Acvila și oamenii

O intrigă biologică, birocratică și filosofică țesută în jurul unei păsări cât o lume.

Doi dintre oameni așteaptă acvila ascunși într-un desiș desprins de pășune de-un fir de apă, la buza pădurii. E-o încrengătură de vlăstari bezmetici, tufe, iarbă cu fire lungi și tăioase, împletită ca o blană cu smocuri uriașe. Pământul e negru și greu, umflat de ploile subite de început de iunie. Se-aud zumzete, foșnete și ciripeli, din frunziș, din iarbă, din firul de apă, din pământ, din toate cotloanele acestei cabine de sunet improbabile. Tiuc, tiuc, tiuc, mierla. Cucu, cucu, cucul. Ca un flaut, silvia cu cap negru, silvia mică, fâsele. Vrăbiile fac circ.

Oamenii se uită spre pășunea cu tufe țepoase înflorite roz și alb, pete de ienupăr și de ferigi și mușuroaie de furnici ca niște bube uriașe, unele scurmate de urși. În lumina filtrată de griul opac al cerului, abia văd plasa pe care au întins-o la câteva zeci de metri de lizieră. Plasa în care speră să intre acvila.

Mai departe, la șosea, așteaptă ceilalți șapte oameni. De vreo două ore stau pe lângă cele patru mașini trase la marginea drumului, uitându-se când spre pădure, când spre pășunea de dincolo de șosea, cu o lunetă și binocluri. E liniște; adierile mai aduc, de la câteva sute de metri mai în stânga, unde intră drumul forestier în pădure, huruitul drujbelor care taie trunchiuri de copac și motorul tafului, vehiculul pe a cărui platformă sunt încărcate; mai răzbate și larma de șantier de la construcția care se ridică tot la intrarea în pădure.

Trec și zeci de minute până trece pe lângă ei câte-o mașină; încetinește și, invariabil, cei dinăuntru se uită curioși, întrebându-se probabil ce fac oamenii ăia acolo, pe-o șosea care petrece munții Făgăraș, undeva-n județul Brașov, într-o miercuri la prânz, uitându-se care-ncotro cu luneta și binoclurile lor.

Întrebarea e de-nțeles.

Cei șapte oameni de la șosea și cei doi ascunși în desișul de la lizieră sunt ornitologi și colegi de-ai lor, de la Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”Societatea Ornitologică Română și Agenţia Regională de Protecţia Mediului Sibiu. Au venit aici, în Piemontul Făgărașului, o arie protejată din rețeaua europeană Natura2000, ca să prindă o acvilă țipătoare mică – Aquila pomarina. Specia de răpitoare e vizată de planurile de conservare a biodiversității ale Uniunii Europene, fiindcă populația la nivel global, estimată la 20.000 de perechi, cuibărește în proporție de 95% în Europa. În ultimele sute de ani a scăzut sau chiar a dispărut din zonele vestice (Germania, Austria, Cehia, Ungaria) și e nevoie de măsuri de protecție pentru a evita posibilitatea să scadă în continuare.

România e un nucleu pentru specie, cu 2.000-2.300 de perechi, 22% din populația la nivelul UE. Datele sunt noi și nu există termeni de comparație pentru a stabili tendința populației, dar confirmă că habitatele din România, în Transilvania, în vest și pe pantele estice ale Carpaților, chiar și în estul, sud-estul şi sudul țării, sunt esențiale pentru specie. De aceea cele trei organizații au început în 2010 un proiect finanțat prin componenta Natură şi Biodiversitate a programului LIFE+ al Comisiei Europene, ca să afle cum ar putea fi protejată acvila și lumea ei.

De atunci, o echipă de peste 10 ornitologi și voluntari studiază, în trei dintre cele 12 arii protejate în care cuibărește acvila în România, câmpurile și felul în care vânează, pădurile și felul în care cuibărește, migrația spre sudul Africii. O metodă e să urmărească câteva păsări cu transmițătoare satelitare – păsări pe care trebuie în primul rând să le prindă.

De-asta așteaptă cei doi, ascunși în desișul de la buza pădurii. Momeala (pe care nu vor să o divulge, pentru a proteja păsările de braconieri) cu care ar trebui să atragă o acvilă în plasă pare că funcționează: toate păsările sunt în alertă. Cei mai sonori sunt doi șorecari comuni care probabil au cuibul în apropiere și țipă, chiâââ, chiâââ, neobosiți. Oamenii se bucură: zarva ar putea atrage atenția acvilelor.

Acvilele pe care au cele mai mari șanse să le prindă sunt dintr-o pereche care are cuibul în pădurea de aici. Sebastian Bugariu, unul dintre cei doi oameni ascunși în desiș, îl știe de acum trei ierni, când a răscolit împreună cu colegii versantul în căutare de cuiburi. Biolog de la Societatea Ornitologică Română (SOR), e un târgumureșean de 32 de ani viguros, chelios și cu trăsături hamsterești, curios de natură încă din copilărie, din perioada „de ce?”. Păsările l-au prins treptat, molipsindu-se de birdwatching și fotografiat. Cea care-l fascinează mai mult ca altele (toți au câteun astfel de „defect”) e caprimulgul, o pasăre nocturnă înconjurată de mister, cu un cântec care îi pare hipnotizant și foarte elegantă în zbor, atât cât poți să o vezi în lumina crepusculară.

Căutarea cuiburilor a implicat două strategii: iarna, când cuiburile sunt vizibile în copacii desfrunziți, au luat porțiuni de pădure la picior, au salvat coordonatele cuiburilor de răpitoare găsite și au revenit la începutul verii, să vadă dacă sunt ocupate de acvile. A doua a fost să stea în câmp, la începutul verii, când femela clocește și masculul vânează des și îi duce hrană la cuib, căutând să vadă pe unde intră în pădure, delimitând zona pe hartă și luând-o apoi la picior.

Aici, aproape de mănăstirea Berivoi, au găsit în primăvara lui 2011 o pereche de acvile, cu femela deja pe cuib, depusese sau urma să depună ouăle. La următoarea verificare însă, păsările erau aici, vânau, dar cuibul era gol. Bănuiala ornitologilor a fost că o deranjaseră oamenii care lucrau și atunci în pădure și pe șantierul de la capătul drumului forestier. Acum, perechea are în cuib un pui de circa două săptămâni, deja destul de mare încât să mai iasă și femela la vânătoare.

Pariul e ca atunci când acvilele zboară spre pădure să ducă hrană puiului, să vadă momeala pe pășune, să o atace și să intre în plasă.

Până atunci, cei doi stau sub un alun, printre fâse și silvii. Se gândesc la alți oameni, bieții de ei, care acum stau la birou. Se gândesc că ar merge niște bănci, poate niște beri puse la rece. Se uită cu binoclul spre șosea, să vadă ce mai fac colegii, care au sunat mai devreme să anunțe că au văzut o acvilă cu pradă. Începe iar să plouă, cu picături grăsane care răpăie în  frunziș. Slabe șanse să se întâmple ceva; acvila stă probabil la adăpost pe vreun copac.

Transmițătorul satelitar așteaptă în ghiozdanul protejat cu o husă impermeabilă al lui Kósa Ferenc, celălalt om ascuns în desiș. Are 49 de ani, predă biologie celulară și biochimie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca și e pasionat de gadgeturi și păsări – biologii sunt oameni cu interese multiple; colegul lui de birou, de exemplu, predă biofizică și e pasionat de lilieci. Kósa e responsabilul cu montarea transmițătorului, un aparat cam cât jumătate de pachet de țigări, maroniu-muștar, cu o antenă lungă de-o palmă și înăuntru cu un modul GPS și o baterie solară, care costă peste 3.000 de dolari. E ultimul dintre cele 18 folosite în proiect, urmând să furnizeze, prin sistemul satelitar Argos, coordonatele geografice ale păsării, viteza și altitudinea de zbor și temperatura corpului, care indică dacă a murit.

Kósa e curios și downloadează zilnic datele, deseori direct pe telefon (e fanatic Android), încarcă poziția păsărilor pe harta de pe site-ul proiectului, pomarina.ro (niciodată în timp real, ca să nu le pună în pericol), și îi ține la curent pe ceilalți. Acum doi ani, în martie, s-a și dus să le-ntâmpine, în Pasul Belen din Golful Adana, la migrația înapoi spre nord.

Pitiți sub frunzișul des, în pelerinele de ploaie, cei doi așteaptă. Se distrează amintindu-și cum i s-a prins lui Szilárd-Daróczi, coleg de la Milvus care acum stă la șosea cu ochii în binoclu – o acvilă cu ghearele de braț și toți s-au apucat să-i facă poze, înainte să îl ajute; a fost nevoie de doi oameni ca să le descleșteze.

Acvilă țipătoare mică, fotografiată prin lunetă.

În jumătate de oră se oprește ploaia; oamenii se uită din nou după acvilă. Măcar o dată de-ar trece pe-acolo, să vadă cum reacționează. Încep să invoce momentul în care va intra în plasă.

– Eu pot să-ți spun tot scenariul cum se-ntâmplă, spune Kósa.

– Să vină, să se așeze pe copacul ăla, continuă Bugariu. Stă pe copac, țipă de două ori, apoi atacă.

Discuția alunecă pe panta mistică: cum Bunul Dumnezeu, sau BD (biologii sunt oameni cu un umor religios puternic dezvoltat), a pus la cale intriga asta interesantă, cu păsările și cu oamenii. Blasfemia funcționează. Văd din desiș acvila. Dacă intră, Bugariu e gata să sprinteze. Intră. Sprintează. Doi pași prin desiș, un salt peste firul de apă care îl desparte de pajiște, câțiva pași până la plasă.

Dar acvila s-a prins doar într-un picior, în partea inferioară a plasei; are aripile libere. Când se-apropie omul, se lasă pe spate, smulge piciorul și se eliberează.

A fost un moment iluzoriu, acum era în plasă, acum nu mai era. Oamenii de la șosea strigau, „Sari pe ea! Sari pe ea!”, dar doar înjurătura lui Daróczi a răzbătut peste pășune. Cei doi se retrag în desiș, încă necrezând ce s-a întâmplat.

– Am avut-o la un metru în față, puteam să pun mâna pe ea și nu am reușit.

– Te-ai oprit, credeam că-i în mâna ta.

Bugariu reia momentul: a tras gheara, s-a întors, a făcut două salturi.

– Nu pot să cred, nu pot să cred. Puteam să arunc haina pe ea.

– De unde să știi că o să scape?

– Dacă nu fugeam, poate se încurca și mai tare. Sau scăpa.

– N-ai cum să știi.

N-au cum să știe și n-au ce să facă. Tot ce pot e să desfacă cele câteva secunde cu alte și alte întrebări. Dacă a fost plasa de vină? A intrat în buzunarul de jos, care nu e eficient. Sau poate sunt ochiurile, cu latura de 10 cm, prea mari? Dacă au ratat de tot șansa să o prindă? Fiindcă acum știe că sunt oamenii acolo, cu plasa lor. Totuși, acvila din Poiana Narciselor vedea oamenii de unde țipa și tot a intrat în plasă. Dar dacă va fi ca acvila care și-a pierdut trasmițătorul și au încercat s-o prindă iar, dar n-au reușit nici după un an?


Soarele de început de iulie arde potent deasupra pășunii; e prânz, e vremea acvilelor. Puiul perechii e deja destul de mare încât să nu mai aibă nevoie de atenție constantă, e perioada de libertate a părinților. Acvilele se-aventurează mai departe de cuib, spre sat, spre alte văi căptușite cu pădure, spre crestele punctate încă cu zăpadă. Prind curenți de aer cald în aripile late și drepte, arcuite în jos ca o parapantă, se ridică, glisează apoi pe altul, fac looping, plonjează după vreun șoarece sau vreo șopârlă.

Aici e lumea acvilelor. Un mozaic din petice de pășuni cu bălți galbene, în care se nămolesc bivoli negri, petice năpădite de flori de câmp, petice de terenuri cultivate cu cereale, grâu, orz, orzoaică, cartofi, porumb și floarea soarelui. Pământul e febril și multicolor și nimic nu stă locului.

Sebi Bugariu (dreapta) și un coleg pândesc acvilele.

La șoseaua care taie pășunea s-au întors și oamenii cu luneta și binoclurile, se uită iar care-ncotro. Urmăresc acvilele și se gândesc că probabil și acvilele se uită la ei, de sus, din zbor: Ia uite-i și pe proștii ăia, ăia care mănâncă semințe-n vale.

Așteaptă iar de câteva ore bune, semințele sunt o cale de descărcare a tensiunii. Se entuziasmează de fiecare dată când le prind în vizor, sunt trei-patru care tot apar ca niște puncte negre volatile pe fond albastru, alb sau verde, și se alertează într-un cod pe care doar ei îl înțeleg:

– Uite pasărea!

– Nu văd ce zici, dă-mi un reper!

– Norul!

Au antrenamentul orelor în șir de stat pe câmp, cu ochii în binocluri, la ceea ce numesc observații directe. Un scop a fost să afle ce tipuri de terenuri și de pradă preferă, urmărind timp de doi ani nouă perechi de acvile. Meniul l-au aflat și din ingluvii, boțuri negre neregulate culese de sub cuiburi, resturi de hrană nedigerată regurgitată – oase, părți de cheratină, pene, păr. Și acum Bugariu are unul în mașină, într-o punguță; l-a adus pentru Daróczi, care îl va duce unui coleg de la Milvus la analizat.

Au observat că vânează până-n doi kilometri distanță de cuib, pe terenuri cu vegetație destul de mică încât să vadă prada și să poată să plonjeze după ea – nu pot vâna în câmpuri de porumb sau floarea soarelui –, dar destul de înaltă cât să ascundă pradă. Vânează șoareci de câmp, șopârle, broaște. Uneori se plimbă pe pământ, ca găinile, și ciugulesc greieri și cosași. Dacă găsesc pe pământ un cuib de pasăre cu un pui golaș, nu se sfiesc. Le place că sunt din loc în loc copaci pe care se pot lăsa să scruteze terenul și să atace. Fâșiile dintre parcele, unde se ascunde prada când oamenii lucrează câte-un petec de pământ, sunt comori pentru acvile.

Ornitologii n-au reușit să extragă o medie a preferințelor: par să fie păsări cu gusturi individuale dar nu mofturoase, adaptându-se la habitat și la sezon. Au observat că atacă întotdeauna vertical, de parcă ar fi într-o pădure. O teorie ar fi că vânătoarea pe teren agricol, unde prind șoareci, acum partea cea mai consistentă a dietei, ar fi de fapt o adaptare – de aceea au nevoie în continuare de reptile și amfibii, ca șopârlele sau broaștele. Altfel, în România sunt șoareci și iarna, de ce ar mai migra?


În pădure, aerul e moale, miroase fecund, a pământ, a ciuperci, a frunze. Când adie vântul, toată pădurea tremură. Aproape de drumul forestier, sus pe un fag, e cuibul acvilelor. O împletitură solidă de ramuri, din care se ițește doar capul puiului. Are penele maroniu-gri dezordonate și ochii mari, albastru-închis, care pe măsură ce va crește vor deveni maro-aurii. A fixat oamenii cât timp au întins plasa, aproape de copacul lui, neagră și invizibilă pe fundalul pădurii.

Pariul e ca atunci când acvilele vin să-i aducă hrană puiului, să vadă momeala aproape de cuib, să atace și să intre în plasă.

Echipa întinde plasa în pădure, aproape de cuibul acvilelor.

De data asta au rămas ascunși în pădure Kósa, care și-a adus o șezătoare din izopren pe care-a așteptat sub multe cuiburi, și Daróczi, care nu l-a mai lăsat pe Bugariu să stea la prins după ce l-a văzut cum s-a descurcat în iunie. El în schimb, un tip corpolent, cu plete negre de metalist, mai mereu în tricouri spălăcite cu acvile, e renumit în echipă pentru tehnica de prindere, cum sare ca un tigru din ascunzătoare, timpul se oprește, tufele se dau la o parte, ca în Matrix, și îi fac loc să fugă cu „legendary speed” spre plasă.

Daróczi are cea mai lungă istorie cu pasărea, dintre ornitologii de aici. Are 36 de ani și s-a apucat de păsărit în liceu, prin văile din jurul Târgu Mureșului. A intrat în Milvus imediat după înființarea în 1991, ca filială a SOR (s-au separat în 2001), pe când trimiteau la București datele adunate pe teren scrise în tabele desenate cu liniarul și rar bătute la mașină, în plic, prin poștă. Prima oară a găsit un cuib de acvilă țipătoare mică în 1996, pe lângă Valea Izvoarelor. A fost o descoperire grozavă, fiindcă pe atunci în România se estimase că trăiesc 100-200 de perechi. Așa a început povestea lui de iubire cu acvilele. Când vede una în zbor, chiar dacă a mai văzut sute și sute, chiar dacă știe pe de rost cum arată, nu poate să nu scoată binoclul și să se uite după ea; ca după o femeie frumoasă.

Până după prânz, nu s-a întâmplat mare lucru. Părinții au mai zburat peste pădure, poate au și lăsat hrană puiului, dar rapid, aruncându-i-o doar. Oamenii din ascunziș abia i-au zărit: când ești în pădure și trece acvila în zbor, vezi numai umbra, nu auzi nimic.

De când s-au întors în România, în a doua jumătate a lui aprilie, începutul lui mai, preocuparea principală a acvilelor a fost reproducerea. Și-au ocupat cuibul, l-au reparat și împodobit cu crengi înfrunzite verzi. Continuă să facă asta pe tot parcursul cuibăritului, dar ornitologii nu sunt siguri de motiv, dacă să-l camufleze, să acopere resturile de hrană ca să nu apară muștele și paraziții, să regleze temperatura prin evaporarea apei din frunze.

Și-au făcut zborul nupțial, ca un dans care consolidează relația. S-au provocat la acrobații, s-au ridicat drept și au plonjat, au făcut S-uri în aer. S-au împerecheat, femela a depus cel mai probabil două ouă, albe stropite cu maro, la distanță de două-trei zile, și le-a clocit în jur de 45 de zile, timp în care masculul i-a adus hrană la cuib. Ornitologilor li se pare interesant că femela parcă simte când se apropie masculul, le-au văzut reacționând înainte să poată să-l vadă. Ar fi vrut să reușească să pună transmițătoare pe o pereche, să vadă dacă migrează împreună. Teoria e că sunt fidele partenerului, dar au văzut și perechi cu parteneri noi și nu știu sigur explicația.

Ouăle au eclozat unul după altul și, câteva zile mai târziu, puiul ieșit primul, ceva mai mare, l-a omorât pe cel mai mic. Cel mai probabil l-a și mâncat, posibil chiar ajutat de unul dintre părinți care a desfăcut cadavrul.

Fenomenul se numește cainism și în România, spre deosebire de Slovacia de exemplu, nu a fost documentat niciun caz în care să nu apară. Pentru ornitologi e interesant că nu concurența pentru hrană pare să fie motivul, au pradă din belșug aproape de cuib. Teoria la care au ajuns până acum e agresivitatea mare a puiului, declanșată de țipătul celui mic și culoarea albă a pufului.

O întrebare ar fi dacă să salveze puiul mai mic sau nu.

Daróczi a tatonat-o. În anii ’90 a luat cu un coleg doi-trei pui mici și i-au crescut pe balcon, hrănindu-i cu carne slabă de pui, alternându-i periodic cu celălalt pui din cuib. A fost o dădăceală care-a ținut cam patru săptămâni, până și-au schimbat puful alb cu penele maronii și nu mai erau în pericol. Practica era și încă e uzuală în Germania, dar Daróczi nu e de acord cu ea. Nu l-a îngrijorat că ar interveni în cursul firesc al naturii, erau doar câteva exemplare. Dar l-a îngrijorat cum îi afectează pe părinți, care trebuie să hrănească doi pui, consumă mai multă energie vânând, ceea ce îi slăbește înainte de migrație. Așa că întrebarea era dacă să salveze un pui, care are însă șanse mici de supraviețuire în primul an de viață, sau să scadă șansele de supraviețuire ale unui adult. Iar el a decis că nu vrea să-și asume răspunsul. El vrea să protejeze, nu să experimenteze.

La 17:05, unul dintre părinți a intrat cu o șopârlă în pădure. I-a văzut pe oameni, care stăteau nemișcați în tufiș, s-a așezat pe cuib, iar a zburat. Au mai trecut minute ciulite. Din ascunzătoare n-o mai vedeau, dar nici cei de la șosea n-o văzuseră ieșind. Apoi, după mai multe survoluri, a atacat momeala și a intrat direct în plasă, în buzunarul de sus, fără șanse să mai scape.

Era 17:45 când Daróczi l-a sunat pe Bugariu:

– Megvan!

– Îi pasărea prinsă! Haleluia!


Acvila și oamenii s-au întâlnit pe-un petec de iarbă prăfuită, la capătul drumului forestier. După ce-au descâlcit-o din plasă, Kósa și Daróczi au coborât cu ea, băgată cu capul înainte într-un rucsac. Cei de la șosea au venit și ei cu mașinile. N-au vrut să meargă în pădure, să nu facă deranj.

Dar și-aici e zarvă. De pe partea cealaltă a drumului forestier, din curtea construcției în șantier, o viitoare păstrăvărie, un dulău latră gros. Drumul forestier e blocat iar de două tafuri. Motoarele huruie, în timp ce trunchiuri de copac, lungi și groase, sunt încărcate unul câte unul.

– Iar îs ăștia aici!, s-a înfuriat Bugariu când a trecut pe lângă ei. Își făcea griji din iunie deja că vor deranja cuibul, cu du-te-vinoul prin pădure.

Acvila are nevoie de liniște. Liniște și diversitate. Dar ambele sunt amenințate cu dispariția, într-o intrigă între acvilă și oameni în care, ironic, oamenii îi pot face și bine, și rău.

Diversitatea e în acest mozaic pe care oamenii l-au construit, cultivându-și peticele de pământ, ducându-și vacile și bivolii la păscut pe pășuni, îngrijind și cosind fânețele. Aici, în Transilvania, unde se practică încă agricultura tradițională, cu utilaje trase de animale sau tractoare mici, fără multe pesticide, oamenii și acvila au ajuns la un echilibru.

Dar astea sunt felurile vechi de a lucra pământul.

Tendința e spre agricultura pe suprafețe mari, cu mașinării și pesticide, care produce mai mult profit pentru oameni. Liberalizarea pieței funciare, din 2014, poate să aducă investitori străini care să-și dorească astfel de agricultură. Pășunile riscă să fie ori suprapășunate, cu turme mari de oi care rad tot și prada nu mai are unde să se ascundă, ori abandonate de oamenii tot mai bătrâni, în urma cărora nu vin alții tineri, care cresc tot mai puține vite și bivoli și lasă pășunile să fie înghițite de vegetație mare, tufe și arbuști.

Mai sunt și inițiativele europene de protecție a naturii care fac și rău naturii. Ca să scadă emisiile de dioxid de carbon, oamenii sunt încurajați prin subvenții să producă energie verde. La nici 50 de kilometri de-aici, în Ucea de Sus, au celebrat anul ăsta construcția unui parc de panouri fotovoltaice de 250 de milioane de euro, cu o capacitate de circa 140 MW, care a acoperit cu o carapace strălucitoare peste 400 de hectare de pământ – habitat pierdut și pentru păsările care cuibăresc pe sol, și pentru cele care vânează acolo. Morile de vânt înghit și ele din habitat și stau în căile de migrație. Păsările nu doar că se lovesc de elice, dar trebuie să caute căi să le ocolească, consumând energie atât de prețioasă într-un zbor de mii de kilometri. În Dobrogea, unde e ultimul petec de stepă din România și unde se întâlnesc rute importante de migrație, oamenii produc energie eoliană în zeci de parcuri, ocupând chiar și câte 1.000 de hectare cu mori de vânt.

Liniștea e în păduri, pe care oamenii le taie cu lăcomie. Taie copacii maturi, de peste 80 de ani, care pot să susțină cuiburile mari ale acvilelor, din apropierea lizierelor, când cuibăresc cele mai multe păsări. Au tăiat gorunul cu cuibul lui Jobággy, care nu era marcat pentru tăiere legală. Sub pretextul lucrărilor de igienizare a pădurii au tăiat și cărat copaci în afara perioadei legale de exploatare, din septembrie până-n aprilie, deranjând perechi care ori n-au mai cuibărit, ori au eșuat. Sunt suficiente două-trei ore în care ouăle să rămână neacoperite ca să moară.

Oamenii și acvila împart aceeași lume, diversitatea și liniștea depinzând de felul în care oamenii aleg să o administreze. E o lume în care sunt și berze albe și berze negre, corbi și ciocănitoare, presuri și sfrânciogi, urși și lupi, vulpi, jderi, bursuci, dihori și nevăstuici, cârtițe, broaște, șopârle și vipere, fluturi și gândaci. Acvila, un prădător din vârful lanțului trofic, e un indicator: bunăstarea ei înseamnă bunăstarea lumii în care trăiește.


Acvila e înconjurată de oameni, într-o bulă de bucurie și uluială. O pasăre pe care au văzut-o zburând, un punct volatil pe fond albastru și alb și verde, e acum aici în mâinile lor. Daróczi o scoate din rucsac, o ține de gheare, coadă și aripi, ca pe-un sceptru, și o pupă.

– Vreau s-o miros!, sare Bugariu. Puii miros a plop și e curios cum miroase pasărea asta. Miroase a pădure și a pământ și a tămâie.

Pot părea excentrici ornitologii, cu tricourile lor cu păsări și telefoanele care sună ca păsări și mașinile în care ascultă CD-uri cu păsări și transportă resturi de oase și păr și gheare nedigerate. Niște oameni care se uită în lunete și binocluri până le dau lacrimile, se uită la o plasă și speră să intre în ea o pasăre, bat pădurile în lung și-n lat mânați, cum a spus unul odată, de nebunie, bântuie nopțile prin păduri ca să numere răpitoare și sunt fugăriți de localnici care strigă: „Futu-ți huhurezu’ mă-tii!”. Sunt atât de excentrici încât fac și un arheolog să se simtă normal. Și mai și primesc bani pentru asta.

Prețul pe care-l plătesc e ceea ce numesc, în serile cu beri și discuții nesfârșite, „donquijotismul cauzei”. Sunt o mână de oameni care luptă într-o încrengătură de birocrație și apucături distructive, bătălia lor fiind bătălia între natură și om, între echilibru și profit, între un viitor îndepărtat și acum; iar omul și profitul, acum, par să câștige întotdeauna.

Pariul lor e să-i convingă pe ceilalți oameni că ce vor ei să protejeze e important. Și ce vor ei să protejeze e dincolo de acvila țipătoare mică, sau de orice altă specie – ei vor să protejeze toate speciile și lumea în care trăiesc ele, împreună cu oamenii.

Întrebarea e cum?

Ar putea să le spună că natura ne furnizează hrană, combustibil, aer și apă și pământ care nu ne fuge de sub picioare, resurse pe care trebuie să le administrăm sustenabil. Dar ar încuraja tendința de a căuta utilitatea naturii – or, natura e valoroasă în sine, nu are nevoie de argumente. Ar putea să le spună că natura e un întreg și, dacă scoți o piesă din el, ceva undeva se năruie. Dar asta e o teorie alarmistă – nu știu nici ei ce s-ar întâmpla dacă mâine nu ar mai exista acvile țipătoare mici. Și cum să lupți pentru ceva ce nici tu nu știi? Nici nu pot să spună că bunăstarea unei perechi de acvile e mai importantă decât cea a unei familii – ar fi argumentul unor oameni cu certitudini, or ei nu au atâtea certitudini câte întrebări.

Sau ar putea să le descrie momentul întâlnirii dintre niște oameni și o acvilă, dar e atât de iluzoriu. E un mister creatura asta cu ochi maroniu-aurii care fixează, cu ciocul negru conturat galben-aprins pe care-l cască mut, expunând limba subțire, roz, pătată cu negru, cu penele ca niște lame în degradeuri de la maro cafeniu la maro închis ca pământul, punctate ici colo de pene albe, surprinzător de pufoase.

Oamenii o măsoară, cu șublerul și ruleta: ciocul e de 4,4 cm, gheara posterioară de 2,9 cm, coada de 25,5 cm, aripa de 51 cm, anvergura aripilor de 166,5 cm. Îi citesc în pene, mai închise la culoare și mai gri, cu marginile deschise la culoare, semn că ar fi un subadult, în al patrulea an de viață. Ar fi fost interesant să aibă penele tocite, să le studieze. Îi și smulg o pană, pentru test genetic. Pot să verifice dacă e hibridizată cu acvila țipătoare mare, care cuibărește în nordul Europei și Asiei și nu migrează atât de departe la sud – li s-ar părea interesant să urmărească un hibrid cum migrează. O cântăresc, ca pe un pepene, băgată într-o plasă de pânză agățată într-un cântar de mână: are 1.740 gr. Tot nu știu suficient ca să spună dacă e femelă sau mascul.

Montarea transmițătorului satelitar

Îi montează transmițătorul satelitar, Daróczi ținând-o de pulpe și gheare și de gât, în timp ce Kósa îi pune aparatul ca pe-un rucsac, comparabil pentru un om cu a avea pe spate un șlap. Bretelele sunt negre și subțiri, din material cu teflon, rezistent. Le coase cu ață dentară, cu grijă, să fie și estetic, și le lipește pentru extrafixare cu superglue.

– Sperăm că băștinașul din Zambia n-o să aibă ocazia să-l vadă de aproape, spune Bugariu.

– Sperăm, spune Daróczi.

Fac referire la Lisa, o acvilă juvenilă pe care au pus transmițător în vara lui 2011, omorâtă în aceeași toamnă de un trib din Zambia, care a considerat-o, din cauza inelelor și transmițătorului, o pasăre magică. Evenimentul a apărut într-un ziar local, care descria cum au bătut-o trei ore cu bâte. Și pe Köves l-au omorât oamenii, a ajuns la poliție în Uganda după ce-a fost găsit căzut pentru că ar fi mâncat dintr-un cadavru de capră otrăvit.

Dintre cele 21 de acvile echipate până acum cu transmițătoare mai transmite doar Erika, deja din 2011, când era pui. Majoritatea au încetat să transmită în migrație sau în cartierele de iernare, așa că ornitologii nu știu întotdeauna dacă au murit, și-au pierdut transmițătoarele sau li s-au stricat. Nici nu au la cine să apeleze să le caute, dacă se opresc în țări cu conflicte, ca Sudanul de Sud sau Siria. Toți speră ca Erika să continue să transmită, fiindcă anul viitor, al patrulea, ar putea să ajungă la maturitate sexuală, să revină în Valea Nirajului, unde s-a născut, și să cuibărească. (Cât sunt juvenile nu se întorc, unele suprinzându-i pe ornitologi cu destinațiile de vară: Erika a ajuns în ultimele două veri în Ucraina și Rusia.) Dacă nu pățește nimic, ar fi prima oară când ar urmări o acvilă de când era pui până la maturitate.

Kósa și Daróczi țin acvila pentru fotografii, înainte să o elibereze.

A trecut o oră de când oamenii au prins acvila, trebuie s-o elibereze. Se duc cu ea la buza pășunii, numără, unu, doi, trei și o lasă ușor, aproape de pământ. Pasărea cade puțin apoi se ridică, stângace, zboară câteva sute de metri și se lasă pe pășune.

Întinderea verde e cuprinsă de o lumină albăstruie, norii în pături de la alburiu la albastru închis lasă doar miezul pășunii luminat ca printr-o pâlnie. Munții sunt doar contururi negre. Se-aude behăitul turmei de oi care se-apropie vertiginos. Oamenii încarcă totul în mașini și pornesc spre șosea. Un taf trece pe lângă ei și intră pe drumul forestier.

– Intră cu taful să taie cuibul, glumește unul.

Ce altceva să facă?


Arlie, fotografiat de Kósa Ferenc

Acvila se numește Arlie. Oamenii i-au ales numele printr-un concurs pe pagina de Facebook a proiectului, care-i ajută să popularizeze cauza. Poate fi și feminin, și masculin și înseamnă, în engleza veche, „pădurea acvilelor”.

Arlie a pornit în migrație pe 15 septembrie, într-o duminică, între 08:00 și 10:00. În patru ore a traversat Carpații Meridionali, a ocolit Bucureștiul și, la 14:00, era deja în nordul Bulgariei. După două zile de pauză a pornit spre Turcia, traversând pe 19 septembrie Bosforul. Pe 22, a zburat peste Pasul Belen, unde rute de migrație se-adună într-un „gât de pâlnie” și unde în 2009 oamenii au început să pună mori de vânt. A doua zi a zburat peste Siria, unde oamenii obișnuiesc să împuște păsări migratoare pentru trofee. Apoi a traversat Israelul, pe 25 septembrie, a zburat peste Canalul Suez, spre Africa. După Sudan și Sudanul de Sud, pe 13 octombrie, a schimbat emisfera, în Uganda, apoi a traversat Tanzania și a petrecut următoarele zile între Republica Democratică Congo și Zambia. Pe 26 octombrie a fost în trei țări, Zambia, Zimbabwe și Botswana, rămânând la întretăierea dintre ele, într-o savană cu gazele, elefanți și zebre trăind printre baobabi.

Ornitologii au urmărit-o zburând peste 3 continente și 15 țări în ambele emisfere, cu viteză de până la 47 km/h – sunt acvile care au zburat și cu 80 km/h –, la altitudini și de 3.060 m. Ruta e obișnuită pentru păsările adulte, deși a deviat la vest traversarea Egiptului și Sudanului. Păsările tinere mai iau însă căi surprinzătoare, ocolind ba spre vest, ba spre est, ajungând în Grecia, sau în Peninsula Arabică, în Yemen.

O răscruce periculoasă, unde ornitologii le țin întotdeauna pumnii păsărilor tinere, e la Canalul Suez, unde multe au cotit la stânga, ajungând în vârful Peninsulei Sinai. De acolo, ca să treacă în Africa, ar trebui să zboare peste 30 de kilometri de mare – doar că peste apă nu se formează curenți de aer cald, de care acvilele au nevoie ca să planeze. Păsările își dau seama că nu au destulă energie să treacă în zbor activ, transmițătoarele arătându-le zburând haotic peste deșert, căutând o soluție. Adel a murit acolo, în 2011, probabil de epuizare. Beni a încetat să transmită tot acolo, anul următor, dar apoi a fost fotografiat și identificat aproape de Sharm el Sheikh, în sudul Peninsulei; mai avea doar inelul de plastic colorat, cel de metal lipsea, la fel și transmițătorul. Negură (puiul lui Bunget) i-a uimit și mai tare pe ornitologi: și-a făcut curaj și a trecut direct peste întinderea de apă, pornind de pe un mal de unde vedea doar apă într-o călătorie care nu avea de unde să știe unde îl va duce.

Migrația e poate cea mai fascinantă. Cum știu să migreze puii de acvilă, care pornesc înaintea părinților, după câteva zăpăceli de zboruri prin pădure? Cum se orientează, după stele, după câmpurile magnetice, după echinocții? Și cum se adaptează la poluarea luminoasă? Cum le funcționează memoria, încât să urmeze aceeași rută, cu minime deviații? Cum se explică o aventură ca a lui Negură, care ar putea demonta teoria că ar depinde de uscat pentru zbor? Nicio teorie nu e bătută în cuie și toți vor să știe.

Vor să știe și se agață de întrebări, salvându-se până și din discuțiile nesfârșite despre donquijotismul cauzei, căutând mai departe, să afle, să înțeleagă, să fie fascinați.

Ce altceva să facă?

Arlie, dacă va supraviețui, se va întoarce în țară în aprilie, sau la începutul lui mai, anul viitor. Pășunea lui va fi poate tot păscută de oi, sau cultivată, sau abandonată. La păstrăvăria de la intrarea în pădure vor veni deja probabil oameni. Dacă și perechea va supraviețui, dacă vor avea destulă hrană, dacă nu îi vor deranja oamenii care vor veni și vor pleca cu pădurea lor, își vor face dansul nupțial și se vor împerechea și vor face, cel mai probabil, două ouă. Dacă în pădure va fi liniște, din ouă vor ieși doi pui. Dacă își vor urma instinctul, puiul care va ieși primul din ou îl va omorî pe al doilea. Dacă nu îi vor deranja oamenii, părinții lui îl vor hrăni, va crește, ajungând chiar mai greu decât părinții lui, și va zbura, înaintea lor, spre Africa. În tot acest timp, niște oameni cu lunete și binocluri vor scruta cerul și pășunea și pădurea, se vor uita după păsări și își vor pune întrebări.


Update decembrie 2014

Povestea scrisă de Lavinia Gliga în DoR #14 (Iarnă 2013/2014) ne‑a pus la pândă pe pășuni și ne‑a afundat în păduri cu miros reavăn, undeva în Piemontul Făgăraș. Acolo trăiesc acvilele țipătoare mici (Aquila pomarina), păsări răpitoare vizate de planurile de conservare ale Uniunii Europene, și acolo i‑am cunoscut pe biologii care luptă să le protejeze. De atunci, Ministerul Mediului le‑a aprobat măsurile de protecție propuse, urmând să fie incluse în noile planuri de management ale ariilor naturale protejate unde cuibăresc acvile.

Biologii au continuat să le urmărească și, în iulie, s‑au cățărat în copaci ca să ineleze puii din cuiburi. Au găsit cuibul lui Arlie, acvila căreia biologii i‑au montat anul trecut transmițător GPS* (urmărindu‑i comportamentul au dedus că e femelă), la câțiva pași de drumul forestier, peste acoperișul pădurii. Puiul ei, un „imberb” estimat la doar 25 de zile, a crescut și, dacă nu s‑a întâmplat nimic rău, a zburat, pe la sfârșitul lui septembrie, până în sudul Africii.

Arlie, care în noiembrie zbura prin Zambia, va reveni, dacă nu i se va întâmpla nimic rău, la primăvară în lumea lui din Făgăraș, acolo unde‑o vor aștepta oamenii cu binoclurile lor.

* Urmărește zborul acvilelor cu transmițător satelitar pe pomarina.ro.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *