Cori Grămescu: Control

Cum îți găsești echilibrul când trăiești cu motoarele turate la maximum?

La orele de pilates cu Cori, trebuie s-o accepţi pe ea ca oglindă. Sala are o lungime tapetată cu oglinzi, dar exerciţiile, majoritatea la orizontală, abia te lasă să ridici ochii. Singurul reper e Cori. Ea face exerciţiile pe o saltea, iar noi, gagicile – aşa-şi alintă trupele de câte 10 – 25 de femei, de la 20 până spre 50 de ani –, replicăm. Oglindirea nu e tocmai simetrică. Ea are carnea tare sub colanţi, noi mai tremurăm pe ici, pe colo. Ea îşi controlează atât de bine corpul încât ai putea s-o foloseşti ca liniar la desen tehnic, noi am fi mai de folos la o pictură abstractă. Ea pare să se distreze, noi strângem din abdomen, cur şi dinţi.

Facem abdomene cu genunchii flexaţi şi cu genunchii aduşi la coate, ridicări de picioare flexate şi ridicări de picioare întinse, ridicări de bazin cu fundul strâns, întotdeauna fundul strâns şi abdomenul încordat. Exerciţii aparent inofensive, care amintesc de orele de gimnastică de la şcoală. Doar că ţi le numără alert de la unu la 10 şi de la 10 la unu şi mai cere „încă 10”, până-ţi ţiuie muşchii.

Regulamentul orelor de pilates cu Cori e simplu: „Faci cât poţi, când nu mai poţi te opreşti, eu o să ţip, tu o să mai faci. Eu ţip, tu asculţi, aşa decurge negocierea”.

La prima oră cu ea am văzut prima oară o femeie transpirată între picioare. Tot atunci am auzit vocea. Mai groasă decât a multor bărbaţi, cum şi-o descrie ea, coborâtă de anii de fumat, amplificată de microfonul de la cască şi aruncată de pereţii albi direct în creierele noastre. Vocea care poate să tragă de tine până nu mai poţi şi ştii sigur când nu mai poţi pentru că atunci auzi că cere „ultimul 10”.

Totuşi, nu-i porţi pică. E ca îngeraşul din desene animate care-ţi stă pe umărul drept şi-ţi şopteşte să rămâi pe calea cea bună, doar că pasul apăsat, zâmbetul schimonosit citric în joacă, tăişul privirii şi al vocii îi sunt mai degrabă de drăcuşor. Gagicile îi urmează conştiincioase milităria – îi cer şi sfaturi de dietă pe forumul de pe ladyfit.ro – pentru că simt că le vrea binele. Că vrea să le conducă, mai cu strigăte, mai cu ironii („Faci un MBA şi nu eşti în stare să stai cu curu-n sus?”), spre ceva mai bun.

Are cliente fidele de ani de zile – mai întâi la GetFit, unde a predat pilates din 2006, apoi la Lady Fit, pe care a inaugurat-o în 2009. Deşi tarifele sunt printre cele mai exclusiviste din Bucureşti şi e criză, clientela creşte. În toamnă a adăugat la program KangooKick (ţopăială în nişte ghete speciale), pe lângă tae bo, step aerobic, aerobic, ToneUp, PumpUp şi dansuri (africane, zumba şi dans aerobic). Testează toate programele celorlalte antrenoare – dacă supravieţuieşte ea, care face doar pilates şi n-are rezistenţă la cardio, sunt ok.

E bună, altfel de ce-ar fi ajuns în toamnă să antreneze o echipă de supraponderali – unii cu obezitate morbidă – pentru emisiunea Marele Câştigător, adaptarea Antena 1 a succesului american The Biggest Loser. Milităria ei merge ca unsă pentru televiziune – faci rating cu oameni care cad de pe banda de alergare şi sunt munciţi până au nevoie de mască de oxigen. Dar are şi acea autenticitate care, în ciuda muştruluielilor constante, motivează.

E o poveste de succes: antrenoarea care la 18 ani avea 86 de kile, mânca fast food şi nu făcuse sport niciodată. Un exemplu necesar într-o ţară care se confruntă tot mai agresiv cu obezitatea. „Suntem învăţaţi să mâncăm mult”, mi-a spus odată, aprinsă de sentimentul de neputinţă pe care-l vede uneori la oamenii cu probleme de greutate. „Majoritatea mănâncă de două ori mai mult decât au impresia. Dincolo de aspectul economic – că investeşti de două ori mai mult ca să te caci de două ori mai mult, scuză-mi expresia – nu avem nevoie de atâta mâncare.”

Cori e şi bună, bună. Are sânii mari şi nu-i e frică să-i folosească, iar programul de antrenamente la sală, patru ore dimineaţa şi patru ore după-masa, cu weekendurile libere începând de toamna asta, o ţine în formă. (Uneori doar dă tonul şi apoi patrulează printre saltele să corecteze mişcările; dar e suficient.) Iar meniul unei zile arată cam aşa: dimineaţa, neapărat cafea, neapărat cu lapte, poate o jumătate de sandviş cu brânză (nu se omoară după pâine şi mănâncă doar dimineaţa); la prânz, supă şi un fel principal cu carne şi legume; la cină, salată sau un antreu şi carne cu legume.

Are şi un partener de viaţă pe care-l ştie sprijin orice ar vrea să facă, cu care locuieşte într-un duplex din centrul Bucureştiului. Conduce un Mini Cooper roşu, cu numărul 16-EXY – 6 pune s-ul în „sexy”. Povestea maşinii e de piţi – atletă a autoironiei, Cori se alintă „blondă”, „piţi”, sau îşi postează câte-un L de loser pe frunte. Iubitul ei a întrebat-o ce maşină îi place şi după vreo săptămână i-a dăruit-o. Iarna trecută, după ce-a alunecat cu Miniul pe gheaţă, şi-a luat şi un BMW X1 – insistă că nu e foarte mare, fugind de patalamaua „doamnă cu jeep”.

La 26 de ani, viaţa ei lasă puţin loc pentru imprevizibil; e construită cartezian, gestionată şi controlată cu rigoarea omului care ştie ce înseamnă să pierzi controlul mediului, al propriei persoane şi al propriului corp.

Cori Grămescu, fotografiată de Miri Bratu

Cornelia Oana Grămescu s-a născut într-o familie bună din Craiova. Bunicul din partea mamei era profesor de română, bunicile erau învăţătoare la cele mai bune şcoli din oraş, celălalt bunic, inginer, era director la Electroputere. Tot acolo erau ingineri proiectanţi părinţii, ambii şefi de promoţie (în ’90 şi-au făcut o firmă de vânzare şi service de electrocasnice). De Cori şi verişorii ei aveau grijă mama şi bunicile, care locuiau în apropiere, într-un regim fără lipsuri, dar controlat.

Bunica din partea mamei era preocupată de îngrijire, mergea pe jos, făcea genuflexiuni şi abdomene cu copiii, le gătea dietetic. Copiii au crescut cu soteuri de legume, salate, conserve puse în casă, pâine puţină şi prăjită (după credinţa vremii că e mai sănătoasă); fără prăjituri şi dulciuri în neştire, fără cartofi prăjiţi şi şniţele. Cu trei mese principale şi două gustări cu fructe şi nuci, nici n-avea când să le fie poftă.

Cori n-a avut fraţi, dar a crescut împreună cu verişoara din partea mamei. Mama verişoarei murise când începeau copilele şcoala, iar ea a devenit prioritatea familiei. Mai târziu Cori a înţeles că a fost o reacţie firească; „dar atunci îmi venea s-o-mpuşc”. Au fost colege de clasă şi de bancă. Erau amândouă talentate la matematică (era la modă şi făceau pregătire cu bunicile învăţătoare) şi mergeau împreună la olimpiade. Erau nedespărţite. Personalităţile lor erau ca apa şi uleiul.

 „Ea era tot ce eu nu eram”, spune Cori. „Era cuminte, învăţa, asculta, se ducea la toate orele, nu făcea nicio porcărie. Era dată tot timpul ca exemplu. Eu învăţam la fel de bine, am terminat 12 clase cu media 9,70. Dar fumam, beam, eram un spirit liber, boem, voiam să mă fac artistă, să fug de acasă ca să-mi iau motocicletă.”

Cori a fost un copil rebel, dar rebeliune nu însemna să pierzi nopţi în club. În Craiova era doar discoteca Gin Gin, nu cadra cu rolul. Dar scria poezii şi proză la revista Litera, mergea la un cenaclu literar, făcea cu un prieten o emisiune la un radio pentru tineret, citea Cioran şi Nietzsche. „Într-a VII-a voiam toţi să ne sinucidem, că viaţa-i de căcat şi le-am făcut pe toate.”

Când Cori avea vreo 12 ani, tatăl ei s-a mutat cu jobul la Bucureşti, iar mama a rămas acasă să aibă grijă de ea. Cele două au început să se-nţeleagă tot mai prost. „Mama se culca la 10, eu la 10 îmi făceam o cană de cafea şi începeam citeala. N-am putut niciodată să învăţ comentarii (învăţa vară-mea, nu greşea o virgulă în 40 de pagini), eu citeam Vianu, toată critica literară din biblioteca lui bunicu-meu, şi ziceam ce-aveam chef. Mi se părea că ştiu eu mai bine.” Note bune avea şi în stilul ăsta, dar nu cadra cu principiile mamei. „Ea a fost un copil cuminte, apropiată de părinţi, şi s-a trezit cu mine, nebuna şefă. Nu eram afectuoasă, nu eram iubăcioasă. Eram pe dos faţă de toată lumea. Dintr-o familie de bruneţi, eu am ieşit blondă.”

„Acum mă pun şi în pielea ei, că am maturitatea asta. Era singură în Craiova, cu o loază râzgâiată până la Dumnezeu, care făcea toate lucrurile care ei i se păreau monumental de grave. Chiar dacă erau ridicole. Chiuleam ca să stăm în curtea şcolii. Mai fumam două ţigări şi ne dădeam cu pătrunjel pe degete să nu se simtă. Sau fugeam de acasă ca să merg în parc să pictez.”

Prin clasa a VII-a, Cori a început să se îngraşe. „Apăruse Macul, tăticule, am stat la coadă, am ieşit în faţa blocului să vadă lumea că am hamburgeri de la Mac. Tăiam un Dublu Cheese în opt şi luam fiecare câte o feliuţă. Era orgasmic de bun.”

Pe fondul lipsurilor de zeci de ani, mezelurile, dulciurile, toate alimentele sclipicioase i-au vrăjit şi pe cei atenţi la dietă. Nu numai că oamenii nu ştiau că sunt nesănătoase, dar le-au transformat în simboluri ale statutului social. „O perioadă a mai mers să-ţi duci sandviş la şcoală – ne puneau cu brânză, ou, friptură rece –, dar deja erai loserul clasei. Acasă, trebuia să ai Maxi Mixul pe masă când veneau musafirii.”

Meniul unei zile arăta cam aşa: dimineaţa, un castron umplut ochi cu cereale Kellogg’s cu miere şi migdale, cu lapte şi extra miere (rădea o cutie în patru zile); la şcoală, ceva pufuleţi, eugenii, doar trebuia să mănânce în ore. Acasă fiecare mânca pe rând, cu ochii în televizor; mesele în familie rămăseseră cele de sărbători şi aniversări. Specialitatea lui Cori era pizza la microunde: felii de pâine, vreo patru cârnaţi, salam, îmbibate cu patru gălbenuşuri bătute cu două albuşuri şi smântână groasă, o bucată mare de caşcaval rasă şi la cuptor. La servire, neapărat cu ketchup.

„Ţin minte că aveam o pereche de blugi strâmţi pe care-i purtam cu platforme – BP-urile, bucuria piticilor – şi o bluză verde. Mă uitam în oglindă şi nu-mi dădeam seama what the fuck is wrong. Îmi ieşea chestia aia peste blugi, un colăcel. Nici mare, nici mic, dar era acolo.” Era şi perioada în care corpul trece prin schimbări profunde. „Descoperi că-ţi cresc ţâţe, nu prea înţelegi ce se întâmplă, nici nu erau părinţii pe model american, nu venea mama să-ţi spună, uite, ăsta e un tampon.”

Nu şi-a făcut griji prea mari. Întotdeauna s-a îngrăşat uniform, diferenţa nefiind flagrantă. Se şi purtau hainele largi – toată lumea trebuia să fie în FuBu. La mare nu mergea pentru că nu voia cu ai ei şi singură n-o lăsau, aşa că în vacanţe stătea la casa de la Călimăneşti, unde citea şi mânca.

Nici n-avea cine să tragă un semnal de alarmă. Familia nu îndrăznea să spună nimic, din cauza verişoarei ei, care, după trauma pierderii mamei, tindea spre anorexie. Pentru orele de sport mama îi rezolvase scutire – platfus şi suflu sistolic –, considerând că e mai bine pentru Cori să câştige două ore pe săptămână pentru învăţat decât să stea în curent şi să răcească. Iar Cori era prea divă să facă sport. „Era sub demnitatea mea de intelectual rasat. Eram preţioasă, nu prea mă tăvăleam pe jos pe saltelele alea murdare.”

În clasă n-a fost niciodată nici cea mai slabă, nici cea mai grasă. Printre 40 de copii în generală şi 32 în liceu – mate-fizică bilingv engleză, la un liceu cu tradiţie de ştiinţe reale –, erau şi fete mai frumoase şi altele mai nasoale. În liceu, ea era din gaşca cool, chiulea, stătea în bancă cu Miss Boboc, ieşeau amândouă cu băieţi mai mari la biliard şi la piscină, erau Beverly Hillsul Craiovei.

Punctul ei forte erau ţâţele – i s-a spus mulţi ani „Oana Ţâţe” (până în 2006, când s-a născut Cori antrenoarea de pilates, i s-a spus Oana sau Cornelia). Purta jeanşi negri, platforme, bluze mai decoltate, pulovere mai nu ştiu cum. De cântărit nu se cântărea, simţea că ceva e dubios, dar ţine minte că s-a măsurat odată şi avea coapsa de 63 de centimetri – cam cât are acum în talie. Dar pe-atunci, sursa complexelor era nasul prea mare (l-a operat de două ori, dar spune că n-a ieşit ce trebuia).

Mai făcea abdomene şi genuflexiuni acasă, mai făcea foamea două zile, a încercat cura cu supă de varză – doar că i-o făcea mama, cu cartofi şi ulei. A avut şi ceva tentative de mers la sală cu o prietenă, care însă era mai bună şi atrăgea toată atenţia. „Eu eram colega mică şi nasoală, mă simţeam prost. A venit un băiat care-mi plăcea şi mi-a cerut numărul Ralucăi. Naşpa rău.”

La 16 ani, s-a despărţit de prima ei iubire, cu plânsete, urlete, scrisori. „Suferinţă cum primeşti doar la 16 ani şi doar dacă ai noroc.” A devenit mai retrasă; stătea mai mult în camera ei, cu cărţile şi biscuiţii, prăjiturile, ciocolata, chipsurile Pringles şi ce mai găsea prin casă.

După scurt timp, a plecat din Craiova. Se înţelesese cu tata că, dacă ia premiul I în clasa a X-a, se poate muta cu el la Bucureşti. Ca să fie sigură, a luat premiul I cu 9,90. „Începusem să devin mai conştientă de presiunea din oraşul mic unde toată lumea bârfea pe toată lumea. Eu purtam blugi Wrangler şi Diesel, pe când lumea se îmbrăca din magazinul Mercur. Chiar dacă maică-mea poate nu-şi cumpăra, ca să pot eu să vin în Bucureşti să-mi iau hainele alea. Simţeam că nu mai am prieteni – aşa şi era. Deja când la o lucrare de control la chimie nu-ţi mai dă nimeni să copiezi, e nasol.”

„Numai că la Bucureşti nu curgea lapte şi miere ca în Ţara Canaanului, cum îmi imaginam. Când a venit mândra la Bucureşti şi a dat cu nasul de realitate, a fost cam naşpa.”


Dintr-a XI-a a învăţat la liceul bucureştean Mihai Viteazul, în clasa de pregătire intensivă la matematică. Şi-a dat seama din primele zile că nu e locul ei. Colegii erau copii foarte buni, din familii cu venituri medii. Ea era aia din Craiova care mergea la şcoală cu maşina şi avea bani de ţoale şi fast fooduri toată ziua. Era un outsider. Mai era diferenţa de nivel la învăţătură. „În Craiova eram cea mai bună din clasă, dar am venit la domnul Bălună şi din olimpica lui cartof prăjit mi-a tras un şase la prima lucrare de mi-au păcănit urechile.”

A picat ca o bombă şasele ăla. „Ăsta e motorul meu, orice fac, s-o fac cel mai bine. Nu comparat cu alţii, cu mine – să ştiu că mai mult de-atât nu s-a putut.” Cori a turat motoarele, cum face când îşi pune mintea să facă ceva, s-a dus la tata, i-a dat numărul celui mai bun profesor de matematică din oraş şi i-a spus că vrea meditaţii de trei ori pe săptămână.

Important era să înveţe şi să ţină pasul cu plutonul, nu mai conta cu ce se alimenta. Avea ore de la şapte şi meniul unei zile arăta aşa: cafea cu biscuiţi Grisbi dacă mergea cu tata sau taxiul, burger de la Mac dacă mergea cu autobuzul; la şcoală, trei-patru merdenele („mamă, ştii ce bune erau? Nici nu-ţi dădeai seama că mănânci trei.”); în pauze, ţigări şi Cola („nici nu cred că beam apă în perioada aia”); la prânz, KFC şi seara ori pui de la rotiseria Killer Chicken de pe Magheru, ori Pizza Hut.

În clasa a XI-a a atins maximul de greutate: 86 de kilograme.

Purta la haine măsura 44 (acum poartă 38 – 40), care îi veneau strâmtuţe. Prieteni nu avea, ajunsese să fumeze singură în curtea şcolii. Devenise tot mai complexată. Se spărsese bula de confort, dispăruse orice înveliş protector (lucru înţeles mai târziu, după trei ani de terapie). „Până să vin la Bucureşti eram diva divelor. Cea mai îmbrăcată, cea mai plimbată, aveam ţâţe, cur, totul. Eram fantezia umedă a băieţilor. Dintre prietenele mele, am fost prima care a făcut sex. Şi la Bucureşti nu mai eram nimic.”

Un moment de trezire a avut acasă în vacanţa de Paşti. Era pe stradă, au trecut pe lângă ea doi puşti din cartier, n-au salutat-o dar i-a auzit, în timp ce traversa strada: „Băi, nene, cât s-a făcut asta”. Alt declanşator important au fost bărbaţii. „Întotdeauna mi-au plăcut bărbaţii cei mai mişto. Nu neapărat frumoşi, dar cei mai şmecheri. Sigur că ăia nu se uitau la mine.”

S-a apucat de cure de slăbire. Se împrietenise cu o colegă grasă, citeau articole din Cosmo care spuneau cum să slăbeşti ca să faci sex şi vorbeau tot timpul despre ce ar face dacă ar fi slabe. Au trecut prin toată colecţia de cure din reviste: cu salată (mânca un castron întreg), disociată (două zile numai lactate, două zile carne, două zile fructe), cu supă de varză (varianta corectă), cu foame. N-o s-o uite pe cea cu ceai de cruşin, laxativ şi vomitiv. Citise că se bea o cană seara, dar ca să aibă efect mai mare, ea a băut vreo două zile câte două căni, dimineaţa, la prânz şi seara. „A fost aşa de rău că nici azi nu-i pot spune numele fără să-mi amintesc de ziua aia, când m-am cărat de la şcoală că mă căcam pe mine.”

În clasa a XII-a a ajuns la vreo 70 de kile – tot era mult, dar simţea diferenţa pe haine. Cu matematica a lăsat-o moale. Era în şcoală un băiat sclipitor – fără să facă vreun efort –, care a venit la o oră de pregătire pentru olimpiadă cu o soluţie care a lăsat-o mută. Atunci şi-a dat seama că, oricât ar trage, nu va fi niciodată aşa de bună ca el.

Apăruse şi alternativa ieşitului în oraş, cu două prietene din Craiova proaspete studente la ASE. Cu banii stătea bine: la cei de buzunar se adăugau cei pentru meditaţii, la care renunţase dar n-avea sens să le spună părinţilor. De joi până duminică mergeau în clubul de cea mai mare fiţă pe-atunci, La Fitze, îşi beau cafeaua la Mon Cher. „Nu ne boschetăream prin Regie, nu ne plăcea.”

Lângă prietenele ei blonde platinate, cu tocuri, blugi strâmţi şi bluziţe, Cori era cam nasoala grupului. Dar măcar era independentă: ele ieşeau cu băieţi care le luau de băut, ea nu trebuia să suporte pe nimeni şi putea pleca oricând. A fost flatată când i-a dat atenţie un tip care i-a zis că are 35 de ani şi e avocat. Era carismatic, misterios, genul de chestie care ştii că e în neregulă dar îţi place. Dar i-a făcut un bine: cu el, Cori a simţit că e în regulă aşa cum e ea.


Cori a intrat la Politehnică la Calculatoare, dar mediul şi colegii erau deja sub statutul ei de divă în ascensiune. Şi cum nu putea fi o divă grăsunică, a-nceput să se documenteze despre slăbire. A dat peste forumul GetFit al lui Cristi Mărgărit, proprietarul unui magazin de suplimente nutritive. Pe forum se promovau o dietă în stilul Atkins, viaţa sănătoasă, suplimentele şi trasul de fiare. Cum Cori nu se omora după sport, că făcea febră musculară, a-nceput să mănânce tot mai puţin.

Meniul unei zile a ajuns să arate aşa: dimineaţa, două cafele negre; la 11, când o pocnea foamea, încă două cafele, dar cu lapte; la prânz, zeama de la o supă (un pui, doi morcovi, un păstârnac); seara, carne din supă, un grătar de pui sau două felii de mezel slab. De foame, bea apă şi cafea. („Pot să ajung să mor înecată în cafea, ca Dan Barbilian… sau Ion Barbu, el s-a lăsat de droguri şi s-a apucat de cafea.”)

Prin 2005 şi-a atins minimul de greutate: 47 de kile, la 1,70 metri înălţime. „Arătam teribil, eram scary de slabă. Dar mie mi se părea că-s bună.”

Vreo trei ani, în care a renunţat la Politehnică, apoi la Relaţii Economice Internaţionale la ASE, a trăit „o libertate aproape psihedelică”. Era într-o relaţie cu un bărbat despre care nu ştia nimic dar la care îi plăcea tot, discutau chestii mişto, o ţineau doar într-o petrecere. Era frumoasă viaţa.

Cori redescoperise o mai veche pasiune, pokerul pe bani (la olimpiade, îi băga pe copiii mai mici la poker şi le lua banii de premii). Ştia să-şi calculeze şansele şi era o prezenţă insolită la masa de joc, fată, tânără, drăguţă. „Eram un om vicios printre oameni vicioşi.” Avea stabilită o sumă maximă pe care o putea pierde într-o lună – 1.000 de euro –, juca doar din câştiguri şi când se apropia de limită se oprea. Într-o seară, a pierdut controlul.

„A fost un moment de trezire filozofică. Mi-am zis, băi coano, ai belit pula, pe româneşte.”


Cori Grămescu, fotografiată de Miri Bratu

Cori a intrat în regim de management de criză. A încheiat povestea cu prietenul misterios şi, într-o zi când se ducea cu părinţii la pădure la Cernica, s-a confesat. „Ei erau cel mai stabil lucru din viaţa mea. Nu erau nici prietenii cu care jucam cărţi, nici păsăricile alea cu care mergeam la coafor, the real shit ei erau.” Le-a spus că s-a lăsat de şcoli, că i-a minţit şi că îi pare rău. Le-a spus şi că se va înscrie la Studii ale Integrării Economice Europene la Româno-Americană, că şi-a găsit un job part-time la ING şi că promite că se vor redresa lucrurile.

Cel care a ajutat-o să se pună pe picioare a fost noul ei iubit, Cristi Mărgărit, cu care trecuse de la discuţii despre dietă pe forum, la ore pe mess şi întâlniri. Cori era un schelet, nu mai putea sta dreaptă, nu mai avea energie, nu se mai putea concentra, îmbătrânise. Mărgărit a ajutat-o să-şi regleze dieta şi i-a compus un program de exerciţii.

După cum îi stă-n fire, Cori a călcat pedala până la fund. „Am încept să trag de fiare, să iau suplimente – că doar stăteam cu ele în casă –, am dat în altă scrânteală. Mergeam în weekend la mare şi aveam abonament la sală în Constanţa ca să bag fiare.”

Perfect calculat, meniul unei zile arăta aşa: dimineaţa, o omletă din două ouă şi o bucată de carne mai grasă; gustarea, 30 de grame de nuci (alune, migdale) şi un shake proteic; prânzul, 350 de grame de spanac sau broccoli fiert şi 250 de carne de vită fiartă, la grătar sau înăbuşită; cina, idem.

Cori a plecat de la bancă și a început să se ocupe de GetFit Gym, deschisă de Mărgărit în 2005 – o sală exclusiv pentru femei, cu antrenamente de tae bo, aerobic, step aerobic şi pilates. A investit şi bani, luaţi cu un credit garantat cu apartamentul primit de la părinţi. Prima provocare a fost găsirea unui instructor de pilates, pentru antrenamentele săptămânale exclusive contractate de fetele de la agenția de publicitate Ogilvy.

Pentru că nu erau instructori de pilates disponibili, o soluţie era să trimită unul la un curs – în România nu existau şi cel mai bun, în Canada, costa o avere. Planul B a fost Cori; a avut trei săptămâni să facă un program de o oră. „Eu proaspăt căzută din copac, cu conştiinţa încărcată, cu presiunea alor mei, în umbra lui Mărgărit, toată lumea aştepta să fac un pas greşit. El era un div al fitnessului, eu eram un puişor pierdut în spaţiu. Şi apare cu una despre care nu ştie nimeni nimic, decât că a luat-o de pe forum, am încheiat citatul.”

Aşa că s-a pus pe documentat pilates, de pe net, din cărţi, de la alte săli (unde şi-a dat seama că stilul lent, cu hiiiiiiinspirăm, heeeeeeexpirăm, nu-i de ea). Cori s-a ghidat după propriile nevoi: să lucreze abdomenul, fundul şi coapsele. A pregătit o muzică şmecheră de club, s-a îmbrăcat cu un tricou albastru ş ui, cu Never take candy from strangers, un body galben şi colanţi albaştri, s-a machiat şi a apărut la oră cum i-ar fi plăcut ei să vină o instructoare de fitness la sală.

O aşteptau 30 de gagici din publicitate, înşirate ca sardelele în sala de 80 de metri pătraţi. „Nu vorbisem în public niciodată. Şi-am zis că mor. Mai rău de-atâta nu poate fi. Să predai o chestie pe care nu o stăpâneşti, să pară că ştii, să le convingi şi pe alea că ştii şi să şi facă exerciţiile.”

Şi-a pus faţa de poker – „chiar dacă mă cac pe mine, în momentul în care încep să fac ceva, sunt hârtie, nu transpare nimic” –, a dat din mâini şi din picioare, a urlat la ele de-a făcut febră musculară la gât, iar ele au fost mulţumite.

S-a documentat în continuare, a mai schimbat muzica şi exerciţiile. Celelalte cliente ale sălii au vrut şi ele, aşa că a programat prima oră publică într-o sâmbătă la 11. Când a ajuns la sală (proaspăt ieşită din club), a găsit coadă pe scări. Toate voiau la pilates.

Ce crede că i-a diferenţiat de alte săli a fost muzica: aveau seturile din cele mai tari cluburi, care poate nu însemnau mare lucru pentru fetele care lucrau în bănci, dar se simţea că e altceva. Aveau şi altă abordare decât managerii altor săli, foşti sportivi sau bodyguarzi: mizau pe grija faţă de client. Cori le spunea fetelor pe nume – face asta şi acum –, le observa freza nouă sau lentilele de contact. Regula de aur e bunul simţ: nici rece, nici agasantă. Şi recunoştea când greşea – face asta şi acum. „Alţi instructori iau o morgă de nu s-a întâmplat nimic. Eu când m-am încurcat, am zis, «îmi pare rău, am uitat, ziceţi-mi şi mie ce făceam că nu mai ştiu». Gagicile au râs, eu am râs, m-au crezut în continuare, au cerut ore, a mers.”

Relaţia cu Mărgărit însă mergea prost. Deşi şi-o doreau mult, relaţia era imposibilă, se certau tot timpul. Cori nu ştie nici acum care era problema, dar a înţeles (după trei ani de terapie) că fiecare avea demonii lui. Ai ei şi-au arătat colţii în 2007, când a plecat o lună în Canada la cursul de pilates.

Era o iarnă friguroasă, locuia la nişte prieteni la periferia Torontoului şi făcea o oră până la studioul unde se ţineau cursurile; era atât de nefericită şi obosită şi sfârşită, după anul în care au pus sala pe picioare, antrenamente, tras de fiare ca nebuna şi acum cursuri, încât tot ce mai putea face era să bage în ea. „Bă, da’ mâncam. Nu puteam să mă opresc. Atunci a fost prima dată când am vomitat. Şi singura dată. Dar am avut sentimentul ăla, că nu-ţi mai poţi controla…”

„Ţin minte îngheţata Baskin-Robbins, ziceam că mănânc doar o linguriţă şi nu puteam să mă opresc la linguriţa aia. Raţional îmi spuneam, trebuie să te concentrezi, a costat o căruţă de bani cursul ăsta. Era cel mai bun lucru care mi se întâmpla de doi ani încoace şi l-am ratat. Randament am avut, am învăţat ce aveam de învăţat, am venit în România şi mi-am făcut treaba. Dar eu în ochii mei am căzut foarte mult. I lost it. Nu ştiu cum se spune în română, dar I lost it. A fost ca atunci când mi-am dat seama că nu sunt suficient de bună pentru matematică. Mi-am dat seama că n-am nici măcar controlul asupra unui lucru elementar: propriul corp. Ce pretenţii să mai ai la înălţimi spirituale şi perfecţionare morală, când nu te poţi abţine de la mâncare?”


E uluitoare priveliştea din duplexul în care locuiesc Cori şi Gabriel Stanciu, partenerul ei de viaţă. De sus, de la etajul 10, acoperişurile din ţiglă roşie domină blocurile din ciment şi sticlă, creând iluzia unui oraş normal. Cei doi s-au cunoscut în primăvara lui 2008 la o conferinţă despre leadership creativ. Ea avea 24 de ani, el aproape 39. Amândurora li se destrămau relaţiile: lui Cori, cea cu Mărgărit, lui Gabi, un mariaj de 18 ani. Gabi, zis şi Domnul Pisi (pe Cori au pisicit-o nişte cunoştinţe, el s-a amuzat, apoi au întins gluma la Domnul şi Doamna Pisi) are părul grizonant, experienţă de peste 15 ani în multinaţionale (e CEO al Alstom, compania responsabilă cu mentenanţa trenurilor Metrorex), e divorţat şi are doi copii, e mucalit (spune că arată ca George Clooney, dar într-un singur rol), dansează bine (în biroul de la sală e o poză cu el şi Cori frunte-n frunte) şi are un talent aparte s-o facă pe Cori să se simtă în siguranţă.

S-au mutat aici în primăvară, dar arată de parcă s-ar fi mutat ieri: un dormitor de la etaj e dressing, cu un perete-dulap şi 10 metri de stative pentru umeraşe, baia e plină de cutii, pereţii şi tavanele scuipă firele unor eventuale lămpi, sufrageria păstrează canapeaua şi fotoliile originare, crem-antijeg, bucătăria e încă jumătate pe jos, în cutii. Terasa e însă amenajată, cu două şezlonguri şi o măsuţă de ratan şi un grătar – folosit ca şemineu în serile romantice şi pentru mici.

Gabi a fost colacul ei de salvare. În 2007, revenită din Canada, Cori şi-a pus din nou faţa de poker şi a devenit un robot. S-a ocupat de mutarea sălii într-un nou sediu (unde e acum Lady Fit), după ce în Centrul Vechi se rupsese scara cu o clientă. S-a tuns scurt, ea, care era înnebunită după părul lung, umbla doar în trening şi singurul lucru care o ţinea în viaţă era sala.

Pentru că nu se mai înţelegea deloc cu Mărgărit, sala devenise totodată o mare parte din problemă: Cori risca să rămână să plătească singură creditul garantat cu apartamentul. Părinţilor nu le spusese, din nou, nimic. Prietenii se săturaseră s-o audă plângându-se, n-avea niciun sprijin. „Peste toate era frica de pierdere a controlului. Nu mai aveam control nici asupra mea, nici a corpului meu. Atunci am clacat. Mă gândeam cum căcat să mă sinucid fără să mă doară.”

Şi-a sunat plângând o prietenă, din maşina parcată în garajul de sub sală. „Mi-a spus: nu vorbi cu mine, nu vorbi cu Cristi, nu vorbi cu maică-ta, du-te direct la psiholog.” Prin terapie a înţeles că pierduse orice legătură cu sine. „Rămâi cu un gol în tine. Nu cred că, odată stricate, poţi repara lucrurile complet. Le faci să funcţioneze, dar cam atât.”

Despărţirea de Mărgărit a fost urâtă şi, timp de câteva luni, Cori n-a ştiut ce se va întâmpla cu sala şi creditul. Gabi a fost cel care a luat-o în braţe şi i-a zis, „O să fie totul OK”. În timp, Gabi i-a devenit „punct central al existenţei”. (Ea speră să fie pentru el o doză de veselie şi inocenţă – nu în sens romantico-deşirat, ci omul cu care să poată să fie el însuşi.) În 2008, Cori a preluat sala de la Mărgărit şi, împreună cu Gabi, care a investit bani, timp şi experienţă, au transformat-o în Lady Fit. Împreună au gândit conceptul, au ales culorile, mov şi verde, au desenat logoul. „Tot ce-am făcut de atunci, el a fost stâncă în spatele meu. Asta îţi dă o mare siguranţă, poţi face orice.”


Cori Grămescu, fotografiată de Miri Bratu

E prima luni din septembrie, Cori şi-a început ora de la 18 – seara predă de la 17 la 21 – şi e într-o formă de diavol tazmanian. O trupă de 17 gagici îi ţin isonul de pe saltele, după ce-a răcnit în microfon mottoul serii: „Să ardem îngheţata din weekend şi să dea prima cu piatra care n-a mâncat”. Le tăvăleşte pe saltele şi le lucrează fundurile, picioarele şi abdomenele ademenindu-le cu descrieri de genul: „Urmează un exerciţiu îngrozitor de greu, moartea pasiunii”.

Mai dureros e că e şi amuzantă. De regulă, taman când ţi-e mai greu să râzi. Cum ar fi să-ţi strige cineva, „piciorul în jurul şoldului, nu corpul în jurul fundului”, sau celebra „încă 10, altfel rămâneţi cu o bucă mai mică”, în timp ce-ţi dai duhul pe o saltea de vinilin vişinie. I-am întrebat câteva cliente dacă au avut probleme cu stilul ei (o mândrie Lady Fit e programul RCP, de la rupere de cur şi picioare). Toate au spus că fără milităria ei nu s-ar ţine de treabă.

Cori, la fel ca ele, are nevoie de milităria asta.

În primul rând, o ajută să ştie că ajută oameni să-şi schimbe viaţa, unele gagici pornind şi de la un mizilic ca două kile în plus. E şi un mijloc de autocontrol; ştie că dacă n-ar fi autentică, lumea s-ar prinde imediat. „Trebuie să trăiesc ce reprezint. Pot să le vorbesc fetelor despre slăbire, dietă, celulită, pentru că le-am făcut pe toate şi am demonstrat că se poate. Pot să le spun, «nu mânca ciocolată că faci celulită», doar dacă eu nu am celulită.”

Nevoia de control i-a aranjat viaţa într-un perimetru protejat. Merge la sală, în zona Unirii, unde e propriul ei şef. În birou stă cu laptopul în braţe şi cu papuci moi în picioare. În cinci minute ajunge acasă şi cam tot atâta face până la majoritatea cafenelelor, restaurantelor, cinematografelor şi teatrelor pe care le frecventează. Haşurează acest perimetru cu maşina, uneori cu bicicleta (un Brompton roz). Nu s-a simţit niciodată confortabil pe stradă în România, „în primul rând din cauza bărbaţilor care mi se uită în ţâţe”. (Valabil şi înainte să-şi pună silicoane, care n-au avut rol de mărire, ci de lifting.) Filmările din Otopeni pentru emisiunea Marele Câştigător – expunere pe care spune că o datorează tot sfaturilor lui Gabi – i-au dezechilibrat pentru o vreme traseul zilnic, programul şi dieta. Când s-au terminat, a fost bucuroasă să declare pe blog că viaţa ei a revenit la normal, cu şapte ore de somn, opt ore de sală şi mese regulate.

„Mă duc cu maşina, îmi aleg oamenii cu care lucrez, trăiesc numai cu oamenii cu care vreau să trăiesc şi, dacă nu ne ştim, măcar vorbim aceeaşi limbă. E o utopie.”

În această utopie, Cori încearcă să-şi găsească echilibrul.

A fost şi este un fan al mâncării. Tot n-a găsit ceva care să nu-i placă – minus bamele, dar alea nu se pun. Are în bucătărie un mic teanc de cărţi de bucate şi borcane uriaşe de condimente, îi place să gătească şi pune tot timpul reţete pe blog. Nu mai trece prin Crăciunuri şi aniversări fără să se atingă de alimentele nepermise, dar ştie că n-o să-şi permită niciodată un desert pe zi. Îşi dă voie desert doar dacă e în „zona de confort” – în jur de 58 de kile –, şi atunci împărţit cu Gabi.

Tot se simte nasol când se îngraşă – cum s-a întâmplat în septembrie, când din cauza programului scurtcircuitat de filmări a săltat patru kile. Nu-i mai veneau hainele, îi erau umflate picioarele şi avea sentimentul acut că vrea înapoi în punctul de confort. Dar dacă acum câţiva ani aceste patru kile ar fi cauzat o dramă, prin psihoterapie a învăţat o procedură de siguranţă. Mai întâi se cântăreşte, se măsoară în talie şi şolduri şi se uită în oglindă. Apoi ia măsuri: fără pâine şi dulciuri, doar proteine – carne şi lactate –, grăsimi – uleiuri de calitate, unt la gătit –, legume şi fructe.

Ar vrea ca oamenii să înţeleagă că nu e dramatic să te îngraşi. Doar să te opreşti la timp. Să nu uiţi de tine. „Mi-a venit o cucoană că vrea să slăbească 50 de kile şi am trimis-o până afară, să se uite dacă scrie cumva atelier de reparaţii. Îţi trebuie un plan pe trei ani, asta înseamnă ca trei ani să te concentrezi asupra ta.”

Pentru Cori, controlul corpului înseamnă, întrucâtva, controlul vieţii. „Dacă arăţi bine, înseamnă că şi trăieşti sănătos şi ai o viaţă echilibrată. Ăsta e scopul. E vorba de onestitate, toate porcăriile se văd pe faţa sau pe corpul nostru. Se văd chinurile astea pe faţa mea, dar pe de altă parte mă şi ajută să menţin contactul cu realitatea.”

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *