sau mai știu eu ce. ”

Uneori, când trec două ore și Alice tot nu a adormit pentru că mai are încă o întrebare și încă o curiozitate și vrea să-i povestesc de când eram eu mică, deși turbez de oboseală, apuc ocazional să respir și să mă gândesc că totuși facem ceva bine de vreme ce copila mea vrea să știe lucruri pe care eu nu i le-aș povesti dacă n-ar fi întrebările ei.

Când ai fost furioasă?

Când ai fost dezamăgită?

Ce ai vrea să fii? O mamă care se joacă toată ziua cu copiii? O femeie la serviciu? Sau o albină?

Când le pun întrebări copiilor mei, mă minunez cum răspunsurile lor țes lumi noi, inclusiv povești pe care le inventăm împreună și care ascund experiențele lor în spatele unor animale, prinți și prințese . Când mă întreabă ei, simt că am creat ceva împreună, jocul ăsta îmi umple și mie o mulțime de nevoi, dar mai ales îmi arată că Alice și Victor învață să asculte cu adevărat.

Cea mai nouă e povestea despre cum mă plictiseam eu singură în casă, pe care le-am spus-o când m-au întrebat cum mă jucam cu părinții. Le-am povestit că pictam mult și am învățat repede să citesc pentru că părinții nu se jucau pe atunci așa de mult cum se joacă acum. „Erai tristă?”, a întrebat Alice. „Uneori da”, i-am spus, dar mă distram și singură, de exemplu când făceam glume la telefon.

A fost complicat să le explic ce erau o carte de telefon sau un disc cu care formai, dar gluma cu „Alo? Familia Fund? Pârț e acasă?” rămâne cel mai amuzant lucru pe care li l-am spus săptămâna asta.


Ce urmează la mame

Despre cum ascultăm copiii și despre ce se întâmplă când nu-i ascultăm, jumătatea mea de la mame, Oana Sandu, vă pregătește în decembrie o serie de episoade în care intervievează părinți, copii, psihologi, antropologi și profesori.

Vor fi povești despre cum ascultăm copiii când trecem printr-o criză, cum îi sprijinim să spună ce-i supără la coronavirusul care le-a schimbat toate rutinele, cum și-ar fi dorit copiii să-i asculte polițiștii, profesorii sau judecătorii cu care au interacționat, cum încearcă pediatrii să facă anamneza copiilor ascultându-i, dar și cum asculți un copil care nu vorbește, nu scrie și nu va vorbi poate niciodată.

Dacă aveți orice poveste despre ascultare, ne-am bucura să ne scrieți la oana@decatorevista.ro sau pe instagram.

Ilustrație de Loreta Isac

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *