Ultimul grajd al cailor abandonați din București

Pentru caii abandonaţi din București, singura cale de întoarcere din drumul spre abator e adăpostul „Steaua Speranţei”. Dar rolul de salvator al cailor cere să lupţi și pentru propria supravieţuire.

1. Tarzan

Tarzan, un roib de 13 ani cu o pată lunguiaţă pe frunte, a fost găsit acum aproape trei ani la Baloteşti, în nordul Capitalei. I se vedeau toate coastele şi era anemic. A ajuns întâi la un adăpost improvizat într-o seră şi mai târziu într-un fost atelier de dulgherie din pepiniera Toboc, în Pipera. Erau primele luni ale lui 2008 iar la Toboc medicul veterinar Ilinca Cioculescu, 47 de ani, abia înfiinţase Centrul de Salvare şi Recuperare a Cailor „Steaua Speranţei”, unul din puţinele adăposturi pentru cai abandonaţi din ţară. Voluntarii adăpostului l-au hrănit şi l-au îngrijit pe Tarzan până s-a pus pe picioare, apoi l-au dat spre adopţie unui bărbat care i-a convins că e de bună credinţă.

Adăpostul i-a pierdut urma până în ianuarie 2009, când Ilinca a primit un telefon de la un abator din Botoşani: „Avem aici un cal de la dumneavoastră. Aduceţi-mi paşaportul că nu-l putem abatoriza”.

„Părintele” adoptiv al lui Tarzan îl vânduse, deşi, potrivit contractului semnat cu adăpostul, nu avea voie. Prin vânzări succesive, Tarzan a ajuns la abator, de unde un funcţionar a sunat la numărul de mobil al Ilincăi, înscris pe fişa medicală a animalului.

Un voluntar al adăpostului a închiriat rapid o rulotă pentru cai şi a plecat spre Botoşani. În incinta abatorului a găsit 200 de cai îngrămădiţi pe o platformă, nehrăniţi şi neadăpaţi, care mâncau din nişte piei de cal aruncate pe jos. Printre ei era şi Tarzan. L-a adus înapoi la Bucureşti mai mult mort decât viu.

2. Relația noastră cu animalele

Un bărbat hrănește un cal din adăpostul Steaua Speranței din București.

Tarzan e unul din cei peste 70 de cai abandonaţi pe care Centrul i-a adăpostit în aproape trei ani de existenţă. Unii au fost găsiţi în Pantelimon, alţii în zona săracă a Piperei, pe lângă stadionul Lia Manoliu şi fabrica Policolor, în Titan, Doamna Ghica, Bucureştii Noi şi Ferentari. Poliţia a mai găsit cai abandonaţi în oraşul Otopeni, în comuna Glina, la Bragadiru şi într-o pădure de la Baloteşti. O iapă a fost găsită într-un canal, alta avea arsuri grave pe tot spatele şi era gestantă. Unii cai erau loviţi de maşini, mulţi erau înfometaţi, epuizaţi sau sufereau de boli cronice. Majoritatea fuseseră munciţi până la extenuare şi bătuţi. Vara aceasta a ajuns la adăpost şi un cal înjunghiat de mai multe ori, cu un cuţit încă înfipt în spate. Cei mai mulţi cai abandonaţi în Bucureşti provin din comuni

tăţi sărace, au tras la căruţă până când n-au mai fost în stare, sau până când proprietarii lor au decis să respecte Codul Rutier care interzice încă din 2002 circulaţia atelajelor pe şosele naţionale şi în municipii. Bucureştiul este poate singura capitală europeană în care, în timp ce 650.000 de oameni merg zilnic cu metroul, câteva zeci se deplasează în căruţa trasă de cal. (În toată ţara erau înregistrate 730.000 de căruţe acum un an, faţă de 4,2 milioane de autoturisme.)

Legea protecţiei animalelor pedepseşte abandonul cu închisoare de la şase luni la trei ani sau cu amendă penală între 1.000 şi 10.000 de lei. Dar făptaşii sunt aproape imposibil de găsit. Conform organizaţiei internaţionale pentru protecţia animalelor Vier Pfoten, în cei zece ani de activitate în România nicio persoană care a reclamat abandonul de câini sau pisici nu a putut identifica autorii. La cai e şi mai dificil de stabilit vinovatul. Deşi toţi proprietarii sunt obligaţi să le pună microcip (sub piele în zona gâtului) şi să le facă paşaport, din totalul de 764.000 de cai din România au fost identificaţi electronic doar 608.320. Fără microcipul care să indice proprietarul, calul este al cui îl revendică, adică, de cele mai multe ori, al nimănui. Uneori, stăpânul sfărâmă microcipul cu patentul înainte să abandoneze calul.

Dincolo de cauzele imediate ale abandonului, povestea cailor din Toboc este, în esenţă, povestea relaţiei noastre cu animalele. Românii pun preţ doar pe cele care „aduc un beneficiu la stomac”, spune Kuki Bărbuceanu de la Vier Pfoten. Vaca, porcul şi găina au un statut privilegiat faţă de câine şi pisică, iar calul e un fel de piesă de schimb: când nu mai poate munci, este înlocuit. La noi, respectul pentru animale e doar o expresie care place ONG-iştilor, nu o realitate. În sudul ţării, un cal de căruţă valorează 300 – 400 de lei, aşa că, decât să-l hrănească tot anul, e mai ieftin pentru oameni să-l cumpere primăvara, să-l folosească cât e cald şi are ce mânca, iar toamna să-l lase pe câmp să se descurce singur.

Inconsecvenţa în relaţia cu animalele se vede şi la hergheliile care cresc cai de rasă de mii sau zeci de mii de euro, dar vând la kilogram exemplare perfect sănătoase pe care nu le mai consideră utile pentru reproducere sau mânji care au suferit traumatisme uşoare. Cai de rasă ajung la tăiere deşi ar putea fi cumpăraţi cu sume mici de iubitorii de animale. În acelaşi timp, în marile oraşe, samsarii le vând naivilor cai de căruţă la preţuri de până la 10.000 de euro, spunându-le că sunt de rasă.

Altă dovadă sunt cei aproape 4.000 de cai semisălbatici care trăiesc în pădurea Letea din Delta Dunării. După desfiinţarea CAP-urilor din zonă, oamenii au lăsat animalele în libertate, să mănânce pe gratis, iar acum le consideră vinovate pentru distrugerea păşunilor şi a speciilor rare de plante din rezervaţie. Caii de la Letea au fost comparaţi în ultimii ani cu mustangii din America de Nord, şi ei respinşi de cultura care îi valoriza până nu demult şi deveniţi o problemă federală pentru că epuizează păşuni care ar putea reveni crescătorilor de vite.

Lipsa de respect faţă de animale nu e specifică românilor. Abuzul, neglijarea şi abandonul cailor sunt probleme care apar chiar şi în Marea Britanie, unde sunt circa 160 de organizaţii dedicate, faţă de două, câte sunt în România. În SUA, interzicerea sacrificării cailor a creat dificultăţi pentru stăpânii animalelor aflate la finalul vieţii. Costurile mari de eutanasiere şi cele de îngropare sau incinerare duc uneori la abandon. În Africa de Sud, reprezentanţii organizaţiei internaţionale World Horse Welfare au văzut cai munciţi până la epuizare şi apoi lăsaţi să moară. În ţările central şi sudamericane, au întâlnit deseori cazuri de animale abandonate pentru că nu mai puteau munci sau pentru că se accidentaseră şi proprietarii nu-şi permiteau să plătească tratamentul.

Dacă n-ar fi existat centrul de recuperare din Toboc, majoritatea cailor abandonaţi în Bucureşti ar fi umblat pe străzi în căutare de hrană până când ar fi provocat accidente de circulaţie, ar fi lovit oameni sau ar fi murit de foame. Pentru unii, sfârşitul cel mai probabil era abatorul. Pentru toţi, Centrul „Steaua Speranţei” e o salvare de la moarte.

Mulţi dintre caii de aici nu vor mai putea trage niciodată la căruţă şi nici nu vor deveni cai de echitaţie. Caii sănătoşi şi tineri au şanse de recuperare, dar tot ce pot spera voluntarii pentru ceilalţi e să-şi trăiască restul vieţii aici. Pentru asta, adăpostul trebuie să supravieţuiască.

3. Doinița

Doiniţa, o iapă de 10 ani, a ajuns la adăpostul din Toboc în iunie 2008. Fusese lovită de un TIR şi avea o fractură la umărul stâng. Era gestantă în luna a noua şi nu putea sta în picioare. Veterinarii au vrut s-o eutanasieze, dar adăpostul a refuzat. I-au confecţionat un ham cu 12 curele care o ţinea suspendată cu un cadru metalic de tavan. Harnaşamentul a ţinut-o în picioare aproape două luni şi i-a susţinut abdomenul până la naştere. Fractura s-a vindecat, dar piciorul stâng din faţă i-a rămas puţin mai scurt decât dreptul. În locul rănilor i-au rămas pe piele semne negre.

Doiniţa e „păstrăvie”, cu părul alb presărat de picăţele cenuşii şi coama sură. La mijlocul verii, a fătat-o (prematur) pe Speranţa, o mânză neagră care a devenit în scurt timp favorita voluntarilor. Au răsfăţat-o cum au ştiut şi, când a împlinit un an, i-au adus chiar şi un tort cu lumânări şi i-au cântat La mulţi ani. După ea au numit adăpostul.

Acum trei ani, medicul veterinar Ilinca Cioculescu era nouvenită în Clubul de Echitaţie Bucureşti din Băneasa. Cu două zile înainte de Crăciun, viceprimarul de atunci al Capitalei, Răzvan Murgeanu, a cerut ajutorul clubului pentru un cal abandonat într-un parc din Floreasca. Clubul nu putea să-l ţină, fiind un pericol pentru ceilalţi cai, aşa că unii membri, printre care şi Ilinca, au făcut rost de o rulotă specială şi l-au dus pe Ghiocel, cum l-au botezat, la Institutul de Seruri şi Vaccinuri Cantacuzino.

A fost o iarnă grea, după o vară secetoasă, în care nu s-au făcut furaje. Din ce în ce mai mulţi cai, goniţi de pe câmp de foame şi de frig, au ajuns în oraş. Lumea se panica văzându-i în trafic, iar poliţiştii nu ştiau cum să-i priponească, aşa că apelau tot la Club. Membrii n-aveau altă soluţie decât să se roage de unii şi de alţii să găzduiască nişte cai bătuţi, slabi şi bolnavi. Proprietarul unui service auto de la Baloteşti a ţinut trei într-o hală improvizată; Neculai Onţanu, primarul Sectorului 2, a adăpostit câţiva într-o fostă seră; un cal a ajuns la Facultatea de Medicină Veterinară; altul, la Grădina Zoologică de la Băneasa. Până la urmă, Ilinca şi-a asumat responsabilitatea acestor cai.

Ilinca şi-a dorit de mică să călărească, hrănită cu poveştile de cavalerie ale tatălui vitreg, dar mamei îi era prea frică să o lase. A învăţat să călărească abia la 24 de ani, la Steaua; nici nu visa că ar putea avea vreodată calul ei. Dar acum trei ani, când fiica ei cea mare, Maria, şi-a dorit un cal, a ajuns la Clubul de Echitaţie (unde urma să-l ţină, contra unei taxe de pensiune). La sfatul unui prieten, a mers la herghelia din Slatina şi a cumpărat-o cu 1.000 de lei pe Şaga, o iapă din rasa Shagya Arab care urma să fie sacrificată. După ce Şaga l-a fătat pe Aram, Ilinca a dăruit-o unui crescător de cai din Germania; pe Aram l-a păstrat şi a mai cumpărat-o pe Suava, o iapă Pursânge Englez, pe care o ţine la un club de echitaţie din Adunaţii Copăceni.

Când a hotărât să apuce hăţurile problemei cailor abandonaţi, a intrat în audienţă la primarul general de atunci, Adriean Videanu. A ajutat-o şi prietena ei Cristina Ţopescu, care i-a propus să facă o emisiune la Prima şi să filmeze audienţa. Planul a funcţionat: Ilinca a obţinut un spaţiu în pepiniera Toboc. Era o curte lungă de vreo 50 de metri şi lată de vreo 20, în zona cu ateliere şi depozite ale Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti, într-o pădurice prin care pasc uneori cai şi oi.

Ajutată de prieteni, Ilinca a amenajat rapid trei grajduri şi nişte camere pentru îngrijitori. La începutul lui 2008 au ajuns aici primele animale. Le-au întâmpinat o duzină de voluntari, unii studenţi la Medicină Veterinară, alţii doar iubitori de animale care aflaseră despre adăpost de la televizor, unde povestea cailor a fost prezentată de mai multe ori.

De atunci, toţi caii abandonaţi în Bucureşti şi împrejurimi au ajuns la Toboc. Poliţia a sunat-o la fiecare caz pe Ilinca şi ea a primit toate animalele, a strâns de la donatori bani pentru furaje – o avocată i-a asigurat necesarul pentru doi ani –, rumeguş, medicamente şi tratamente, a făcut lobby pentru adăpost şi a angajat îngrijitori. În septembrie, Centrul avea un grăjdar care locuieşte acolo şi încă unul care îl ajuta în timpul zilei.

„Poate că oamenii care abandonează cai nu sunt neapărat nesimţiţi”, spune Ilinca. „Eu i-aş călca în picioare dacă aş putea! Dar am stat mult şi m-am gândit. Poate sunt şi oameni care nu au altă soluţie. Dacă nu mai poţi să ţii calul şi eşti un om conştient şi responsabil, ce faci? Îl duci la abator. Transportul te costă câteva milioane pe care poate ţi le iei din ce-ţi plătesc ăia pe cal. Aşa că mai bine îl laşi să pască, iarba aia şi aşa nu o ia nimeni. E un fel de fatalitate.”

Ilinca se ocupă de tot ce ţine de adăpost, mai puţin tratamentul medical al cailor. Le face injecţii copiilor ei fără să clipească şi tratează pisoi firavi în cabinetul ei veterinar din centrul Capitalei, însă de cai îi este prea milă să se atingă. Blondă, cu bretonul în ochi, Ilinca poartă mai mereu la gât un lanţ de argint de care atârnă o cruce şi un pandantiv cu un căluţ cabrat. Vara îşi petrece dimineţile la adăpost şi după-amiezele la cabinet, asta când nu merge să-şi vadă propriii cai.

4. Ordonanţa

Un cal scoate capul pe fereastra grajdului, la adăpostul Steaua Speranței din București.

Dintre cele peste 70 de animale care au trecut în aproape trei ani pe la adăpostul din Toboc, câteva au murit de boală sau de bătrâneţe, unele au fost eutanasiate şi mai multe au fost date spre adopţie – poveştile lor sunt mai fericite decât a lui Tarzan. Caii rămaşi la adăpost s-au împrietenit cu voluntarii.

Flavia Cioceanu, 22 de ani, absolventă de Limbi Străine, a ajuns la adăpost acum două veri, după ce o prietenă aflase de el de pe un forum. Nu mai avusese niciodată de-a face cu cai când a ales-o pe Ordonanţa, o iapă de 12 ani, sură rotată – cu „bănuţi” albi pe piele – găsită în adăpostul de câini din Glina. Avea o rană urâtă la piciorul stâng din spate, nu vedea cu un ochi şi era gestantă de vreo lună. Flaviei îi era frică de cai, iar Ordonanţa era considerată periculoasă. Grăjdarii au avertizat-o că s-ar putea să muşte sau să dea cu piciorul. Dar, până la urmă, Flavia s-a ataşat de ea. Deşi e o fetişcană subţire ca un pai, a învăţat să domine caii, să-i tragă de căpăstru când se ridică pe picioarele din spate şi să ţipe la ei ca grăjdarii: „Hooo măă, hooo!”.

Anul trecut, într-o seară pe la mijlocul lui iunie, Ghiţă Avram, îngrijitorul de pe atunci de la adăpost, un bărbat pe la 30 de ani, cu păr creţ şi zâmbet de ştrengar, a dat sfară-n ţară că Ordonanţa se pregătea să fete. Pe la nouă, Flavia era deja la adăpost împreună cu alţi voluntari, nerăbdătoare să vadă cum vine pe lume mânzul iepei preferate.

Ghiţă îi aşternuse Ordonanţei un strat gros de paie şi o lăsase singură. Becul din grajd lumina slab, era cald şi iapa respira greu. După miezul nopţii au intrat cu toţii în grajd; trecuse deja de ora unu când grăjdarul a intrat în boxă, a băgat mâna cu multă grijă în pântecele iepei şi i-a rupt apa. Placenta s-a spart uşor, lichidul s-a scurs şi au început să se vadă picioarele mânzului. Flavia era aşa de emoţionată încât a uitat să mai ţină drept camera de filmat. Ordonanţa împingea în timp ce Ghiţă trăgea de picioarele mânzului. Din resturile de placentă a apărut un mânz negru şi lucios. Ghiţă i-a luat imediat capul în mâini şi i-a suflat în nări ca să strănute şi să înceapă să respire.

Când Ordonanţa s-a ridicat, grăjdarul a împins mânzul spre ea şi iapa a început să-l lingă. După vreo 20 de minute, mânzul s-a ridicat şi el. Picioarele lungi şi subţiri ca nişte beţe îi tremurau şi a căzut de câteva ori până şi-a căpătat echilibrul. „E băiat”, a anunţat Ghiţă şi i-a spus Flaviei: „Tre’ să dai de băut!”. A doua zi, când a venit Flavia cu fursecuri şi suc, Ghiţă îşi dăduse deja seama că mânzul Ordonanţei e de fapt o mânză – Ilinca a botezat-o Graţiela.

5. Lacuri, parcuri, agrement și cai

În vara lui 2009, când voluntarii au scos cei mai blânzi cai în Parcul Crângaşi să plimbe copii şi să strângă fonduri pentru adăpost, vedeta a fost Stela. Neagră, cu o stea albă în frunte, iapa i-a lăsat pe copii să o călărească, să o tragă pe păr, ba chiar să-i facă din coamă codiţe, câştigând aşa bani pentru construirea unui manej în apropierea adăpostului. Stela e unul dintre cei mai bătrâni cai – are vreo 20 de ani – şi a fost găsită în martie 2008 legată de un gard, în Bucureştii Noi. Părul îi luceşte negru în soare. E ţesălată mai des decât ceilalţi cai pentru că stă cuminte şi primeşte mai multe mere de la vizitatorii adăpostului pentru că ştie să le apuce delicat din palmă.

După ce s-a construit manejul, Stela şi Nataşa, o iapă murgă de 12 ani, cu picioarele complet negre şi coamă cu reflexe roşcate, au devenit cai de terapie. Ilinca a adus la adăpost copii cu autism, paralizie sau alte dizabilităţi de la centre de plasament din Bucureşti şi i-a ajutat să se apropie de animale, să le mângâie şi să se suie pe ele. Au călărit în manej asistaţi de Ghiţă, unii progresând vizibil. Au fost chiar cazuri de copii autişti care nu erau atenţi la nimic, dar s-au îndrăgostit de cai.

În primăvară, cu o săptămână înainte de Paşte, Centrul a dus-o pe Nataşa şi un armăsar în Herăstrău ca să plimbe copiii. Au venit şi voluntari să lipească afişe, să ajute copiii şi să dea informaţii despre adăpost. Era cald şi frumos, iar de la micul parc de distracţii din apropiere bubuia muzică pentru copii. Ilinca a adus o urnă din plastic transparent, închisă cu un lăcăţel, în care s-au strâns până la sfârşitul zilei aproape 1.300 de lei din donaţii. Nataşa era gătită cu un căpăstru din piele neagră, ştrasuri şi ciucuri roşii. Un grăjdar o ţinea de ham şi o voluntară susţinea în şa copiii; două ture de peluză costau 10 lei.

Catinca, o fetiţă de şase ani cu o bască tricotată multicoloră pe cap, se agita aşteptând să-i vină rândul. Le-a explicat voluntarilor că urcă pe cal de când avea trei ani şi că are experienţă. „Ştiu regulile de cai”, a spus şi a numărat pe degete: „Distanţa să fie ţinută, spatele drept”. Când a încălecat pe Nataşa, Catinca nu şi-a mai încăput în piele de bucurie. S-a interesat de unde vin caii, ce s-a întâmplat cu ei şi s-a mirat să afle că au fost abandonaţi. Apoi l-a întrebat pe tatăl ei, care tocmai lăsa 10 lei în cutia transparentă: „Tati, pot să-mi aduc toată alocaţia pentru căluţi? Şi banii din puşculiţă?”.

După aproape trei ani în care Centrul „Steaua Speranţei” a fost finanţat din donaţii şi sponsorizări, vara aceasta Ilinca a semnat un contract cu Administraţia Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti (ALPAB). Din august, autorităţile acordă 20.000 de lei pe lună pentru întreţinerea şi funcţionarea adăpostului, bani cu care Ilinca plăteşte grăjdarii şi administratorul, hrana şi îngrijirile medicale ale cailor, rumeguşul, transportul şi orice mai e nevoie. În plus, ALPAB s-a angajat să renoveze spaţiul, să organizeze activitatea de agrement şi să pună pază, necesară pentru că mai mulţi armăsari au fost furaţi.

Printre animalele aflate la adăpost sunt şi doi cai de rasă, născuţi la herghelia Jegălia, Călăraşi, şi propuşi pentru sacrificare de mici din cauza unor probleme la picioare. Ilinca i-a cumpărat acum un an pe amândoi cu 250 de lei şi i-a adus la Bucureşti. Cei doi mânji sunt acum vindecaţi şi în curând vor deveni armăsari buni de călărie. Cu astfel de cai, ALPAB ar putea transforma adăpostul din Toboc în centru de echitaţie, opţiune discutată deja de câteva luni.

Parteneriatul cu ALPAB a avut şi efecte secundare. Procesul de adopţie s-a îngreunat cu mai multe acte şi semnături; caii sănătoşi nici nu se mai dau spre adopţie, fiind păstraţi pentru viitorul centru de echitaţie. Şi cum doar aceştia sunt de obicei adoptaţi, numărul cailor de la Toboc tot creşte de la începutul anului.

Din banii plătiţi de autorităţi, Ilinca poate hrăni doar 25 de cai – întreţinerea unuia costă, lunar, circa 800 de lei. Criza şi sărăcia au subţiat donaţiile şi au crescut numărul cailor abandonaţi în Bucureşti şi împrejurimi. În septembrie, în Toboc erau deja 34 de cai. Cei sănătoşi sau recuperaţi erau antrenaţi pentru echitaţie, restul păşteau liniştit în pepinieră, în aşteptarea unui viitor nesigur despre care s-a pronunţat de câteva ori şi cuvântul „abator”.

Construirea unui grajd mai încăpător şi cosmetizarea adăpostului ar putea face din „Steaua Speranţei” un centru de echitaţie cu preţuri accesibile, în care caii sănătoşi i-ar susţine pe cei bolnavi sau prea bătrâni. Dar banii pentru un proiect de renovare pe care chiar ALPAB l-a întocmit nu au venit încă şi se apropie iarna. Ilinca mai poate să improvizeze soluţii – să cazeze câţiva cai în garajul în care ţineau până acum ovăzul şi fânul –, dar nu pe termen lung. Caii vor sta tot mai înghesuiţi şi, cu venirea frigului, abandonurile se vor înmulţi.

6. Tarzan

Tarzan, roibul cu pată albă în frunte, s-a întors în Toboc de la abatorul de lângă Botoşani la începutul anului trecut. Era subnutrit, avea pe gât o rană roşie de la dârlogi, iar pe spate şi pe cap i se întindea o infecţie urâtă de la o ciupercă. Andrei, unul dintre voluntari, l-a spălat, i-a tuns coama şi bretonul, i-a tratat infecţia, l-a ţesălat şi l-a făcut din nou frumos. Calul s-a recuperat complet şi ar fi putut deveni animal de hipoterapie sau de echitaţie pentru copii, căci era foarte blând. Doar că n-a mai apucat. În vara lui 2009, Tarzan a fost furat din pepiniera de lângă adăpost, unde fusese scos la păscut, şi nu s-a mai auzit nimic de el. Cu stăpâni noi, a alunecat probabil iar pe spirala de abuz şi neglijenţă care l-a adus deja de două ori la adăpost. Dacă nu a sfârşit la abator, poate va ajunge iar la Toboc. Aici ar mai avea o speranţă.

Patru ani mai târziu
Actualizare din DoR #18 (iarnă 2014-2015)
Din 2010, când am scris acest articol, o parte dintre caii bătrâni au dispărut, alții, confiscați de la stăpâni, le‐au luat locul (numărul cailor abandonați pe străzi a scăzut în acești patru ani), câțiva au fost moșteniți sau recuperați dintr‐un vechi club de călărie, iar doi mânji s‐au născut în adăpost. Adăpostul „Steaua Speranței” este finanțat acum de un cabinet de avocatură, a fost complet reamenajat, este deschis publicului și găzduiește 27 de cai și ponei (copiii pot urca gratuit pe cal), 14 câini, 2 lame, 2 țapi și câteva găinușe de rasă.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *