Când elevii te provoacă să crești

Cum predai atractiv limba română pentru a ajuta elevii maghiari să o învețe cât mai eficient?

Bogdan Rațiu, 32 de ani, predă limba română la Liceul Teoretic „Bolyai Farkas” din Târgu Mureș. Povestește că și-a dorit din adolescență să ajungă la catedră, iar prima oară când s-a angajat într-o școală la aproape 30 de kilometri de Târgu Mureș, în Șardu Nirajului, îi plăcea să cunoască oamenii din comunitate care făceau naveta între oraș și mica localitate. De aproape zece ani predă la Liceul Bolyai, însă între timp a mai fost profesor de română și la celelalte două licee de top din Târgu Mureș: Colegiul Național „Alexandru Papiu Ilarian” și Colegiul Național „Unirea”. În 2019, Rațiu a primit și titlul de profesor „Merito”, prin care primesc recunoaștere anual profesorii inovatori din mediul preuniversitar. Am vorbit cu el despre cum faci limba română atractivă pentru elevii maghiari, dar și despre perspectivele pe care le au tinerii din Târgu Mureș.


Nu sunt diferențe chiar așa de mari (între comunitatea română și cea maghiară), dar eu cred că asta (separarea) vine de la oamenii maturi care n-au știut să gestioneze relațiile interetnice. De asta s-au făcut separatismele și cred că astea vor continua. Doar că s-au aplanat. Există la nivel de tineri și la nivel educațional, că în rest avem prieteni și de o parte și din cealaltă. La nivel educațional se resimte asta mai tare. Dar când încep să muncească, ele deja se șterg. Dar eu nu iau în calcul lucrurile astea.

Să nu te prefaci că ești un geniu al literaturii și să vorbești într-un limbaj super elevat și departe de copil. Am zis că „ăsta îs!”. Sunt mai comic câteodată, câteodată sunt mai „povestelnic”. Copiilor le place de oamenii care nu stau încorsetați într-un discurs fals. Atunci cred că așa i-am câștigat. După aceea am încercat să îmbin cumva un soi de rigurozitate, că sunt extrem de riguros la materie, dar în același timp să ofer și o perspectivă mai modernă. Să le construiesc un cadru în care să existe foarte multă conexiune. Adică să plecăm de la un scriitor clasic și să trecem și prin film, și prin literatură universală, să mergem și spre muzică.

Am vrut să fac Ulise, de James Joyce. Și nu știam cum să pornesc. Și am zis să iau o imagine de la Marilyn Monroe. Citea Ulise într-o revistă de prin anii ’50 și am plecat de la ideea că cultura elitistă se îmbină cu cultura de masă, cu lumea pop. Și de acolo am început să discutăm și așa ceva. Dar pe mine mai degrabă mă interesa să-i determin cumva să înțeleagă mai mult decât o imagine, mai mult decât un concept sau un simbol.

Eu am o relație foarte faină cu elevii. E o relație apropiată. Nu-mi dau seama cum. Că niciodată n-au încercat să treacă de o anumită limită a respectului. Cred că respectul vine din cultura pe care îi demonstrezi copilului că o ai. Și ceea ce faci pentru el. Deci nu neapărat dintr-un comportament rigid și specific cancelariei de la noi.

Ei de obicei îmi mulțumesc la final de clasa a XII-a că orele au fost spectacol. Cumva ideea e să fie o stare de bine. Se tot vorbește de acea stare de bine; eu îi spun seninătate. Să ne simțim bine împreună și să ne bucurăm că ne-am întâlnit. Dacă avem încredere – care se câștigă cam într-un an jumătate, doi, adică după ce văd că depui efort ca să-i formezi, văd că nu lucrezi doar după manuale, ci că ți-ai adaptat cumva stilul după nevoile lor –, încep să-și asume foarte mult din valorile tale. Pe mine mă interesează să formez niște oameni adevărați, autentici. Corecți, respectuoși, să fie o armonie între gândurile lor și vorbele lor și faptele lor. Adică nu vreau să fie acea falsitate declarativă care există în societate. Mă bucură foarte tare și când îi văd că – și ăsta e un lucru pe care nu l-am întâlnit în altă parte decât la elevii maghiari – ajung să învețe limba română după fraza mea. Si atunci mă regăsesc cam în fiecare în momentul în care încep să vorbească coerent.

Nu am folosit în viața mea niciun auxiliar, niciun manual. Eu respect doar programa și conținuturile din programă, competențele. Și cred că asta m-a format să fiu creativ la oră. Că nu am folosit manuale și auxiliare. Ei (elevii maghiari) învață limba română asemenea românilor, nu există nicio diferență. Doar că metodele pe care le abordez pentru a ajunge textul la ei sunt altele. Și îmi împart orele mult mai riguros decât dacă aș preda la secția română, pentru că mult timp fac și gramatică. Până îi învăț să vorbească corect am metodele mele pe care mi le-am construit după ce am tot citit și am tot cercetat ca să-mi dau seama cum merge mai bine pentru ei. E o strategie de la cap la coadă care îmbină cumva învățarea unei limbi străine, dar totul merge puțin mai repede pentru că ei au niște cuvinte pe care le cunosc. Doar că nu le leagă încă.

Am învățat să fiu foarte direct cu ei, să nu ne mai ascundem după degete și cred că noua generație de asta are nevoie. Am nevoie să fiu la curent cu tot ce se întâmplă pentru că chiar dacă sunt la secția maghiară sunt copii foarte buni. Când am lucrat la Papiu sau la Unirea erau copii foarte buni care aveau nevoie și de o informație foarte bună. Cumva sunt și privilegiat că am lucrat în școli foarte bune în majoritatea timpului. Ești profesor foarte bun pentru că ai avut un material foarte bun. Dacă mă voi duce vreodată într-un gimnaziu în care copiii nu sunt atât de buni, poate n-o să mă remarc pentru notele de 10. Dar și acolo te poți numi foarte bun. Dar pentru asta ai nevoie să fii tot timpul la curent cu ce se întâmplă. Și asta cumva mi-au impus și ei, și ritmul în care încercam să-i dezvolt. Ei te problematizează. Când văd că poți da, ca profesor, încep să te provoace. Și atunci e o dinamică a noastră. Stăm, citim, căutăm cărți. Sun profesorul de engleză să-mi dea cărți, pentru că trebuie să mai facă o conexiune. Copilul are nevoie de mai mult. Am învățat să nu fiu static, și atunci orele sunt extrem de dinamice. Dinamice nu pentru că se plimbă prin clasă, ci ca idee, ca forță de a pune mintea în acțiune.

Am învățat foarte multă psihologie de la ei, pentru că în primii ani, elevii mei nu prea se deschid. În clasa a noua și un pic din a zecea, elevii mei nu prea se deschid. Și atunci eu trebuie să-mi dau seama de ce simt sau de ce e acasă sau de experiențele prin care trec, din ochii lor. Mă tot uit în stânga, în dreapta, dacă sunt animozități în clasă și sunt diriginte cu fiecare clasă. Simt că trebuie să mai dau puțin în plus față de materie la fiecare clasă. N-am fost niciodată diriginte, dar m-am ocupat de fiecare. De obicei reușesc să-i adun într-un grup foarte închegat.

Au trecut 4-5 ani până mi-am dat seama că trebuie să mă văd prin ochii lor ca să-mi dau seama cum trebuie să fiu cu adevărat prof. Aș minți dacă aș spune că din prima i-am simțit. Nu, nu i-am simțit. Mie mi se părea că explic foarte bine la începutul lecției, dar de fapt la ei nu ajungea așa. Treptat, după ce am început să citesc și perfecționându-mă, am aflat. Acum mă simt bine. După 10 ani, după ce ai tot încercat și ai mai dat rateuri și iar ai încercat, dacă ești puțin reflexiv, te duci acasă și nu zici „ah, băi, ce lecție am făcut azi!”, ci „hai să văd un pic, cel din spate ce n-a înțeles sau eleva cealaltă de ce n-a fost activă sau notele de ce le am așa?”. Pentru că nu prea m-am dus la clasă să spun „băi, voi nu învățați deloc și uite astea sunt notele”. Și eu mi-am asumat faptul că acele note reprezintă până la urmă și munca mea și strategia mea și eficiența muncii mele la clasă. Și pentru asta am lucrat foarte mult și la nivel metacognitiv. Adică să-i învăț să învețe, să stau cu ei acolo, să vedem cum învățăm acest fragment, când memorăm, cum ne construim strategia de înțelegere a acelui fragment pe care poate va trebui să le redăm într-o formă nuanțată la Bac. Mă ocup foarte mult de examenele lor. Prioritar pentru mine este să-mi termin materia la timp și să îi pregătesc pentru examen. În rest, celelalte sunt momente din lecție prin care încerc să-i atrag și să-i dinamizez.

Când m-am dus la Unirea am zis, „vai, clasă de filologie, aici o să spun tot ce știu eu despre Liviu Rebreanu”. Și într-un discurs de zece minute pe care l-am avut i-am dus prin foarte mulți critici, mi se părea regal. Și stăteau toți… Mi-am zis „te-ai dat deștept și nu i-ai făcut pe ei deștepți”. Atunci m-am întors. Cumva și cu un pic de creativitate, și cu un pic de curaj, m-am recompus.

Ca să te finisezi din punct de vedere lingvistic, mie mi se pare că și memorarea, într-un anumit moment al învățării, trebuie să-și aibă locul. Nu putem exclude și să facem doar abilități, abilități. Eu, cel puțin, mi-am dorit întotdeauna să-l rafinez pe elev. Adică să-i dau și un soi de eleganță în gândire, să vadă din mai multe perspective, să știe cine e x, cine este Y și cumva să vadă orice problemă profund. Și nu vei avea niciodată profunzime până nu vei dobândi niște informații care sunt stabile în mintea ta. Și le mai dau exemplul doctorilor, care se bazează pe logică, dar sunt și foarte multe excepții, nu? Atunci e nevoie de memorie.

În cazul părinților, până nu mă cunosc – cum spuneam, sunt puțin mai sever câteodată sau mai drastic în notare – se merge după vocea târgului. Și după ce mă cunosc e o relație foarte faină, chiar normală. Nu avem conflicte sau lucruri de genul ăsta, pentru că în momentul în care înțeleg modul în care gândesc și de ce le cer atâta sau de ce îi pun să învețe într-un anumit mod, chiar colaborăm foarte fain.

Prima mea filosofie e că trebuie să creez oameni autentici, a doua e că e inutil să se strângă toți oamenii buni într-un singur loc. Trebuie să existe în fiecare oraș, peste tot, oameni buni. Degeaba toate energiile se canalizează într-un loc. Nu ești eficient. Și când îți începi cariera de prof și te obișnuiești într-un loc, devine organică existența ta acolo. Îmi place în oraș, momentan e ok aici. Când voi simți că nu mai am ce să fac aici, merg mai departe. Dar e o zonă „fertilă” aici.

Generația mea și cei mai mari decât mine au fost extrem de permisivi. Nu au încercat să construiască foarte mult. Și atunci mentalitatea tânărului de astăzi e să se ducă în locuri sigure. Nu să o ia de la zero. Că le spuneam „dar de ce nu rămâneți aici, că aveți ceva de făcut? Acolo deja sunt făcute”. Și e această mentalitate la noi, doar de supraviețuire. Și profesorii cred că contribuie foarte mult la asta, la o „vale a plângerii”. Cu care eu nu sunt de acord. În sensul în care aud de foarte multe ori profesori care se simt dezamăgiți și nu dau optimism și viabilitate unor idei ale tinerilor. Și mie mi se pare că un profesor nu poate să facă asta. Pentru că suntem niște oameni maturi, ne alegem cum să trăim. Eu vreau să trăiesc frumos. Eu nu cred că sunt un model pentru copiii mei dacă aleg să trăiesc cu supărări, cu neputințe tot timpul, pe care să le arăt în fața lor. Educația dezvoltă omul în totalitate. Deci eu trebuie să mizez pe ideea că, prin ceea ce eu îl învăț, prin modelul pe care eu îl arăt copilului, îl formez ca om fain, care se bucură de viața lui.

Foarte des mă gândesc la părinți, când le predau și când îi evaluez pe elevi. Și cumva respectul și de aici îmi vine. Pentru că ți-l dă pe mână, îți dă devenirea lui, îți dă toată încrederea și trebuie să faci ceva din ei. Părinții chiar văd asta, chiar simt când profesorul face ceva pentru copilul lor.

Eu nu pot să predau același lucru de la an la an. Trebuie să-mi schimb comentariile. Citesc să văd ce mai găsesc nou, ce alte interpretări, ce alte fragmente sugestive aș mai putea lua, ce alte cărți, cum aș putea să fac mai multe conexiuni. Am o clasă de mate-info. Îmi pun toată creativitatea, iau cărți, mă duc, fur informații de la unul, de la altul. Asta mi se pare foarte fain ca prof, că dacă ești capabil să-l admiri pe celălalt, poți să furi de la el foarte multe. Să admiri că și un coleg de-al tău face lucruri foarte frumoase, să mai iei de acolo, să mai pui la tine. Eu mi-am creat un grup de colegi, prieteni cu care comunic și ne informăm continuu. Pentru că asta e cel mai important. Hai să coborâm cu conceptele în clasă. Eu cred că e timpul să ne mai asumăm niște concepte ca profesori și dacă tot zicem transdisciplinar, păi să fie transdisciplinar. Și chiar să trecem dincolo.

Dacă tu ca profesor, vrei să-l creezi pe copil ca elev al timpului tău, atunci ești automat provocat. În anii de facultate nu receptezi rolul pedagogiei și al studiilor de genul ăsta. Abia după ce ești într-un moment de cumpănă la o oră și simți că nu ți-a ieșit, că n-ai dat totul din tine sau că n-ai format copiii suficient, abia atunci începe să fie ceva în tine care arde cumva, să te informezi, să cauți.

O altă idee pe care am avut-o e să nu mă dau deștept. Să nu zică copilul la sfârșitul orei, „uite, mă, ce de lucruri a zis!”. Ci el, copilul, să dețină informația. El să fie mai deștept după ora mea. Profesorul trebuie să construiască treptat ideile. Trebuie să ai impact asupra lor. Și ei nu uită după aceea. Nu uită trăirea pe care au avut-o.


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *