P0lly, Emy Alupei, Bruja și Brașov fac muzică și se exprimă așa cum vor. Chiar dacă asta-i mai sperie pe unii și pe alții.

Prima dată când le-am văzut pe YouTube pe P0lly, Bruja, Brașov și Emy, fiecare în felul ei m-a făcut să mă întreb dacă chiar sunt atât de receptivă la nou pe cât credeam. Prima mergea într-un dric în București și cânta despre iad și lindic; a doua dădea rapperi „în morții lor de înecați”; a treia avea tatuaje pe față și cânta despre cimitire cu sticla de vin lângă ea; a patra înjura pe Instagram toți prietenii falși, „manglitorii”, „profitorii”.

„O femeie n-ar trebui să se poarte așa”, cred că mi-am zis. Să înjure, să bea, să se acopere cu tatuaje. Era un gând impregnat cu propriile prejudecăți despre cum ar trebui sau nu să fie, să transmită și să arate azi o femeie în muzică, cu cel puțin mii de oameni care pot să vadă în ea un model. Mi-am pus întrebări: de ce când o femeie își înjură haterii în versuri îmi vine să scriu că e agresivă, iar când un bărbat cântă despre „târfe”, „pizde” și „coarde”, iau versurile astea ca atare? Poate pentru că așa e trapul de când a fost început de rapperi din Atlanta ca referință la trap houses, „case capcană” în care se fabricau și vindeau droguri, ținând dependenții „captivi”.

La noi, trapul a explodat odată cu Șatra B.E.N.Z. prin 2015. Dacă n-ai auzit de ei, să știi că sute de mii de adolescenți și tineri le umplu sălile la concerte. (Pe YouTube au peste 15 milioane de vizualizări la unele piese.) Au păstrat din trapul american mai ales forma: instrumentale mai aerisite decât rapul (mai multe tobe, nu doar bas), videoclipuri low budget, versuri minimaliste, mai simple și pe subiecte mai puțin serioase decât politica și viața de cartier: despre droguri și bani (Numere), despre lovele și femei (FS), despre Adidas, Nike, Vans și Prada (Adidașii), despre faimă pe ritm de manele (Dubai). Puteai s-o arzi underground, dar să scoți și o piesă cu Loredana Groza (Ce ne pasă nouă) și să ai și concerte sold out la Arenele Romane.

Trapul e deja mainstream în muzica de afară – beaturile au fost preluate de mai toți artiștii pop – iar în România zecile de milioane de vizualizări de la Șatra au deschis calea pentru artiști noi. Ian, care cântă despre cele 60 de zile petrecute acasă sub control judiciar pentru posesie de droguri, Azteca, care s-a lăsat de droguri și cântă despre asta, Nane, cam singurul venit din scena de rap, Lino Golden, cunoscut pentru Panamera și pentru că l-a luat Alex Velea sub aripa lui, abi, care după Papucii Gucci și-a spus „rege pă România”. Și au mai fost vloggeri ca Selly și colegii din 5GANG, Andra și Răzvan Gogan, Tequila, Vlad Munteanu care au văzut succesul trapului la publicul lor și au început și ei să facă piese; nu trebuia să ai voce ca să pui niște cuvinte pe beat, niște auto-tune, să te filmezi și să te lansezi în muzică.

Și așa ajungem la femeile despre care am scris în continuare. Astăzi cele patru preiau un teritoriu ocupat în mare parte de bărbați: femei care înjură pe beat, femei care le numesc pe altele „târfe” și care își amenință haterii cu arme. Nu sunt artistele pe care le vezi de obicei la televizor, în concerte, în reclame sau la Eurovision. Au crescut pe internet și spun asta nu doar pentru că acolo dau like-uri sau consumă ce fac alții. Online își construiesc mare parte din identitate – prin fiecare postare și clip, comentariu ironic, poză editată sau story tras în oglinda din baie, de la glam la demonic, de la întuneric și lanțuri la kimonouri roz, de la selfie-uri cu mama și bunica la tutoriale de make-up.

Poate acum 20 de ani n-ar fi avut curaj să-și tatueze buza sau să-și acopere ochii cu lentile și să iasă în largul lor în lume, pentru că n-ar fi avut contextul pe care îl oferă azi internetul pentru curaj: oricum ai fi și oricum ai vrea să te prezinți, o să găsești în online o comunitate care se identifică cu tine.

Vreau să fie limpede: cele patru nu sunt o gașcă. Nici fanii lor nu sunt fanii tuturor. Se intersectează ocazional, unele au mai colaborat, dar sunt din lumi diferite. Ce au în comun e rolul lor, încă marginalizat, pe scena de trap, dar și ambiția de a crea fără constrângeri.

Trapul le oferă o combinație între libertate de exprimare și o barieră joasă de acces la instrumentale, beaturi și alți creatori cu care să colaboreze. Sample-urile sunt la un download sau un buy distanță; faima se numără în comentarii și în views pe YouTube; personajele prind contur prin machiaj, haine, referințe pop și amprenta unor transformări culturale de care poate nu sunt tot timpul conștiente.

Toate au o formă de a crede în ceva mai presus decât ele, fie în Dumnezeu, fie în ocultism sau numerologie. Toate m-au întrebat ce zodie sunt. Se înconjoară de simboluri prin care se pot explica: pentagrame care au în centru puterea individului, mâna unui demon ca logo pentru un canal de YouTube, cifre care le ies des în cale. Se întreabă constant ce sens are ce fac, atât pentru ele cât și pentru public, fără să-și compromită creația pentru ce-ar putea fanii să-și dorească. Nu vor să fie băgate într-o singură categorie și vor să aibă controlul asupra propriei creații.

Sunt aici să clatine niște stereotipuri și să te provoace să reconsideri ce înseamnă azi muzica și imaginea pe care ne-o construim online. Vor să-și găsească o comunitate, o identitate sau, pur și simplu, să fie legende.


P0lly

Copilul nopții

„I’m serving my purpose”, spune P0lly în timp ce mergem spre repetiții pentru primul ei concert. Se bucură că un adolescent, care are un fan page pe Instagram, preia poze postate de ea și le editează; era visul ei să facă muzică și să aibă și o comunitate pe care s-o inspire să creeze. „Mulțumeesc”, șoptește în microfonul telefonului și-i trimite un mesaj vocal. Apoi îi spune să oprească prietenei care conduce mașina ca să ia un Monster fără zahăr, energizantul care o ține trează noaptea, când trage voci pentru piese, și o împiedică să doarmă ziua.

P0lly face 23 de ani în aprilie și a crescut de la 5 ani cu bunica ei, după ce părinții au divorțat și și-au refăcut viețile. (Nu vrea să-i știi nici numele, nici prea multe alte detalii personale; spune că le va dezvălui la momentul potrivit.) La școală și în liceu s-a simțit mereu îngrădită și văzută ca o ciudată, ca atunci când pentru o petrecere de Halloween a vopsit double deckere pe pereții clasei, deși profesoara nu era de acord.

Pentru neliniștea din adolescență i-au fost salvare trupe care-i inspirau rebeliune: Clawfinger, Skindred, The Exploited, My Chemical Romance, Nirvana. Scria poezie de mică și cânta de când bunica ei a dus-o la cursuri de canto. La 16 ani a scris o piesă în engleză, în care îi prezintă tatălui o prietenă imaginară, care îi omoară pe el și pe femeia cu care el i-a înșelat mama: „It didn’t matter I was your girl, you left me for another, / She was sucking your dick, but I was damned to swallow / All the shit you did to me, the way you treated mother.”

Odată cu piesa asta a creat-o pe P0lly, prin care să se exprime așa cum vrea, și care vine de la „poli”, de la dualitate, de la personalități diferite. „Simțeam că ce spun e nefiresc pentru mine, persoana de zi cu zi. Dar în interior îmi recunoșteam că e o furie, ceva ce își caută ieșirea.” A injectat-o pe P0lly cu sarcasm, umor și jocuri de cuvinte. Crede că „să ironizezi chestiile nașpa care ți se întâmplă” poate să te ajute și pe tine și pe ceilalți care le consumă să depășiți momente grele.

În liceu și la facultate s-a angajat part-time și a început să strângă bani ca să facă muzică. Spune că a avut noroc că în 2018 a jucat într-un film al Andrei și al lui Răzvan Gogan, doi creatori de conținut celebri pe YouTube și TikTok, și că a cunoscut regizori de video și editori de sunet cu care a lucrat mai târziu.

Pe YouTube s-a lansat în martie 2019, cu un video în care merge într-un dric pe străzile din București; ideea i-a venit din Wacky Races, un serial de desene animate din anii ’60, difuzat pe Cartoon Network. A vrut să-și înfrunte toate fricile în primul videoclip, ca să scape de ele. Un șarpe i se încolăcește pe piept și o tarantulă neagră i se plimbă prin păr. Înainte de asta, o măicuță o înjunghie în dreptul inimii și ea pare că-și dă ultima suflare într-o cadă, îmbrăcată în dantelă, ținând buzele întredeschise.

„Am un DRICK p-autostradă, ey / Nu mi-e frică, nu mi-e frică, / D-aia te caut diseară, / La orice oră-n noapte / Pot să te îndes în spate, / Ca p-o târfă să te-ndop / Între buzițele spurcate, ha!”.

„Iadu’ mi se închină, Notre-Dame mother fucker” e versul care a făcut-o celebră în comunitatea ei de urmăritori (în jur de 5.000 și pe YouTube, și pe Instagram, unde e Txxic_P0lly și are peste 10 fanpage-uri, inclusiv bibliv_cultului_p0llytheist, care inventează rugăciuni pentru ea și le postează cu litere roz pe fundal negru).

Versul e cunoscut și pentru că, la o lună după ce a scos piesa, catedrala Notre-Dame a ars. Nu-i venea să creadă când au sunat-o prietenii s-o anunțe și când îi comenta lumea pe YouTube „a trebuit să cânți tu despre Notre Dame”.

Catedrala, care a impresionat-o când a mers în Paris cu mama ei, la șapte ani, a fost un motiv să-și facă primul tatuaj cu ocazia videoclipului: cuvintele „NOTRE DAME”, pe interiorul buzei de jos, pentru ca atunci când își întoarce buza să simtă că intră în ea și „se duce spre suflet”. Iadul despre care cântă l-a văzut ca pe o adunătură de proscriși, iar pe ea, cineva care îi reprezintă. „Asta am vrut să zic prin «Iadul mi se închină»: Toți oamenii care s-au simțit neînțeleși o să se simtă liberi datorită a ceea ce fac eu.”

Trapul ei înseamnă toate muzicile care au influențat-o și chiar o să le auzi în piesele ei: punk, rock, reggae, heavy metal, new metal, jazz, musical. Uneori aceeași piesă poate să înceapă cu o voce jucăușă și să continue cu P0lly strigând din gât tot refrenul. SEX TAPE e un clip filmat din perspectiva unui bărbat, pe care P0lly l-a gândit ca pe o metaforă pentru o relație care începe bine și mai apoi se strică. În TRA$H€R SUPERSTAR („Trasher, Trasher, Trasher, Trasher – să m-oprești nu poți, / Trec cu placa peste tine c-am sicriu pe roți”), ea și mai multe femei vandalizează o casă, o idee care a pornit de la ceva ce auzea des ca adolescentă: că pe ce pune mâna distruge.

A scris și o piesă de dragoste, CABARET VOLTAIRE, când era între o relație terminată și una nou începută și se simțea ignorată din ambele părți. „Știi sufletul mi-e ascuns, da’ îl dezgropi cu un pupic, / Iar dacă vrei să găsești X-ul, / Dă-mi mâna / Că ți-L indic.”

De ultimul prieten s-a despărțit cu câteva luni înainte să se lanseze, pentru că îi spunea că va fi nevoită să facă sex cu alți bărbați ca să ajungă undeva. Unul dintre lucrurile pe care vrea să le demonstreze prin P0lly e că o femeie poate să reușească de una singură în muzică. „Acum sunt atâtea căi de a face lucrurile, ai atâta libertate de a te exprima și atâtea modalități încât nu mai e nevoie să se ajungă la asta”, spune ea. „Eu n-a trebuit să mă fut cu nimeni.”

Nu lucrează cu un label și nici nu s-a gândit. Un prieten toboșar care știe cluburi a ajutat-o să vorbească cu cei de la Control și să-și lanseze acolo un mixtape cu 12 piese. Instrumentalele le cumpără de pe internet, piesele le înregistrează și le masterizează în studiouri, iar la videoclipuri a lucrat până acum cu două cunoștințe. Pentru concert ea s-a ocupat și de organizarea repetițiilor, și de găsirea unui chitarist.

Poate ar fi mai simplu cu un label, spune, căci n-ar mai face ea toate lucrurile, dar nu crede că ar găsi un producător care să înțeleagă ce vrea ea să facă. E important să nu facă compromisuri. La prima repetiție pentru concert, într-un studio închiriat cu ora într-o fostă hală, amicul ei toboșar i-a spus că piesa de dragoste ar putea s-o cânte acapella și să ajungă la radio. Ea i-a spus că nu asta vrea, „Ce-i asta, Folk fără vârstă?”, a întrebat ironic.

Fiecare lucru pe care îl scoate în lume despre ea e atent construit, un remix. Nicio poză pe Instagram nu e postată și atât, îi adaugă alte layere. Cum ar fi un selfie în care a înlocuit telefonul din mână cu un teanc de sute de dolari, a adăugat lângă ea o navă spațială și un palmier, a suprapus totul pe ecranul unui televizor Sony, și a pus și două muște pe ecran. „Dacă știi să te autoironizezi, dezarmezi pe oricine din start”, spune și despre muzica, și despre imaginea ei.

Când e P0lly, pare că nici ea nu prevede ce se va întâmpla. Poate fie să-și dea jos tricoul și în sânii goi să iasă la geam și să-i spună unei femei de pe stradă că ea e Anuța, cum a făcut la ședința foto pentru acest articol, fie să sară cu microfonul în mână, în timp ce strigă din rărunchi pe una din piesele ei, cum a făcut la repetiții.

Uneori devine atât de prinsă în lumea lui P0lly că nu pare să-și dea seama cum ar putea fi perceput personajul în lumea de zi cu zi. Anul trecut a ajuns în platoul Antena Stars, în emisiunea Răi da’ Buni, cu o artistă care își lansa un featuring cu ea. A venit îmbrăcată ca P0lly, cu un șarpe încolăcit pe după umeri, cu o lentilă pe un ochi, machiat cu alb, și cu celălalt ochi înconjurat cu un cerc gros de negru (de look-ul lui P0lly se ocupă o prietenă de-ale ei, make-up artist).

În platou, Mihai Morar a întrebat-o dacă șarpele o strânge, dacă joaca cu el e terapie pentru ea, de unde vine ideea de magie neagră și de ce nu vrea să-și dea identitatea reală. „Din proprie voință mi-am creat latura asta”, a răspuns ea. „Ce e mai individual de atât?” S-a simțit expusă și nu se aștepta să fie în centrul atenției.

Și-a vărsat apoi furia în versurile piesei AKA MANAH, unde a ironizat felul în care simțea că a fost văzută în emisiune: ca o satanistă. „Sunt copilu’ nopții când satirii mă-ncolțesc, / Țin crucifixu-n pleoape că-ntunericul mi-e crez, / Calcă-mi mintea 5 secunde și-o să înnebunești, / Demonii-n mansardă îmi dictează cate-un vers!”

Vrea ca mixtape-ul lansat la început de martie să fie cu adevărat ascultat și înțeles: „Toată lumea spune că dacă faci trap nu transmiți un mesaj cu substanță, dar eu nu cred că e adevărat. Cred că poți să spui o poveste și dacă e mai avangardistă, și dacă folosești metafore în loc să spui că te doare inima”. Vrea să creeze un univers cu personaje din piesele și clipurile ei, vrea să vândă și tricouri cu artwork făcut de ea. Uneori o întreabă adolescenți în mesaje pe Instagram cum de se simtă atât de liberă. „Nu mă mai uit în stânga și în dreapta”, le spune. „Spun chestii, fac chestii. În momentul în care mori, toată lumea oricum o să spună același lucru, că ai fost un om bun. Deci de ce să nu fiu eu?”


Emy

Queen la castel

Cu părul albastru și treningul roșu, Emy se privește în oglinda din salon. E prânz și bea whisky cu Cola. Clic fac unghiile lungi, galbene, cu simboluri mici Gucci pictate cu roșu când ia paharul și îl duce la gură. Vrea să se vopsească tot albastru, ceva mai închis. Stilistul îi spune că vopseaua cu care o face e un tratament de păr cu pigment, bun și scump, o să prindă sigur și pe rădăcini. Emy e de acord. „Deci nu mă faci cu amoniac, da, coaie?”, îl întreabă.

Unghiile, părul și masajul anticelulitic de ieri sunt pentru videoclipul pe care îl filmează săptămâna următoare, în care vrea să arate „mișto” pe lângă cele două „tipe sexy” pe care le va chema să danseze.

Își face un selfie în scaun și două-trei când stilistul îi spală părul. Viața ei e un Instastory continuu, iar cei peste 122.000 de followeri știu aproape în permanență ce face. Ieri a postat de la masaj. Acum câteva zile, pe canapeaua de acasă, a vorbit furioasă într-o secvență de story-uri despre „o domnișoară, o pirpirită, o scamă” care i-ar fi comentat că „și-a luat-o prea mult în guriță”. Nimic n-a oprit-o să dea swipe dreapta și să se filmeze: „Bă, nebuno, nu mă confunda cu mă-ta!”. Cineva a preluat-o și a pus-o pe TikTok, iar Emy s-a re-share-uit la ea. Pentru 15 secunde, fața ei încruntată a devenit un mood.

A auzit de multe ori că ar fi bine să fie mai liniștită: în comentarii pe Instagram, pe YouTube, la videoclipurile ei cu sute de mii și milioane de vizualizări. Dar visul Emiliei Alupei, care a împlinit recent 21 de ani, nu e să fie cuminte sau pe placul altora: „Vreau să fiu memorabilă. O legendă”.

La școală, unde lumea era împărțită între fetele populare, gangsterii care fumau, copiii care luau 10 și cei care vorbeau despre sex, ea era fata care nu se integra, care își făcea codițe și se îmbrăca în roz. Când fetele începuseră prin generală să se transforme, să li se mărească sânii, ea a rămas fără forme și îi plăcea să mănânce. Colegii o făceau „grasă”, „tanc rusesc”, „scârboasă”, îi aruncau ghiozdanul pe geam și îi furau mâncarea. Ea nu înțelegea ce era în neregulă cu ea.

A crescut protejată în casa familiei din Prelungirea Ghencea din București. Părinții ei – tatăl, care lucra în imobiliare, mama, casnică – o duceau și o luau cu mașina de la școală. Nu mergea pe jos, nu folosea transportul în comun, nu prea avea voie să iasă. Profesorii nu interveneau, așa că își făcea singură dreptate: se lua la bătaie cu băieții, iar părinții erau chemați la școală. Acasă plângea și o auzea pe mama spunându-i că la un moment dat va fi bine. A hotărât că ea trebuie să facă o schimbare. S-a apucat de sală, a început să țină diete și a slăbit 20 de kilograme în clasa a IX-a.

Muzica a apărut în viața ei când căuta o formă de descărcare. La 13 ani mama a dus-o la canto, după ce începuse să cânte prin casă melodii de pe Disney Channel. A continuat să cânte și a mers la concursuri de talente. În scurt timp profilele de Facebook și de Instagram i-au urmat evoluția: poze cu ea înaltă și fit la sală și videoclipuri în care cânta coveruri după Christina Aguilera, Beyoncé și Nicki Minaj, sau făcea freestyle pe beaturi de rap.

A luat furia pe care o simțea în școală și a canalizat-o în găsirea unui loc în muzică. La 17 ani a concurat la X Factor. Voia „să facă show” și să aibă o rampă de lansare. Special își vopsise părul verde, ca să fie diferită. Când Carla’s Dreams a eliminat-o din echipa lui pentru o altă concurentă, ea n-a vrut să se dea jos de pe scaun. „În seara asta ea a fost mai bună”, i-a spus el. „Eu vreau să mă duelez”, a răspuns ea, de pe scaun, cu cealaltă concurentă lângă ea, „vreau din tot sufletul să mă duelez”. Într-un final a plecat. A revenit la X Factor anul următor, într-o trupă de fete, și a ieșit după câteva probe. Apoi s-a descurcat singură. 

După liceu s-a angajat MC într-un club din Centrul Vechi, ca să strângă bani pentru un videoclip. Trebuia să vorbească toată seara în microfon, dar ea și cânta pe piese, iar managerul a dat-o afară zicându-i că ei n-au nevoie de artiști. Strânsese însă destul pentru videoclip (1.500 de lei), piesa o avea scrisă, înregistrată și masterizată la un studio, iar în mai 2018 a scos pe YouTube Vezi să nu pici.

A vrut să șocheze. Cu părul împletit în codițe și extensii verzi, Emy e filmată în prim plan cu o mască neagră pe gură pe care scrie „FVCK OFF”: „Tu nu știi nimic să faci, / Tot ce faci e să m-ataci, / Treci la coteț și fă pași / Că pun mâna pe Kalaș’”, iar pe refren bagă „Vezi să nu pici bad bitch” de trei ori, urmat de „Dă-te-n morții tăi de snitch!”. În două săptămâni a strâns jumătate de milion de vizualizări.

Trapul i s-a părut alegerea naturală: putea să cânte așa cum vorbește, putea să se descarce și să se exprime cum vrea, inclusiv prin înjurături. „Unii le cred vulgare, dar toată lumea le folosește.” De asta i-a fost și greu să găsească un label după primul clip – i se spunea că înjură prea mult pentru o fată. Acum doi ani a semnat cu Cat Music, care i-a spus că vede un potențial în ea. 

În videoclipuri vrea să arate că are „forță și putere”, fie prin hainele de firmă (bandana de păr Gucci sau Supreme și haina de blană din HANNAH MONTANA, unde ea și alte două femei se plimbă într-o limuzină și beau șampanie Robby Bubble), fie prin armele din FATA LU’ TONY MONTANA („Și dacă vrei dramă / Stai să-mi încarc arma”).

Scrie pentru toți oamenii care i-au făcut rău și îi „dau cu hate” fără să o cunoască – care-i spun ba că e curvă, ba că e pițipoancă, ba că nu sună deloc bine. Vorbește cu „coaie” și se crede mai „coioasă” ca mulți bărbați, pe care crede că-i intimidează. Îi plac Nicki Minaj, DaniLeigh, Asian Doll, dar și rapperi ca Eminem.

În piesele în care nu înjură, o face ca să spună povestea vieții ei din școală. În NU UITA, lansată în februarie 2019, o fată cu codițe verzi împletite e marginalizată de colegi, care râd de ea, îi aruncă în față cu hârtii și o exclud din jocurile lor. În două zile a ajuns numărul 2 în #trending pe YouTube, după o piesă a Andrei, iar copiii se filmau cântând refrenul pe TikTok: „Nu uita de unde ai plecat, / Cine ai fost / Și pe cine ai lăsat, / Viața asta te-a dărâmat, / Dar tu ești puternic / Și n-ai abandonat.”

Azi are peste 9 milioane de vizualizări, cele mai multe de pe canalul ei.

Pe Instagram a început să fie tot mai urmărită după ce a crescut pe YouTube și după apariții la Antena Stars. O bucură că trei sferturi dintre cei 122 de mii de urmăritori sunt femei, pentru că unele îi scriu că le inspiră, iar ea vrea să fie „o inspirație supremă”.

O văd în tutoriale de make-up cu produse trimise de branduri, în selfie-uri cu ea și mama ei, în imagini de culise de la filmări (la shootingul foto pentru acest articol s-a pozat și ea constant pentru stories, inclusiv în bustieră și chiloți) și în monoloage în care îndeamnă bărbații să nu mai rănească femeile. 

„Vreau și eu să știu de ce când înjură un bărbat nu-i atât de scârbos pe cât spuneți voi că e când înjură o femeie”, spunea într-o postare din feed cu peste 133.000 de vizualizări și 1.200 de comentarii. „Femeile n-au voie să înjure la fel ca bărbații sau poate și mai mult? De ce? De ce aș fi subestimată că sunt femeie? Bitch, what the fuck, vorbesc cum vreau eu, fac ce vreau eu, nu vreau să fiu ca nimeni, nu vreau să fiu placă, nu vreau să fiu marionetă ca toți ceilalți.”

În următorul videoclip, pentru piesa Obor, vrea să arate din nou că e invincibilă. O spun și versurile: „Dacă mă ninge nu mă ninge / Emy întotdeauna învinge”. Pe cât vrea să se autodepășească în ce produce (spune că n-ar mai putea să cânte ceva ca Vezi să nu pici), pe atât o sperie faptul că crește. Ar vrea să rămână un copil, cu mai puține responsabilități și mai puține riscuri că „lumea te șantajează, te speculează”. Crede că atunci când ești copil „puritatea te protejează, coaie”.


Bruja

Lupoaica vaporwave

În aprilie 2019, în studioul THE URBANIST din Centrul Vechi din București, cânta și transmitea live pe YouTube Bruja. Era, în primul rând, o tipă, singura din seria de live-uri a PORC TV, care scoate în față rapperi și trapperi la început de drum. Era și o apariție mai puțin obișnuită, cu un lanț negru și auriu așezat pe mijlocul frunții, pe sub ochi și spre urechi, și cu ochii acoperiți cu lentile albe.

Versurile erau și ele diferite: cu nume de zei egipteni („Amunet Amun Ra, crab scorpion / Legende le simt, sunt vii, nu mor”), cu fragmente din viața ei („De când eram copil cică «fii mai feminină» / Madam în copaci de când eram mică / Rup mandibule de când eram mică / Maidan fotbal de când eram mică”) și cu o auto-introducere („Sunt năluca, meditez în centru’ orașului băgând baton cu nuga / Vrea și ea în biz unde se bagă hubba bubba / Să ai grijă prințișor să nu mă sfidezi nunca / Oare face pe dura? / Nu, stai liniștit sunt Bruja.”).

Asta, atitudinea și felul în care îmblânzea beaturile cu vocea i-au adus până azi al doilea cel mai mare număr de vizualizări din serie, după trapperul Amuly: peste 1,5 milioane. „Era și timpul să apară cineva cu coaie în trap”, a comentat cineva la video.

Bruja, sau Teodora Mîzgoi, are 25 de ani și nu se gândea c-așa o să-și înceapă cariera cu un an în urmă, când scria versurile de mai sus. De mică era îndrăgostită de muzică și a crescut cu rock-ul, popul, disco și electronica pe care le asculta tatăl ei în apartamentul din Ploiești și cu joaca la pianina unui vecin. Dar nici ea, nici părinții – tatăl, operator într-o fabrică, mama, grafician – nu credeau că poți să reușești ca fată de rând în muzică.

De la 17 ani a început să lucreze în fabrici de țesături, de piese auto și de țigări, și în baruri ca barman și ospătar, ca să se întrețină. Simțea o lipsă de personalitate, care i-a adus și stări depresive: nu știa ce drum în viață i se potrivea. Când și-a făcut curaj să încerce în muzică, pe la 22 de ani, a plecat la muncă în Anglia cu 20 de lire în buzunar.

Punk-rockeriță „la suflet”, credea atunci că vocea i s-ar potrivi mai bine pe rap și voia să facă bani să-și cumpere căști, sisteme, microfoane. După trei-patru luni s-a întors pentru că se simțea singură, dar a reușit să-și cumpere o orgă și să facă și cursuri de canto și pian. Înapoi în Ploiești, la 23 de ani, s-a angajat la o florărie și a început să compună, mai ales după ce prietenul ei, care știa oameni din industrie, i-a găsit un studio unde să înregistreze.

 „Bruja” (vrăjitoare în spaniolă) vine de la mai multe. Fostul îi spunea vrăjitoare pentru că-i plăceau cărțile de tarot, unchiul îi spunea „măslinie” pentru că tatăl ei e rom și, deși le-a luat ca pe niște glume, au făcut-o să se întrebe ce înseamnă o vrăjitoare până la urmă. Pentru ea, are de-a face cu puterea lăuntrică a fiecăruia. E spirituală de când era mică și, oricât de ciudat știe că sună, i s-a întâmplat să prevadă lucruri – să găsească pe jos două bancnote fix în locul și în poziția imaginate cu câteva minute în urmă sau să viseze cu exactitate camera unui fost coleg de liceu, unde nu mersese niciodată. Îi plac simbolurile oculte, are o mandala tatuată pe brațul stâng, lângă un tetragrammaton – o pentagramă cu diverse simboluri care exprimă stăpânirea spiritului asupra elementelor naturii.

Bruja crede că explozia trapului a ajutat-o cel mai mult să scrie. Încercase și rap și-i ieșea, dar odată cu trapul a simțit că dispare presiunea de a-și concentra toată emoția în versuri. „Când cânți trap e mai melodios, iar dacă versurile sunt mai minimaliste te obligă să transmiți mai mult la nivel auditiv.”

Piesele scrise și înregistrate în Ploiești le-a trimis la toate labelurile la care a găsit adrese de mail. Aproape toți i-au răspuns. A convins-o Luca George, sau Lu-K Beats, co-fondatorul trupei Șatra B.E.N.Z. și al Seek Music, cel mai mare label de trap din România. Când a ascultat-o, și-a zis că a găsit unicornul: o fată care își scrie singură versurile, „repăie”, care are voce și substanță și le pune înaintea corpului.

Lui Bruja i-a plăcut filosofia Seek Music: ca artiștii să-și găsească un stil propriu și să pună accentul pe interpretare, nu doar pe recitare. „Oamenii sunt mai spirituali, devin mai receptivi”, spune ea, „și percep mai bine prin simțuri decât prin cuvinte”. Căuta și ceva care să-i dea un semn că ar putea trăi din muzică într-un viitor apropiat, iar Seek Music avea deja artiști care scoteau piese în #trending pe YouTube și ajungeau și la radio (Killa Fonic, care de atunci a semnat cu Global Records, Nosfe, Super ED, Keed, Amuly, care s-a lansat în 2018, și alții), plus producători și beatmakeri.

A însemnat și că a putut să se mute în București, singură în chirie. Luca ajută financiar artiștii noi cu bani, ca să aibă unde să stea și din ce să trăiască, să-i țină concentrați pe muzică și să-i ajute să devină treptat independenți. Bruja nu crede că dacă se consultă cu labelul nu mai e ea în ceea ce face. Versurile le scrie ea, din viața ei, conceptul de videoclip tot ea îl face, dar o ajută viziunea îndreptată spre business a lui Luca.

Pentru ea e importantă diversitatea: vrea să compună și să cânte despre toate sentimentele ei. Să se arate așa cum e. Primul videoclip lansat a fost Departe, o piesă care o așeza pe Bruja într-o poziție mai liniștită după live-ul de la THE URBANIST. Instrumentalul era mai lent, versurile și vocea sugerau frământări interioare („Lasă-mă să fug / De lumea asta hidoasă / Lasă-mă să fug / Undeva dar nu acasă / Oriunde să mă ascund / De lumea asta nervoasă”), iar videoclipul ilustrează un moment profund pe care l-a atins într-o seară în timpul meditației: s-a imaginat că aleargă pe un culoar și intră în camere diferite care sunt secvențe din viața ei, de la un cuplu îmbrățișat pe canapea la viața unei fete care trăiește cu certuri între părinți.

Următoarea mișcare a fost Spice Girl, care a scos la iveală mahalagioaica despre care zice că zace în ea. A vrut să apară într-un body negru de latex, perucă neagră și să ducă un cuțit la gât privind amenințătoare în cameră. A vrut să aibă alte 10 fete în videoclip în spatele unor gratii. A vrut să zică: „Dă-vă-n morții voștri de terminați”. Era felul ei de a le răspunde unor „rapperași care și-o ard ca și cum ei sunt buricul pământului”, care în piese cântă despre „bani, gagicăreală și șmechereală și mănâncă pateu cu pâine”.

Știe că unii vorbesc despre ea pe la spate, că „dacă ești o fată între băieți, toți te văd ca și cum ai fi mare curvă, faci numai orgii cu ăștia pe la studio”. A simțit nevoia să-și verse nervii în muzică: „Spice Girls mâncăm tacos în fight clubs, / Rapperii ăștia-s moloz, / Mai dă-vă-n morții voștri de-necați, Mai dă-vă dreq de crăcănați, / Nu mă iau cu tine că ies copii stricați, / Te dai tare că te spargi pe linii, / Și atunci când te apuci să cânți zici că huidui zimbrii”.

N-a împiedicat-o nici că Luca era de părere că piesa e prea agresivă și că publicul de trap din România ar trebui să fie surprins cu alt stil. A lansat-o oricum.

Bruja știe ce e în mintea multora care se uită la ce a lansat până acum: că încearcă prea multe genuri și că asta ar putea să însemne că nu s-a găsit. I-a spus-o și un rapper consacrat: muzica diversă o va trage în jos, n-o să-i aducă concerte și nici bani. I-a dat-o exemplu pe Billie Eilish, care n-ar mai fi ea dacă azi ar cânta ca Taylor Swift, mâine ca Beyoncé. Bruja i-a mulțumit și i-a zis că o să meargă pe drumul ei, deși a demoralizat-o un feedback pe care nu-l ceruse.

Îi place Billie Eilish, tocmai pentru că reușește ce ar vrea să facă și ea: exprimă atât de puternic prin voce ce vrea să spună, „îți imaginezi toate lucrurile când o asculți”. Un fel de transmițător de sentimente la care lucrează și ea, și care se simte în LO-FI. Apărută în februarie, piesa a strâns peste 170.000 de vizualizări pe YouTube în cinci zile; prin ea, Bruja a vrut să-și arate partea mai „iubibilă, copilăroasă, cute”.

Videoclipul e un colaj de înregistrări editate cu filtre retro, care dau impresia de autenticitate și de viață așa cum se derulează: ziua Bruja se plimbă în oraș într-o salopetă roz, iar noaptea e într-un apartament cu pisica ei, îmbrăcată într-un kimono și înconjurată de luminițe.

Versurile au referințe din tehnologie, internet, cultură pop („inima mea e anime / sunt lupoaică vaporwave”, „spune-mi care wi fi / zi-mi și parola ca să pun muzică lo-fi / dă-mi inimioare multe roz că sunt pretty”, „tu ești screensaveru’ meu de pe windows”) și referințe personale („sunt justice league / super puterea mea e să scriu / mă plimb cu troleu pe Malu Roșu / țip din plămâni în gât fac roșu”), la care mulți răspund cu inimioare în comentarii, cu comparații cu Delia și cu încurajări („Ne-ai vrăjit din nou Bruja”, „Fata asta e ALTCEVA în muzica de la noi”).

 „Eu sunt nimic acuma”, spune Bruja. „Degeaba am avut un clip de 100 de mii de vizualizări, acum vine munca aia multă. Și lumea încă nu mă cunoaște. Odată ce o să mă vadă o să înțeleagă diversitatea asta.”


Brașov

Vulnerabilitate și întuneric

Dimineața când se trezește și se spală pe față la baie, Brașov își vede tatuajele. Sub ochiul drept scrie „Apatía”, invers, ca să-l citească doar ea în oglindă, urmat de „02:55”, ora la care i-a murit o prietenă, iar sub ochiul stâng scrie „Vulnerabilidad”, tot invers, urmat de „20.12.2018”, ziua în care i-a murit tatăl.

Pe pleoapa stângă scrie „ST” (prima și ultima literă din „suflet” și „sentiment”), iar pe pleoapa dreaptă scrie „PUR”. Apoi, pe obrazul drept scrie „Sonder”, care înseamnă că fiecare persoană de care dai pe stradă are o viață la fel de reală și de complexă ca a ta. Tot acolo începe o linie dreaptă, pe care o continuă de fiecare dată când simte că a trecut prin ceva, bun sau rău, care o ajută să evolueze. A pornit-o de sub ochi, la 20 de ani, când a învățat să se cunoască mai bine după o relație toxică și s-a apucat de muzică, și a continuat-o de cinci ori până astăzi, când îi ajunge pe gât și se unește cu un alt tatuaj, „Fate”, în engleză.

Aude des că e nebună că și-a tatuat fața, dar ea vrea să-și aducă aminte de momentele alea în fiecare dimineață, de asta și le-a făcut. 

S-a născut Andreea Irimia în 1994, în Sinaia, într-o familie care se străduia s-o scoată la capăt cu banii. Tatăl cheltuia salariul pe băutură, iar mama ținea trei slujbe ca să aibă grijă de ea și de fratele ei. După ce mama a divorțat, tatăl a rămas în România, iar restul familiei s-a mutat în Madrid: mai întâi mama, să muncească și să scape familia de datorii, apoi fratele, apoi Andreea, la 11 ani, cu bunica ei. De atunci locuiește în Spania.

Când avea 14 ani și bunica ei a murit, a fost primul pas spre maturizare. A început să se analizeze și să înțeleagă cum e ea de fapt – retrasă, introspectivă –, iar asta a împins-o să creeze: mai întâi fotografie, apoi video. Filma oameni și lucruri care-i atrăgeau atenția: un pui de vrabie care mânca un copan de la fast food, un bărbat vorbind la o înmormântare, un câine din curtea tatălui ei, cu gâtul ros de lanț. „Vreau să iau camera în mână și să arăt cum e viața. Încerc să filmez lucruri care nu se văd zi de zi. N-o să filmez un copac. Vreau să zici «wow» când le vezi.”

Citea multă poezie și scria fraze „în stil Emil Cioran”, cum le spune acum, pentru că erau depresive, melancolice, întunecate. Curând a început se joace cu sunete și cu instrumentale pe filmările ei, iar mai apoi și-a adăugat și vocea. A făcut o piesă mai mult în joacă cu un prieten și a decis că vrea să facă muzică.

Și-a pus numele Brașov, de la zona în care s-a născut, dar îl scrie cu „s”, iar spaniolii așa îl pronunță. Și pentru ea e mai ușor să gândească și să vorbească în spaniolă – sunt 15 ani de când are o viață acolo –, iar în muzică amestecă cele două limbi. Are versuri care încep în română și se termină în spaniolă. „Eu scriu cum am început să scriu la 13-14 ani: din frază-n frază-n frază. Nu o istorie, ci cum mă simt în momentul ăla.”

Brașov e un personaj și o stare de spirit care se activează când face muzică, când compune și când ține un concert. Spre deosebire de Andreea, Brașov nu are filtre, scrie ce simte fără să se gândească că va fi judecată. Tot ce compune vine din locuri întunecate – depresie, pastile, moarte, relația cu părinții. Odată i-a zis în glumă unei prietene că muzica ei se numește „drap”, de la dark trap, și așa îi spune de atunci. „Fac un cocktail de pastile, / Am sânge pe față, lama era oxidată / Vreau să zic că sunt OK, totul e bine, / Stați liniștiți, au grijă de mine.”, cântă în Brasov Acting Out.

Pastilele sunt Xanaxul, prescris de medic pentru atacurile de panică cu care se chinuia acum câțiva ani, când anxietate socială o facea să simtă că își pierde auzul, văzul, sau că moare. Are pastilele la ea și le ia dacă se simte anxioasă, mai ales înainte să cânte.

Face muzică în primul rând pentru ea, ca să se elibereze. De asta scrie la persoana I („Maică-mea se roagă, maică-mea se roagă, plânge, / Eu nu am scăpare, eu nu am salvare / Lasă-mă să mă distrug, / Tu plângi dacă doare.”) și adesea e nevoită să le răspundă celor care o întreabă dacă se gândește la sinucidere că nu o face.

Vrea ca cei care o ascultă să înțeleagă și că depresia nu e o glumă. Poate cea mai mare influență în muzica și în videoclipurile ei o are moartea, de când era mică și bunica o lua cu ea la toate înmormântările din sat, un obicei pe care nu-l înțelegea. Are și cruci tatuate pe corp, ca un simbol pentru mama ei, o femeie religioasă.

În piesa Sânge pe zăpadă, Brașov îi vorbește tatălui. L-a văzut ultima dată la 21 de ani, când o prietenă i-a făcut cadou un zbor în România și ea a mers la el pentru că nu știa când o să-l mai vadă, i-a spus că n-are nimic împotriva lui, chiar dacă au avut o relație rece. Doi ani mai târziu, el a murit într-un accident de tren, iar ea n-a putut să meargă la înmormântare.

„Tati îmi cer scuze, nu vin la înmormântare / No tengo dinero maldigo el dinero y el momento (Nu am bani, blestem banii și momentul)/ Maldigo la vida, aquel accidente (Blestem viața, acel accident), / De veras lo siento (Chiar îmi pare rău) / Sânge pe zăpadă, stau la ochi legată / Plâng acum mai mult ca niciodată, tată.”

Nu face muzică pentru bani și i se pare important să spună ăsta. A avut mereu diverse joburi, de la fotografă la garderobieră în discoteci, iar de trei ani lucrează într-o frizerie. Dacă ar face muzică pentru bani, și-ar compromite libertatea cu care creează. Mai citește în comentarii că unele piese nu se aud bine, înregistrate ba la ea în cameră, ba în studioul unui prieten, că au nevoie de mai multă calitate, dar ea nu vrea să umble la ele. Cel mai mult ascultă trip-hop și muzică clasică, dar uneori și reggaeton și manele din anii 2000, despre care glumește că sunt adevărata muzică emo.

Cu privirile pe care i le aruncă oamenii pe stradă a început să se obișnuiască. Acum i se pare amuzant când aude în metrou în Madrid: „Ia uite-o și pe asta ce muie are” sau „Vai de pizda ei”. „Să știți că vă înțeleg”, le spune. Știe că intimidează, pentru că crede că lumea asociază tatuajele cu ceva malefic sau cu închisoarea. Îi place când oamenii care ajung să o cunoască îi spun că e de treabă. „Eu aveam altă impresie despre tine, că ești dark, sadică”, mai aude. „Sunt, ca toată lumea”, spune, pentru că crede că fiecare avem o parte dark, doar că ea decide să o arate.

Prima oară a cântat în România în februarie 2018, apoi în ianuarie 2019, adusă de grupul de muzică electronică PARADAIZ. Își dorea mult să cânte în țară, dar nu-și imagina că are un public și abia după primul concert au început să-i scrie oameni din România că-i ascultă muzica. A surprins-o căldura publicului, care cânta odată cu ea și chiar părea să o asculte, și diversitatea lui – de la adolescenți la oameni peste 30 de ani.

I-a rămas în minte o femeie de vreo 40 de ani care în timpul concertului i-a zis la ureche: „Mersi pentru ceea ce faci”. În Madrid, concertele adună de obicei doar adolescenți, pe care nu simte că-i interesează versurile ei.

A revenit în România în februarie 2020, printr-un proiect al Asociației MATKA de susținere a producției și cercetării de muzică independentă (Rezidența21). A avut concerte în București, în Brașov și în Cluj împreună cu un artist și un producător din Spania. A reușit în timpul ăsta să cunoască și alți trapperi locali, chiar să tragă o piesă cu Bruja, pe care o cunoștea pentru că a fost în public la primul ei concert. Au făcut împreună și o ședință foto pentru 128lanțuri, un brand de lanțuri pe care trapperii le poartă constant în videoclipuri și le afișează și pe Instagram.

Primul concert din București, organizat cu Corp., un colectiv independent de producătoare de muzică electronică, s-a ținut într-o încăpere cu cel mult 80 de oameni. La repetiții a fost și P0lly, cu care anul trecut a înregistrat o piesă de la distanță. Oamenii au aplaudat-o pe Brașov, au făcut mosh pit cu ea, au îmbrățișat-o și i-au cântat versurile. A ținut în mână o sticlă de Jäger pentru că vrea să dea publicului ceva și le-a turnat alcool în gură celor de lângă scenă.

Pentru că la fiecare concert face ceva diferit pentru public, de data asta cineva i-a tatuat, live, un desen făcut de ea: un joc de spânzurătoare, și dedesubt un cuvânt din patru litere, cu prima necompletată: _-M-O-R.


Producție vizuală: Andrei Grosu
Development: Mihai Ciobanu
Editor vizual: Oana Barbonie
Editor digital: Cătălina Albeanu


Acest articol a fost publicat în varianta originală din print cu titlul Regine pe România. Ca să asculți varianta audio, dă play mai jos:

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #39

Primăvară, 2020

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *